Serviciul Român de Informaţii împlineşte 20 de ani. În acest context, propun o analiză a profilului imagologic al SRI într-o abordare care să pună în discuţie unele dintre clişeele simpliste ce compun universul percepţiilor publice asupra instituţiei, care să şi lase o uşă deschisă criticilor legitime venite dinspre societatea civilă. Lumea serviciilor de informaţii a generat întotdeauna un univers de reprezentări complexe şi contra-dictorii totodată, un sentiment de fascinaţie faţă de exclusivismul lucrului ascuns, combinat cu suspiciunea faţă de ceea ce scapă orizontului cunoaşterii profane. De aceea, orice analiză a percepţiilor publice asupra unui serviciu de informaţii trebuie să plece de la acest punct zero: întotdeauna va exista un grup important de cetăţeni care vor dezavua, din principiu, orice e legat de activitatea serviciilor de in fo r ma ţii, la fel cum, întotdeauna, va exista un grup de cetăţeni care vor cauţiona necondiţionat munca ofiţerilor de informaţii.
Nu aş vrea să cad în capcana unei pledoarii insipide şi lipsite de credibilitate despre cât de nedrepte sunt atacurile la adresa SRI. Ar fi un discurs gratuit, cu false pretenţii, care riscă cel puţin să sfideze spiritul gândirii critice. Serviciul Român de Informaţii este o instituţie cu o istorie complicată, specifică ţărilor care au trecut printr- o schimbare majoră de regim. În acelaşi timp, este şi o structură care a parcurs un proces accelerat de transformare pentru a se adapta la o serie de standarde împărtăşite de comunitatea de informaţii euroatlantică. Pe de altă parte, Serviciul a ajuns la o maturitate care face desuetă ocolirea unor întrebări aparent stânjenitoare legate de moştenirea trecutului sau provocările prezentului guvernat de rigorile activităţii de informaţii într-un regim democratic. La 20 de ani de la reorganizarea activităţii de informaţii în noul stat democratic, Serviciul Român de Informaţii este suficient de puternic, din punct de vedere profesional şi moral, pentru a trece cu demnitate testul credibilităţii. Evaluările sociologice relevă faptul că SRI este o instituţie cu notorietate ridicată şi un indice de încredere publică pozitiv. SRI este o instituţie credibilă pentru tineri, locuitorii din mediul rural, din oraşele mici şi mijlocii, dar înregistrează un deficit de încredere în rândul persoanelor vârstnice, locuitorilor din oraşele mari şi în special din Bucureşti. Acest deficit în rândul vârstnicilor aduce în atenţie una dintre marile teme sensibile în percepţia publică asupra SRI, şi anume asocierea cu vechea Securitate. Serviciul Român de Informaţii este dator faţă de societatea civilă să răspundă cu răbdare ori de câte ori fantomele trecutului sunt readuse pe scena publică. Poliţia politică nu are nicio justificare, iar artizanii ei nu au ce căuta în structurile intelligence-ului modern şi nu fac parte din cadrele SRI.
Dar filonul profesional al muncii de informaţii este imun în faţa tranziţiei regimurilor politice şi acest lucru trebuie respectat ca un Nu într-o abordare obtuză, încărcată cu frustrări sau efuziuni arogante, ci într-un ton pragmatic şi realist. Două treimi din personalul de astăzi al SRI avea în 1989 sub 18 ani. La Academia Naţională de Informaţii învaţă, deja, primele generaţii de studenţi care s-au născut după 1989. Media de vârstă a ofiţerilor SRI este de 36 de ani, una dintre cele mai scăzute din întreg spaţiul euroatlantic. Vorbim despre o întreagă elită intelectuală formată, după 1989, din tineri absolvenţi de studii superioare, economişti, finanţişti, jurişti, psihologi, sociologi, filologi, lingvişti, ingineri IT ş.a., care au ales cariera de ofiţeri de informaţii, dar se văd etichetaţi în mod inerţial, fără nicio posibilitate de a-şi apăra reputaţia profesională şi fără a fi, în niciun fel, certaţi cu istoria.
Percepţia publică asupra Serviciului Român de Informaţii nu este ecranată doar de bruiajul trecutului. La fel de importante pentru analiză sunt temele curente care configurează modul în care se raportează instituţia la rigorile unui regim democratic. Poate cel mai vizibil subiect, din punctul de vedere al respectării drepturilor civile, este ascultarea telefoanelor. Aici ne aflăm într-o zonă complexă în care se intersectează elemente concrete ce ţin de atribuţiile legale ale SRI în domeniu, cu o întreagă mitologie alimentată de o serie nesfârşită de legende urbane privind interceptarea comunicaţiilor. Sigur, nu putem ignora faptul că un procent important din cetăţenii României cred că SRI ascultă ilegal telefoanele. Dar, o asemenea mentalitate nu este deloc surprinzătoare pentru o ţară ieşită în urmă cu doar două decenii din cel mai dur regim dictatorial al Europei Centrale şi de Est, având o populaţie cu un orizont valoric dominat de reprezentări care exacerbau controlul. Foarte relevant în acest sens este răspunsul românilor la întrebarea: “Credeţi că telefonul dumneavoastră este sau a fost ascultat în ultimii 5 ani?” Unul din cinci români crede că a avut sau are telefonul ascultat, ceea ce reprezintă un procent îngrijorător. La fel de semnificativ, dar cu alte nuanţe, este faptul că unul din cinci români evită să răspundă la această întrebare.
