Problema securităţii şi, implicit, a mecanismelor prin care siguranţa indivizilor, a comunităţilor şi a statelor este furnizată a devenit în ultimii ani o chestiune de primă necesitate şi importanţă în contextul diversificării ameninţărilor şi pericolelor din mediul internațional de securitate care, pe fondul globalizării, se află într-o continuă evoluție.
Mediul internaţional de securitate actual diferă mult faţă de cel de acum două decenii sau mai ales faţă de cel de acum patru decenii. Schimbările fundamentale s-au datorat sfârşitului Războiului Rece, care a condus la prăbuşirea sistemului de echilibru bipolar. În acest context, arhitectura de securitate globală s-a modificat: o singură mare putere a rămas prezentă în sistemul internaţional – Statele Unite ale Americii, alte puteri regionale şi-au făcut ulterior simţită prezenţa, iar noi actori non-statali au început să conteze în domeniul securităţii (spre exemplu, organizaţiile internaţionale, corporațiile transnaționale ș.a.). Fenomenul globalizării a adus cu sine nu numai oportunităţi, dar şi provocări. A facilitat apariţia unor ameninţări interconectate, vulnerabilităţi, riscuri şi pericole transnaţionale la adresa statelor şi indivizilor – denumite „asimetrice” sau „neconvenţionale”. Enumerăm terorismul internaţional, exacerbarea fundamentalismului religios, criminalitatea organizată transfrontalieră, conflictele regionale şi cele din interiorul statelor, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, traficul ilegal de persoane şi stupefiante, migraţia ilegală şi chestiunea refugiaţilor, degradarea mediului, sărăcia, corupţia generalizată, genocidele etc. Observăm că accentul s-a mutat din sectorul militar (hard security) spre cele non-militare (soft security), iar securitatea indivizilor a devenit o prioritate cheie. Prin urmare, gestionarea mediului internaţional de securitate a devenit o sarcină extrem de dificilă, o provocare pentru actorii – decidenţi.
Toate aceste evoluţii au reclamat nevoia unei noi abordări asupra securităţii, a formării unor specialişti care să privească şi să înţeleagă, dintr-o perspectivă mai amplă, problemele de securitate, capabili să ajute la contracararea şi, pe cât posibil, la stoparea acestora. Astfel, instituţionalizarea Studiilor de Securitate în cât mai multe centre universitare şi extinderea lor spre noi niveluri de analiză a însemnat opţiunea cea mai raţională şi firească.
Ca obiect al cercetării academice, Studiile de Securitate reprezintă o invenţie recentă a mediului universitar anglo-saxon, dezvoltânduse cu precădere după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca un subdomeniu al Relaţiilor Internaţionale. Dacă până atunci, şi chiar o bună perioadă din anii ce au urmat, chestiuni precum apărarea naţională, conflictele, războiul, pacea etc. se aflau în vizorul analiştilor, cu timpul, studierea unor probleme cum ar fi importanţa coeziunii sociale, dar şi relaţia dintre ameninţările şi vulnerabilităţile militare şi cele non-militare, siguranţa indivizilor, crizele economice, problemele de mediu sau criminalitatea organizată au intrat, pe bună dreptate, pe agenda securităţii. Aşadar, remarcăm o turnură în câmpul de analiză al studiilor de securitate, acesta depăşind abordarea clasică stato-centristă, focalizată în genere doar pe aspectele militare – ne referim aici, practic, la studiile strategice – şi exinzându-se spre alte sfere, domenii. Putem vorbi, astfel, despre o evoluţie a viziunii şi înţelegerii securităţii, de o dezvoltare sectorială a acesteia spre aspectele economice, politice, societale şi de mediu. Meritul pentru această nouă abordare îi revine profesorului britanic Barry Buzan, care, prin cartea sa „People, States and Fear”, publicată în anul 1983, şi prin ideile propuse, a reuşit să producă o schimbare a curentului principal în studiile de securitate. Astăzi avem pe agenda studiilor de securitate noi teorii, curente şi abordări dintre cele mai diverse. Amintim aici constructivismul (cu ale sale norme, identităţi şi discurs), postcolonialismul, securitatea umană (Human Security), studiile critice asupra securităţii, feminismul, Școala de la Copenhaga, poststructuralismul, instituţionalismul etc., fiecare cu propria perspectivă asupra securităţii.
