Atribuțiile de apărare a statului român și intereselor naționale pe frontul nevăzut au fost îndeplinite, în perioada 1917 – 1940, de mai multe structuri, de regulă subordonate sau aflate în componența armatei (Biroul II din Marele Stat Major, Serviciul „S” – Secret), a Ministerului de Interne (Direcția Poliției de Siguranță, Corpul Detectivilor, Jandarmeria Română), dar și a Palatului Regal, Căilor Ferate Române ș.a.
Rândurile următoare se referă mai puțin la organizare și personal, și mai mult la metodele și mijloacele Serviciului Secret de Informații al Armatei, condus de Mihail Moruzov, personaj controversat, admirat și respectat de unii, contestat și detestat de alții, temut de cei mai mulți. Cronologia structurii începe cu Serviciul Special de Siguranță al Deltei Dunării (martie 1917 – 1919) și continuă cu Serviciul Special de Siguranță din Dobrogea (1919 – 1924), Serviciul Secret de Informații al Armatei Române/ Serviciul Secret de Informații din Marele Stat Major, Serviciul „S” (1924 – 1934) și Serviciul Secret de Informații al Armatei (1934 – 1940).
Activitatea Serviciului este marcată, fapt unanim recunoscut, de implicarea până în cele mai mici amănunte a lui Moruzov, care a deținut, până la decesul tragic din toamna anului 1940, principalele pârghii de conducere și control, respectiv administrarea fondurilor și identitatea agenturii. În același timp, mai trebuie precizat că, deși nu a fost prima structură de informații și contrainformații românească organizată, Serviciul Special de Siguranță al Deltei Dunării a fost cea care a funcționat efectiv și a avut rezultate concrete, mai ales în vreme de război, iar numirea lui Moruzov în 1917 nu a fost întâmplătoare, acesta având deja vechime și rezultate în munca de informații, atât în structurile Siguranței, cât și ale armatei.
Misiunile agenturii
În mare, documentele de arhivă și literatura de specialitate rețin ca metode și mijloace ale Serviciului în primul rând folosirea agenturii, inclusiv infiltrarea agenților în mediile de interes, din țară și străinătate, incursiuni (acțiuni de comando) pe teritoriul inamic, precum și acțiuni de prevenire a unor acte teroriste sau de sabotaj pe teritoriul propriu, interogarea sau anchetarea dezertorilor, prizonierilor și suspecților, folosirea agenților dubli sau chiar tripli, schimbul de informații cu serviciile (amice sau chiar inamice) care dispuneau de posibilități în zonele și mediile ce trebuiau acoperite, trimiterea ofițerilor sau agenților în misiuni externe, supravegherea persoanelor și a locurilor cu potențial pentru obținerea de informații, cenzura corespondenței, interceptările radio și telefonice, exploatarea surselor deschise, folosirea atașaților militari și a celorlalți membri ai reprezentanțelor diplomatice. Diversificarea metodelor s-a făcut în timp, pe măsura evoluției tehnice și a creșterii numerice și calitative a personalului, a posibilităților materiale și a libertății de decizie a lui Moruzov, datorată succeselor repetate din anii ’30, influenței în cercurile superioare ale armatei și mai ales pe lângă regele Carol al II-lea și camarila acestuia.
Provocările începutului
Activitatea Serviciului Special de Siguranță al Deltei s-a desfășurat într-un context complicat, din cauza războiului împotriva Puterilor Centrale și aliaților acestora, în zonă acționând trupele și serviciile de informații ale Germaniei și Bulgariei, dar și a prezenței armatei ruse (cu structurile sale de informații), nesigură inițial, ostilă uneori și bolșevizată ulterior. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, se mai adăugau relațiile tensionate și concurența neloială, transformate frecvent în adversitate, între cadrele structurilor românești de informații, cazul cel mai cunoscut fiind legătura personală între Mihail Moruzov și Romulus P. Voinescu, delegat al Siguranței pe lângă armatele ruse din Basarabia, ulterior director al Siguranței, degenerată într-o dușmănie pe care ulterior însuși regele Ferdinand a încercat să o stingă.