Ar fi total contraindicat să acoperim problema cu explicaţii facile şi ipocrite legate de lipsa culturii de securitate în rândul cetăţenilor, deoarece este evident că românii nu o au. Dar nu aceasta este problema, ci cum se formează cultura de securitate. Este de datoria societăţii civile, dar şi a structurilor din sistemul securităţii naţionale, inclusiv a Serviciului Român de Informaţii, să contribuie la creşterea calităţii informaţiilor publice care abordează teme de securitate naţională, într-o lumină clară, pragmatică, raţională, nu pe un culoar îngust, îmbâcsit de făclii ezoterice. Numai că, pentru ca societatea civilă să devină un partener în formarea culturii de securitate, este necesară o mişcare în dublu sens: structurile sistemului de securitate naţională trebuie să-şi deschidă sincer uşile, iar societatea civilă trebuie să abandoneze prejudecăţile. Este un proces dificil, dar realizabil. Un prim pas a fost făcut de Serviciul Român de Informaţii prin organizarea, în 2008, a mesei rotunde Societate, Democraţie, Intelligence sau prin găzduirea Summit-ului Tinerilor Atlantişti.
Pe această cale, atingem al treilea punct de concentrare a atitudinilor contestatare, unele legitime, altele mai puţin legitime, ale serviciilor de informaţii, şi anume cultura secretului şi hipersecretizarea. Este, probabil, tema cea mai deranjantă pentru jurnalistul aflat pe celălalt front, al expunerii publice a informaţiei, dar şi subiectul cel mai intim pentru profesionistul în informaţii, a cărui raţiune de a fi este însuşi secretul. Deşi delicat, subiectul atinge fondul problemei credibilităţii serviciilor de informaţii într-o societate democratică. Când cetăţeanul ştie că are acces liber la un volum imens de informaţii publice gestionate de autorităţi, când el cunoaşte procedurile şi, mai ales, este educat să îşi exercite dreptul de a accesa aceste informaţii, putem vorbi despre conştiinţa libertăţii şi despre o simbioză fericită libertate-securitate. Fără conştiinţa acestei libertăţi, râmâne impresia unei lumi guvernate de restricţii şi secrete, în care serviciile, în loc să-şi îndeplineasă misiunile, sunt nevoite să se lupte cu suspiciunea provocată de imaginea deformată a unei hidre care ştie tot şi controlează pe oricine. În aceste condiţii, pentru a da substanţă credibilităţii publice a serviciilor de informaţii, una dintre preocupările intelligence-ului românesc în următorii 20 de ani va trebui să fie aceea de consolidare a etosului democratic prin respectarea pragmatică a drepturilor şi libertăţilor civile. Altfel, dacă se vor închide în carapace rămânând exclusiv prizonierele misiunii lor fundamentale de colectare a secretelor, serviciile de informaţii din societăţile democratice vor risca să fie marginalizate de societatea informaţională de mâine.
În secolul XXI, structurile de intelligence nu vor mai deţine monopolul absolut asupra informaţiei clasificate. Având în vedere că structuri private dezvoltă deja instrumente performante de identificare a informaţiilor sensibile, explozia informaţională va redimensiona rolul colectării de secrete. Într-o eră în care tot mai multă lume va avea acces liber la un volum uriaş de date, performanţa serviciilor de informaţii se va măsura nu atât prin numărul de informaţii clasificate deţinute, cât prin calitatea acestora şi legitimitatea publică pe care o vor câştiga. Secretele culese pentru protejarea securităţii naţionale şi a sistemului democratic vor continua să aibă rolul lor determinant, dar produsul de intelligence valoros va depinde mult şi de calitatea selecţiei şi analizei informaţiilor. Aceasta nu înseamnă abandonarea rolului clasic al serviciilor. Până la urmă, fără secret nu există intelligence, iar fără intelligence nu există securitate, deci nici libertate. Cu un amendament important: secretul trebuie dozat şi calibrat atent, în limite constituţionale care evită abuzurile, dar protejează securitatea, respectând valorile fundamentale, etice şi politice ale ordinii democratice. Structurile de intelligence îşi pot câştiga, astfel, credibilitatea necesară pentru a obţine sprijinul public pe termen lung, esenţial în munca oricărui ofiţer de informaţii aflat pe teren în căutare de suport şi surse bune, dar şi pentru a atrage vârfurile academice, intelectuale ale societăţii civile, capabile să producă analiză şi prognoză de nivel înalt, adică informaţie relevantă.
Crearea unei asemenea infrastructuri de cooperare între serviciile de informaţii româneşti, SRI în special, şi societatea civilă, mediul academic, universitar, experţi civili, analişti privaţi ar atinge două ţinte fundamentale. În primul rând, furnizarea de noi produse utile securităţii naţionale ca urmare a activităţii pe platforme colaborative sigure, impenetrabile la interese ostile statului român şi partenerilor noştri. În al doilea rând, degajarea intelligence-ului românesc de balastul clişeelor şi prejudecăţilor postcomuniste acumulate în aceşti 20 de ani.
Autor: Remus Ioan Ştefureac