De asemenea, nivelurile de analiză s-au extins de la palierul naţional spre cel local, regional, global şi transnaţional, obiectele de referinţă pentru securitate fiind, alături de stat (care rămâne totuşi principalul actor), indivizii, grupurile etnice, naţiunea, mediul ş.a. Prin urmare, se pune întrebarea care sunt, în prezent, direcţiile de cercetare în cadrul studiilor de securitate? Ce investighează studiile de securitate astăzi? Pe lângă noile abordări teoretice enunţate mai sus şi cu ajutorul cărora se iniţiază analiza, se încearcă studierea principalelor provocări (vulnerabilităţi, riscuri, pericole şi ameninţări) la adresa securităţii, care au un impact negativ asupra vieţii societale la nivel global. Identificarea acestora, corecta lor descriere şi înţelegere şi, în special, modalităţile care conduc la contracararea şi stoparea lor reprezintă obiectivul principal. Să nu uităm menirea didactică pe care aceste studii o au nu doar asupra celor care le absolvă, dar şi asupra decidenţilor politici, persoanelor cu răspundere şi a întregii societăţi, prin cultura de securitate care ar trebui să se formeze pretutindeni.
Aşadar, una dintre cele mai des analizate provocări la adresa securităţii o reprezintă fenomenul terorismului. Terorismul, ca formă specială a violenţei, are multiple cauze, însă impactul acestuia asupra statelor şi colectivităţilor umane este imens. Nu credem că greşim afirmând că terorismul reprezintă cea mai importantă ameninţare a începutului de secol al XXI-lea, deşi, ca număr de victime, nu este situat pe primul loc; evident că discursul liderilor politici, al mass-media şi nu numai a transformat terorismul în cel mai de temut duşman al societăţilor democratice şi al comunităţii internaţionale.
Ameninţările cibernetice, reprezentate de atacurile realizate cu ajutorul computerelor, prin intermediul viruşilor, dar şi de alte forme de escrocherii electronice, sunt o realitate cotidiană de necontestat. Tot mai mulţi oameni sunt înşelaţi zi de zi, prin Internet, de persoane rău intenţionate şi care urmăresc profituri ilicite; tot în această categorie trebuie să amintim pericolul la care se expune infrastructura critică, puternic tehnologizată electronic, dar şi cyber-terorismul.
Armele de distrugere în masă şi provocarea proliferării acestora constituie o altă temă majoră de discuţie pe agenda securităţii. Să nu uităm că ele au fost una dintre motivaţiile principale pentru intervenţia militară din Irak în anul 2003. Aceste arme sunt diferite prin natura fabricării lor, a letalităţii, folosirii în luptă şi a riscurilor de proliferare pe care le prezintă; specialiştii amintesc o simplă clasificare a lor în arme chimice, bacteriologice şi nucleare.
Fluctuaţia preţului petrolului, a gazelor, dar şi temerile de instabilitate din Orientul Mijlociu şi din alte regiuni producătoare, anxietatea despre o nouă criză a hidrocarburilor şi problema aprovizionării, a traseelor magistralelor a mutat problema securităţii energetice în partea de sus a agendei politice internaţionale. Putem afirma că petrolul şi gazele naturale au evoluat de la a fi cele mai tranzacţionate produse la nivel global într-un puternic instrument de negociere în relaţiile politice şi economice dintre state.
Migraţia (mai cu seamă cea ilegală), ca fenomen socio-economic, a apărut ca o problemă de securitate într-un context marcat atât de dislocarea geopolitică asociată cu sfârşitul Războiului Rece, dar şi de însemnatele transformări sociale şi politice asociate globalizării. Ca atare, dezbaterile actuale privind migraţia şi securitatea reflectă schimbări atât în natura migraţiei, cât şi în natura în care gândim migraţia.