Această situație a făcut ca paleta metodelor și mijloacelor folosite să fie restrânsă, în conformitate cu situația descrisă și fondurile puse la dispoziție. Pentru obținerea informațiilor se recurgea la agenții profesioniști din subordinea lui Moruzov și la recrutarea de noi agenți din rândul localnicilor, la trimiterea acestora în teritoriul necontrolat de armata română, inclusiv pentru a se încadra în serviciile de informații și de poliție ori cu misiuni de comando, la anchetarea prizonierilor, dezertorilor și spionilor capturați, la bunele relații cu șefi ai serviciilor de informații adverse.
Recrutarea de agenți din rândul localnicilor a vizat în primul rând pescarii. Pe unii Moruzov îi cunoștea dinainte de intrarea României în război. Aceștia aveau rude în sudul Dunării, se puteau mișca ușor, fără să dea de bănuit, obțineau informații prin observarea directă sau de la cunoscuții din zona ocupată, semnalau trecerile de frontieră și le efectuau nemijlocit, având posibilitatea să scape dintr-o eventuală urmărire. Rezultatele recrutării agenturii, cu predilecție a pescarilor (barcagiilor), ar fi condus la capturarea a 156 de spioni inamici din cei 178 trecuți peste Dunăre. Niciunii dintre agenții instruiți de Moruzov pentru a fi trimiși în sudul Dunării nu au avut o soartă mai bună, dar procentul pierderilor, prin comparație cu cel al inamicului, a fost mult mai mic; astfel, din cei zece agenți instruiți personal de Mihail Moruzov și trimiși în teritoriul ostil, cinci s-au întors cu informații, doi au fost executați, doi au pierit pe drumul de întoarcere și unul a fost dat dispărut.
Unii dintre agenți lucrau pentru ambele tabere. Cel mai elocvent caz este Cuza Egorov, agent triplu, infiltrat de Moruzov în serviciul germanilor și în același timp considerat de bulgari drept cel mai destoinic agent în solda lor. Posibil ca și „Ciorbă”, identificat drept dezertorul român Costică Grigoriu, să fi fost tot agent triplu. Cel din urmă, la indicația lui Cuza Egorov, i-a prezentat lui Moruzov lista informațiilor pe care i le solicitau germanii, astfel încât se poate presupune că ar fi fost folosit pentru dezinformarea/ intoxicarea inamicului. Ambii agenți, după eliberarea țării și Marea Unire, au avut asigurate locuri de muncă, primul chiar în Serviciul Special de la Constanța. Astfel, putem concluziona că aceștia au fost în slujba statului român și nu a inamicului.
Tot agenții lui Moruzov au reușit și câteva incursiuni în teritoriul inamic, soldate cu capturarea colonelului german Frederic von Mayer, șeful aparatului informativ german responsabil de Dobrogea și țărmul Mării Negre (78 de kilometri dincolo de linia frontului), precum și cu distrugerea unor puncte întărite la Murighiol și Beștepe, în timp ce inamicii nu au reușit nicio astfel de operațiune.
Cultivarea relațiilor cu inamicul
Eficientă și spectaculoasă a fost legătura creată și cultivată de Moruzov cu unii din agenții de informații germani și bulgari, este drept, după semnarea armistițiului de la Focșani din 9 decembrie 1917. După unele ezitări privind locul și data întâlnirii, în perioada sărbătorilor de Crăciun Moruzov s-a întâlnit cu ofițerii germani Heling, Rieger și cel bulgar, Baleff. Cea mai importantă informație obținută din primele întâlniri a fost cea referitoare la planurile germanilor și bulgarilor, care nu intenționau să invadeze sudul Basarabiei în cazul retragerii totale a trupelor ruse. Informația a fost cu atât mai importantă cu cât pe linia frontului, în zona Deltei, era dislocat un singur batalion românesc. Chiar dacă la o cu totul altă scară, se poate face comparație cu informația obținută de Richard Sorge (spionul Moscovei la Tokyo), care transmitea că Japonia nu urma să atace URSS în 1941.
Tot spectaculoasă poate fi considerată relația cu reprezentanții de frunte ai bolșevicilor din Deltă și sudul Basarabiei. Cel mai cunoscut succes, reluat în multe din materialele armatei privindu-l pe Mihail Moruzov, a fost eliberarea și salvarea de la execuția de către bolșevici a colonelului (viitor general) Dragu și a căpitanului Oprișănescu. Oricum, nu au fost singurii ofițeri români capturați de bolșevici și salvați de Moruzov, în aceeași situație fiind și comandorii Nedelcu și Roșca, precum și maiorul Caian. Un alt succes a fost consemnat la 3 ianuarie 1918, când prezența lui Moruzov la Tulcea, ca interpret în cadrul tratativelor între germani și bolșevici, a împiedicat încheierea unei convenții prin care bulgarii ar fi primit Dobrogea. Aceste reușite au fost posibile datorită cultivării în permanență a relației cu germanii, bulgarii și bolșevicii, constând, în principal, în furnizarea de alimente, invitarea la mese a șefilor și mituirea cadrelor de conducere, dar și a soldaților. Referitor la mituirea bolșevicilor, Moruzov organizase chiar cumpărarea unor vase ale flotei fluviale și maritime ruse, precum și a unui atelier naval din Delta Dunării, acțiune eșuată din cauza izbucnirii unor lupte spontane.
Intelligence într-o lume potrivnică
În anii Primului Război Mondial activitatea Serviciului de Siguranță al Deltei s-a desfășurat în condiții deosebit de grele. Mihail Moruzov și colaboratorii săi și-au asumat riscuri majore, pe fondul dificultăților de deplasare (chiar și în vreme de pace, dar mai ales în timp de război), prezenței trupelor inamice și a structurilor de informații ale acestora, dar și a trupelor aliate rusești, în disoluție și bolșevizate. De asemenea, populația era formată din alogeni, mulți dintre aceștia atrași la colaborare de cadrele de informații germane, bulgare ori ruse. La toate acestea se adaugă resursele materiale și bănești insuficiente, precum și rivalitatea, înțeleasă ca adversitate, cu poliția de siguranță, combinată cu o neîncredere cronică între structurile proprii de informații.
Rezultatele obținute, de-a dreptul spectaculoase, receptate ca atare de factorii de decizie ai armatei române, au netezit drumul în carieră pentru Mihail Moruzov. Totodată, au constituit un început bun pentru structura de informații a armatei, încadrată – neobișnuit, dar nu paradoxal – cu civili, care au dovedit o mult mai mare abilitate și flexibilitate în activitatea de informații.
Reorganizarea structurii informative
Încetarea ostilităților a condus și la reorganizarea activității structurii de informații a armatei în zonă. Numită acum Serviciul Special de Siguranță din Dobrogea, avea activitatea total separată de a celor două brigăzi ale Poliției de Siguranță din Tulcea și Constanța. Caracterul acțiunilor coordonate sau propuse de Mihail Moruzov era preponderent ofensiv și presupunea trimiterea agenților peste graniță. Libertatea de mișcare și de acțiune constituiau motivele pentru care agenții poliției i-au considerat în permanență pe cei ai lui Moruzov cel puțin dubioși, dacă nu aflați în slujba adversarilor, iar pe șeful lor trădător, corupt sau cel puțin că se servește de persoanele nepotrivite. Exemple în acest sens sunt agenți precum Boris Hagi Ivanof, care se angajase în trei unități de poliție bulgară, Spiridon Panaitescu, trimis în misiune la Varna ca emisar al etnicilor bulgari rămași în România, Alexe Luchian, dirijat la Odessa sub acoperirea de contrabandist, Afanase Moruzov, călăuză pentru rușii albi care erau trecuți cu sarcini informative în Basarabia sau Constantin Chirițescu, care a avut misiunea de a împiedica intrarea pe piața românească a 12 milioane de ruble false. Referitor la caracterul ofensiv și anticipativ al activității structurii de informații condusă de Mihail Moruzov, trebuie amintit că acesta a propus chiar înființarea unui serviciu de informații avansat, cu sediul la Varna, care să obțină date îndeosebi despre pregătirile armatei bulgare și ale comitagiilor pentru atacarea României în situația unui război cu Rusia Sovietică, precum și despre populația retrasă din teatrul de operații dobrogean care solicita repatrierea.