Eşecul statului (state failure) este, de asemenea, privit ca o ameninţare la adresa securităţii, în ansamblul ei. Definit drept incapacitatea unui stat de a furniza securitate şi bunuri publice cetăţenilor săi, de a colecta impozite şi de a formula, implementa şi pune în aplicare politici şi legi, eşecul statului conduce la diverse probleme interne, de la tulburări sociale, criză economică, până la război civil.
Un alt proces care prezintă interes şi care este studiat de cercetători îl constituie aşa numita „privatizare a securităţii”. Acest concept se referă la o gamă largă de fenomene, ce reflectă rolul tot mai însemnat al actorilor non-statali în domeniul securităţii naţionale şi internaţionale. Practic, o serie de atribuţii, care în mod tradiţional se aflau în grija statului, au ajuns să fie transferate către sectorul privat. Astfel, există în prezent companii private de securitate şi apărare, corporaţii private care produc armament etc.
Nu trebuie să uităm de problema resurselor naturale (şi a apei în special, care se anunţă a fi una extrem de sensibilă pe viitor), care sunt din ce în ce mai limitate şi căutate, fiind necesare dezvoltării economice şi perpetuării vieţii omeneşti.
Extrem de importantă pentru studiile de securitate este evoluţia unor procese precum managementul crizelor şi conflictelor, intervenţiile umanitare, diplomaţia coercitivă, alianţele politico-militare (să nu uităm rolul ONU, NATO sau al UE şi legitimitatea intervenţiei acestora în problemele de securitate), care trebuie să se adapteze provocărilor locale, regionale sau globale, în funcţie de context.
În România, stat membru al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord-Atlantice, domeniul studiilor de securitate, ca formă a pregătirii şi instruirii universitare, s-a dezvoltat abia după căderea regimului comunist, pătrunzând într-o formă extinsă în universităţile civile abia de câţiva ani. Integrarea României în structurile euroatlantice a stimulat dezvoltarea unor programe de studii strategice şi ulterior de studii de securitate, în primul rând în cadrul instituţiilor de învăţământ superior cu profil militar („academiile militare”). În cadrul procesului de democratizare a României s-a insistat şi pe reforma sectorului de securitate şi apărare (sub impulsul „Parteneriatului pentru Pace” iniţiat de NATO) care, printre altele, a condus la o deschidere a acestui sector către civili, şi, implicit, la o regândire a programelor de studii din domeniu. În acest fel, pe lângă clasicele studii militare şi strategice s-au dezvoltat studiile de securitate în centrele universitare civile (în paralel cu domeniul relaţiilor internaţionale, după modelul occidental), necesare pentru formarea de specialişti, analişti sau viitori practicieni, care să înţeleagă, cât mai aproape de realitate, transformările sistemului internaţional de securitate şi provocările acestuia. Să le analizăm pe rând.
În statul român există astăzi, conform legii, instituţii de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională ce au menirera de a forma specialişti în domeniul serviciilor de informații și securitate.
Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, cu sediul în Bucureşti, are ca misiune esenţială formarea şi educarea în domeniul intelligence a personalului care urmează să activeze în cadrul structurilor de informaţii din ţara noastră. Există și instituţiile militare de învăţământ superior organizate sub egida Ministerului Apărării Naţionale: Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” – Bucureşti, a cărei misiune este pregătirea de comandanţi, ofiţeri de stat major şi experţi militari şi civili, selecţionaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor unor funcţii de conducere şi expertiză în domeniile serviciilor de apărare. Apoi avem cele trei academii militare de profil: Academia Tehnică Militară – Bucureşti, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” – Sibiu, Academia Navală „Mircea Cel Bătrân” – Constanţa şi Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” – Braşov ce urmăresc formarea de ofiţeri de comandă, lideri militari, experţi în managementul organizaţiei şi acţiunii militare în timp de pace şi de război, capabili să integreze resursele aflate la dispoziţie în vederea îndeplinirii misiunilor, potrivit prevederilor Strategiei Militare şi Doctrinei de Instrucţie a Armatei României.
O altă instituţie de profil este Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, axată pe formarea de funcţionari cu statut special şi ofiţeri cu pregătire juridică, tehnică şi de specialitate, specifice departamentelor pentru care sunt pregătiţi: poliţie, jandarmerie, pompieri etc.