La sfârșitul războiului a fost necesară clarificarea situației lui Moruzov, arestat și acuzat de pactizare cu inamicul, tratament abuziv aplicat cetățenilor străini pe care i-ar fi internat în lagăre, favorizarea contrabandei, delapidare, sustragere de documente etc. În cele din urmă, acesta și-a continuat cariera, mai întâi în posturi locale obscure din administrație și Siguranță. În paralel, Moruzov controla și o afacere cu pește la Jurilovca, probabil acoperire pentru activitatea informativă în URSS. În structurile de informații ale armatei a fost cooptat abia din 1924 – 1925, la Biroul căutarea informațiilor din Secția a II-a a Marelui Stat Major, unde a contribuit la reorganizarea activității informative. El a schimbat modul de lucru al acestei structuri în scopul obținerii, din teren, a unor informații valoroase pentru factorii de decizie ai armatei. Aceste informații urmau să fie căutate și obținute de către agenții civili („aparatul tehnic”) sau de către informatorii recrutați de aceștia, la solicitarea conducerii „tactice”, asigurată de militari. Având în vedere că singurul stat vecin cu care România avea relații bune era Iugoslavia, iar mulți ani un conflict armat cu Rusia Sovietică, ulterior URSS, a părut iminent, accentul s-a pus pe obținerea informațiilor, mai ales cu caracter militar, despre și din Rusia, Ungaria și Bulgaria. Informațiile erau procurate de către agentură („aparatul tehnic”), a cărei activitate se desfășura în cadrul centrelor informative aflate în apropierea granițelor, inițial la Cernăuți și Chișinău, ulterior la Hotin și Soroca. Acest „aparat tehnic” avea atât rolul de a obține nemijlocit informațiile necesare, cât și de a recruta, instrui și dirija informatorii către zonele, mediile, instituțiile și persoanele de interes, dar mai ales de a-i trimite peste granițe.
Primele succese au constat în furnizarea de informații despre URSS și despre armata bulgară. Cunoașterea intențiilor reale ale URSS, care nu avea de gând să atace România, a permis relaxarea măsurilor militare la granița cu vecinul din est. În urma acestor reușite, activitatea Serviciului Secret a căpătat o importanță tot mai mare pentru factorii de decizie din armată și nu doar. Diversificarea activității, perfecționarea organizării și acoperirea atât a teritoriului național, cât și a unor spații dincolo de granițe, cooptarea de noi cadre și multiplicarea fondurilor puse la dispoziție au permis Serviciului Secret ca în câțiva ani să devină o structură de informații redutabilă, a cărei importanță era recunoscută nu doar de armata română (la nivel de ministru și șeful Marelui Stat Major), monarh și autoritățile statului, ci și de serviciile străine. Însăși subordonarea Serviciului ilustrează importanța și interesul acordat acestuia, respectiv până în 1931 ținea de Secția a II-a, între 1931 și 1934 de Marele Stat Major, după acest an de Ministerul Apărării și, alternativ, de Marele Stat Major, iar din 1940 de Președinția Consiliului de Miniștri.
Un manager implicat
Mijloacele și metodele s-au diversificat permanent. A apărut planificarea muncii și s-a ridicat la un nivel superior centralizarea și analiza informațiilor. Se foloseau mijloacele tehnice, filajul și exploatarea surselor deschise. Trimiterea în misiuni externe a avut o importanță din ce în ce mai mare. Informațiile solicitate și obținute nu mai erau doar de natură militară, ci acopereau și spectrul politic, în primul rând din cauza mișcărilor extremiste (comuniștii și legionarii reprezentau un real pericol pentru ordinea de drept), dar și a acțiunilor revizioniștilor maghiari și bulgari. Minarea activității și a unității, iar ulterior desființarea de jure a partidelor de către regele Carol al II-lea a însemnat creșterea volumului de informații pentru Serviciul Secret. În concluzie, se poate susține omniprezența, dacă nu omniștiința structurii de informații, cel puțin în anii ’30.
Mai trebuie menționat că însuși șeful Serviciului, care a ajuns ulterior, pe măsura dezvoltării structurii pe care o conducea, în funcția de director general, nu s-a limitat la atribuțiile de manager. Permanent, Mihail Moruzov a recrutat agenți, a strâns informații, a efectuat nenumărate misiuni interne și externe, inclusiv cu identitate falsă. Din cauza adversității lui Romulus Voinescu și a nonconformismului lui Moruzov, Siguranța l-a avut permanent în vedere și l-a semnalat în mai multe rânduri: sub aliasul Temișanu, la Constanța, în 1925, ca maiorul Stamate, la Soroca, în 1926. Deoarece demiterea lui Moruzov din Siguranță a avut loc abia în noiembrie 1924, iar acesta cunoștea mulți angajați și informatori, pe care putea ușor să îi atragă de partea sa, Romulus Voinescu atenționa unitățile de poliție că activitatea informativă a lui Moruzov era ilicită, susținând că apartenența acestuia la Marele Stat Major era fictivă trebuia arestat pentru tentativă de corupere a funcționarilor statului.
Una dintre metodele utilizate de Serviciul Secret sub conducerea lui Moruzov a fost folosirea agenților altor structuri informative în interesul propriu. Astfel, uzând de dreptul centrelor de informații de a facilita trecerile peste frontieră în URSS, materialul adus de agenții Siguranței la înapoiere era copiat și exploatat mai întâi de Serviciul Secret. La fel erau „taxați” și agenții Intelligence Service din România trimiși cu misiuni în URSS, al căror șef, Victor Bogomoletz, îi dădea lui Moruzov, pentru copiere, documentele obținute, în timp ce aveau o discuție amicală la o cafea. Indiferent de metodele prin care fuseseră culese, informațiile despre URSS și Bulgaria au fost deosebit de apreciate în cadrul conferințelor bilaterale cu serviciile de informații din Polonia și Iugoslavia. Totodată, au fost folosiți agenții dubli, precum grecul Alexandru Teodoridis, fost ofițer în armata bulgară, care după ce a fost recrutat de sovietici s-a pus la dispoziția Serviciului Secret, transmițând informațiile furnizate de partea română. Un alt agent dublu, „686”, a fost dirijat de la București pentru a se încadra în serviciul de spionaj maghiar și a obținut informații valoroase despre potențialul informativ al acestei structuri în armata română, a efectuat studii și recrutări pentru partea ungară, a identificat unele dintre mijloacele de legătură cu agenții din România. Este posibil ca acest agent să fi fost descoperit și lichidat, întrucât legătura s-a întrerupt, iar Centrala de la Budapesta a menționat că „a plecat în America pentru totdeauna”.
Metode de lucru
Pentru suportul activității informative au fost organizate și au funcționat filajul, cenzura corespondenței, transmisiunile radio proprii și interceptarea celor suspecte, fotografierea (fotoidentificarea), expertizele grafice, dactiloscopia, precum și exploatarea surselor deschise.
Activitatea echipei de filaj s-a intensificat după reorganizarea din 1934, fiind avute în vedere creșterea numărului de agenți și, mai ales, ridicarea nivelului de calificare. În acea perioadă, structurile de informații efectuau filajul, de regulă, cu personalul propriu. Solicitările de supraveghere veneau preponderent pentru diplomații străini, îndeosebi atașații militari, în cazul acestora fiind necesare deseori mai multe echipe cu mai multe mijloace tehnice și de transport. În cursul pregătirii teoretice și practice a agenților de supraveghere se prezentau modul de lucru în teren, începând cu organizarea postului de supraveghere, posibilele situații ce pot interveni, îndeosebi în situația unor persoane care aveau cunoștințe de verificare și contrafilaj. Foarte amănunțit erau enunțate regulile filajului în timpul deplasării, pe jos și cu mijloace de transport, inclusiv în tramvai, fiind prezentat și modul de lucru când se acționa în echipă. Nici noțiunile de investigație nu erau ignorate în timpul pregătirii.
Activități de suport tehnic
De asemenea, a crescut importanța activităților de suport tehnic, structurile specializate fiind dotate la nivelul serviciilor similare, astfel încât s-a reușit asigurarea unui plus semnificativ pentru activitatea informativă. Activitatea de cenzură sau filaj al corespondenței a cunoscut creșteri cantitative și calitative, operațiunile de deschidere a trimiterilor poștale fiind efectuate atât la solicitarea structurilor informative, cât și prin sondaj, de regulă la persoane fizice și firme, asociații străine din România sau care corespondau cu străinătatea. Plicurile se desfăceau, evident, fără a se lăsa urme, de cadrele specializate, inclusiv de la laboratorul de fizică pentru situațiile mai complicate, textele erau fotografiate iar hârtia era supusă unor controale cu lumină/ raze și testată cu diferiți reactivi în vederea depistării mesajelor ascunse. Textele copiate, precum și mesajele ascunse depistate, erau trimise compartimentelor pentru care prezentau sau puteau prezenta interes, iar corespondența era reintrodusă în circuitul poștal.