Pe lângă oferta de studii ale acestor instituţii cu caracter militar, în România s-a dezvoltat în ultimii ani, în principalele centre universitare civile, o serie de programe de licenţă sau masterat axate pe studierea aprofundată a securităţii. Astfel de cursuri întâlnim la Universităţile din Bucureşti, Iaşi, Sibiu şi Cluj, ca să cităm instituţiile cele mai cunoscute în ierarhiile universitare internaţionale şi mai ales europene.
Universitatea „Babeş – Bolyai” se bucură de un prestigiu aparte în ierahia universităţilor româneşti, având un program interdisciplinar de pregătire academică în domeniul studiilor de securitate, structurat pe toate cele trei niveluri – licenţă, masterat, doctorat. Aici, începând cu anul 2007, la iniţiativa şi sub coordonarea subsemnatului (prof. Adrian Ivan) s-a lansat specializarea Studii de Securitate la nivel licenţă în sistemul Bologna. Programul oferă pregătirea de personal calificat, competent să gestioneze probleme de securitate cu care se confruntă societatea de astăzi. Abordarea inspirată de modelul american de Studii de Securitate este unul multi- şi interdisciplinar.
Pe parcursul celor trei ani se studiază şi se cercetează instituţii şi organizaţii de securitate, ordine şi siguranţa publică, studii de securitate şi strategice, guvernanţa europeană şi a securităţii, teoria generală a informaţiilor, psihocriminalistica, securitate europeană şi problematica minorităţilor naţionale şi etnice, analiza riscurilor neconvenţionale în securitatea societală etc. De asemenea, oferta este întregită cu masteratul Managementul securităţii în societatea contemporană, ce îşi propune pregătirea şi antrenamentul masteranzilor în managementul securităţii la începutul secolului al XXI-lea, pe baza unei riguroase metodologii de predare şi cercetare, îmbinând atât aspectele teoretice, cât şi cele practice, la care se adaugă un curs postuniversitar de formare a managerilor de securitate.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintim Şcoala doctorală de Relaţii Intenaţionale şi Studii de Securitate, care formează specialişti la cel mai înalt nivel al pregătirii universitare în acest domeniu, în care domeniul de doctorat este cel de Relaţii Inernaţionale şi Studii Europene, domeniu predilect în SUA pentru cei ce studiază Studiile de Securitate. La acest pachet se adaugă cel de istorie, sociologie şi comunicare.
În cerecetarea de profil, Centrul de Studii de Securitate al UBB a fost gândit şi lansat ca o instituţie de cercetare şi consultanţă pe diferite paliere a problemelor de securitate. Printre direcţiile de cercetare în studiile de securitate din UBB, putem aminti: guvernanţa europeană, guvernanţa securităţii, factorii neconvenţionali de risc, politica de securitate a României, securitatea ecologică, economică, geopolitica şi geostrategia, securitatea, managementul organizaţiilor internaţionale sau integrarea politică europeană. Ca zone de interes strategic spre care se focalizează cu precădere analizele Centrului de Studii de Securitate sunt Regiunea Extinsă a Mării Negre, zona Balcanică, Europa de Est.
Conştientizarea publicului din România asupra vulnerabilităţilor, riscurilor şi ameninţărilor simetrice şi asimetrice la adresa securităţii cetăţenilor şi statului român este mai mult decât necesară, având în vedere crizele europene şi internaţionale ce afectează şi societatea românească. Universităţile civile au o bază de cunoaştere imensă în domeniile securităţii. Deschiderea spre publicul instruit şi formator de opinie este, în cadrul acestor instituţii, o constantă ce nu are nevoie de alte argumente.
De aceea, considerăm că este necesară o abordare comună a tuturor actorilor statali şi non-statali implicaţi în construirea unei culturi a securităţii, care să facă posibilă un mediu de securitate stabil şi predictibil. În România, trecerea de la strategia de apărare la o guvernanţă multinivel a securităţii este cheia spre o societate mai conştientă şi responsabilă de destinul său.
Închei prin a spune că mai multă conştientizare a securităţii multiple înseamnă mai multă libertate pentru cetăţean şi mai multă securitate pentru statul român.
Autor: Adrian Liviu Ivan