Secția Radio, înființată în 1934, avea ca principale atribuții dotarea și asigurarea funcționării comunicațiilor radio ale Serviciului Secret, între sediile din țară și sediul central, dar și între București și posturile din străinătate, instalate, de regulă, în clădirile legațiilor. Aparatura a fost procurată din străinătate, cu dificultăți, de multe ori prin interpuși sau clandestin. Când calificarea personalului a permis, s-au cumpărat componentele care au fost asamblate în țară. Tehnicienii Serviciului au conceput „valiza diplomatică blindată”, post de emisie – recepție portabil care asigura conexiunea cu agenții din străinătate, făcând legătura până la Lisabona. A doua sarcină a secției era identificarea stațiilor de emisie – recepție care funcționau ilegal pe teritoriul țării, în slujba serviciilor de informații străine.
Domeniul tehnic era completat de activitatea Biroului Fotoidentificare (Serviciul Identificărilor), care avea ca atribuții executarea lucrărilor fotografice, expertizele grafice, dactiloscopice, balistice, deschiderea și închiderea fără urme a trimiterilor poștale mai complicate (în cadrul laboratorului de fizică), studiile și analizele chimice pentru ascunderea ori descoperirea mesajelor ascunse. Dotarea a fost completată după specializarea lui Gheorghe Cristescu (fratele lui Eugen Cristescu) în Franța, stagiile de instruire fiind efectuate în laboratoarele Biroului 2 francez. De tehnică de ultimă oră au beneficiat și centrele de informații, care au fost dotate cu aparate de fotografiat performante și laboratoare foto.
Însuși Mihail Moruzov era adept al introducerii tehnicii de ultimă oră în activitate, oglinda din biroul său din strada Saita asigurând observarea din camera alăturată a persoanelor care îl vizitau. Uneori, vizitatorii erau puși să-l aștepte, timp în care comportamentul lor era urmărit de șeful serviciului. De asemenea, autoturismul Mercedes de serviciu al lui Moruzov era dotat cu o stație de înregistrare pe disc și cu radiotelefon.
Informații din surse deschise
Pentru sursele deschise, în țară ființa Biroul Presei, care avea ca atribuții exploatarea publicațiilor interne în vederea documentării pe profilul serviciului, depistarea articolelor împotriva ordinii de stat, a mesajelor criptate ori a scurgerilor de informații. Articolele, știrile și anunțurile de interes se puneau la dispoziția structurilor abilitate în domeniu sau a conducerii serviciului. În străinătate, conform unui memoriu redactat după arestarea lui Moruzov din septembrie 1940, activitatea de exploatare a presei, cel puțin pentru personalul cu acoperire diplomatică, era în prim-plan.
În memoriu se susținea și că informațiile compilate din presă erau transmise drept obținute din surse, eventual de încredere sau sigure, fiind creată imaginea unei agenturi mai numeroase și bine plasate. Memoriul, mai mult decât critic la adresa activității informative, conținea și unele elemente concrete, precum transmiterea informației neverificate conform căreia Albania ar fi fost ocupată în doar în două ore de forțe italiene aeropurtate, în timp ce cucerirea Albaniei a durat mai multe zile și a necesitat îndeosebi atacul naval asupra porturilor.
Agentura externă
Despre agentura externă au parvenit puține informații, având în vedere conspirarea strictă și compartimentarea impuse de șeful serviciului. Recrutările se făceau, de regulă, de structurile specializate, dar nici Moruzov nu se dădea în lături de la a recruta și ține legătura cu unii agenți. Unul din „curierii de legătură”, care asigura și unele plăți din fondurile operative, respectiv Gheorghe Șerbu, declara ulterior că a dus sume de bani multor persoane nominalizate doar prin inițiale sau numele conspirativ, dar și altora cărora le cunoștea identitatea. În schimbul plicului cu bani, Șerbu prelua un alt plic, cu informații. Pe lista orașelor în care curierul a efectuat plăți se aflau Praga, Viena, Berlin, Varșovia, Paris, Londra, Berna, Roma, dar și Milano, Geneva, Lausanne, Zurich, Zagreb, dar și localități din Franța ocupată. Conform aceluiași Șerbu, de unele plăți și, implicit, de legătura cu anumiți rezidenți și informatori, se ocupa personal Moruzov. Este demn de amintit că nu se solicitau chitanțe de primire a banilor de la beneficiari.
O altă sursă de informații, pentru exterior, a fost constituită din atașații militari care, chiar dacă nu țineau de Serviciul Secret, erau stipendiați de Moruzov, unii fiind promovați chiar din rândul foștilor subordonați ai acestuia. Conform memoriului menționat, întocmit după arestarea din septembrie 1940, pe lista acestor ofițeri figurau coloneii Baloșin, Gheorghe Petrescu, locotenent-coloneii Vorobchievici, Cristea, Budiș, maiorul Florin Rădulescu, căpitanii Iliescu și Virgil Ionescu, care trimiteau un exemplar cu informațiile obținute și Serviciului Secret. Pentru că atașații militari aveau posibilități limitate de mișcare și le era greu să facă recrutări, activitatea lor fiind la vedere, iar desfășurarea vreunei activități informative contravenind statutului diplomatic, în cadrul Secției Informații s-au pregătit permanent cadre pentru a fi trimise în exterior ca rezidenți, cu acoperiri din cele mai diverse, precum secretari ai atașaților militari, atașați de presă și comerciali, consuli, viceconsuli, reprezentanți ai Serviciului Maritim Român.
Un actor pregătit pentru orice rol
Datorită modului în care s-a desfășurat activitatea structurii de informații a armatei, în cadrul căreia șeful acesteia era omniprezent în organizare, recrutarea și contactarea agenților, culegerea nemijlocită de informații, analiză, sinteză și valorificare, logistică și plata agenturii, misiuni interne și externe, agent dublu și triplu, se poate spune că istoria Serviciului este de fapt biografia lui Mihail Moruzov. Meritul lui de necontestat este că a aplicat, a inventat și reinventat metode și mijloace ale muncii de informații, s-a folosit de orice situații și persoane pentru a rezista în condițiile ocupației străine și disoluției armatei aliatului rus, ulterior în situația în care statul român era amenințat pe toate fronturile, din exterior, dar și din interior. Definitoriu pentru Moruzov este că a jucat, nemijlocit, mai toate rolurile posibile într-un serviciu de informații, în funcție de situație.
Ca manager și-a impus concepția conform căreia, într-un serviciu de informații, inclusiv al armatei, „aparatul tehnic”, format din agenții de teren și unii dintre cei de la birou, trebuia să fie format din civili, militarilor revenindu-le comanda de informații și prelucrarea acestora, mai puțin obținerea lor. Agenții civili, față de militarii de profesie, au dovedit o mai mare libertate de mișcare, pătrunzând mai ușor în medii diferite, procedând la recrutări și asigurând curieratul, filajul, trecerea frontierelor. Având specializări diverse, și-au dovedit utilitatea și în domeniul tehnic și controlul corespondenței.
Din cauza conspirativității impuse de șeful serviciului, documentele de arhivă se referă mai ales la cadrul de activitate și mai puțin la conținutul activității de informații, ceva mai bine reprezentate fiind contraspionajul și contrainformațiile. Identitatea multor agenți aflați în solda lui Moruzov, îndeosebi din străinătate, a fost dusă de acesta în mormânt. Referitor la soarta arhivelor care reflectă activitatea Serviciului Secret de Informații, unele au fost distruse, capturate sau transportate în străinătate în timpul și după Al Doilea Război Mondial, altele sunt împărțite între diferite instituții din țară. Dar, oricum, activitatea Serviciului, metodele, mijloacele folosite, acțiunile întreprinse, personalitățile care au activat în cadrul structurilor acestuia, rămân subiecte deschise, fie din punct de vedere al identificării unor documente inedite, fie din perspectiva unor noi abordări.
Abstract
Mihail Moruzov was the emblematic figure of the Romanian military intelligence between 1917 and 1940. He was ever-present within the agency: he dealt with recruitment and intelligence gathering, logistics and payments and sometimes he even acted as a double or triple agent by himself. Under his leadership, the secret agency of the Romanian Army underwent an extensive modernization process in terms of the practices and technology used that eventually placed it among the elite foreign secret agencies after the end of WW I.
Autor: Nevian Tunăreanu
