Motto: Rolul nostru este să furnizăm informaţii, cunoaştere pentru celelalte instituţii angrenate în zona securităţii naţionale. În această cooperare, suntem principalul avertizor, principalul senzor al stării de securitate a României de la un anumit moment sau, cum spunea un fost şef al MI6, un ochi de pisică în noapte.
Directorul SRl, ambasador George Cristian Maior
Tradiţia Intelligence-ului românesc
Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat, constituirea noii structuri informative, iar pe l mai 1925 în fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informaţii” a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de Informaţii al Armatei şi-a urmat cursul său, iar Serviciul Secret a funcţionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major.
Acest nou serviciu a fost condus cu o mâna de fier de Moruzov, însa după 1930, şeful şi „fondatorul” său s-a amestecat în jocurile politice dubioase patronate de Regele Carol al II-lea şi a intrat în conflict cu Ion Antonescu, furnizindu-i suveranului documente aşa-zis compromiţătoare, privind viaţa generalui Antonescu.
Istoricii intelligence-lui l-au considerat un as al intelligence-lui românesc, dar din păcate, acţiunile sale nu au putut împiedica dezastrul României din anul 1940, când ţara a suferit importante pierderi din teritoriul naţional.
În ultimii doi ani de activitate, Moruzov a încercat o schimbare a orientării SS, prin contacte realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, şeful spionajului militar german. În septembrie 1940, a fost arestat în timp ce se întorcea de la Veneţia şi încarcerat la Jilava de noul regim al generalului Antonescu. Nu a fost eliberat nici la insistenţele lui Canaris, care a sosit special la Bucuresti şi a murit împuşcat de legionari în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.
Serviciul Secret a lucrat după cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii folosind mai multe tipuri de informatori. Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutaţi” să aibă o comportare „imorală”, pentru ca apoi, pe baza materialului compromiţător, să fie „convinşi” să colaboreze cu Serviciul.
În perioada premergătoare şi în cea imediat următoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial, teritoriul românesc a devenit zonă de maximă importanţă pentru interesele germane, franceze, engleze şi sovietice. Întrucât obiectivul strategic al românilor era refacerea tuturor graniţelor ţării, s-a declanşat o laborioasă activitate de creare şi reformare a acelor instituţii care puteau fi de folos în acest scop.
România a încercat să păstreze fiinţa naţională, tradiţiile statale şi etno-culturale şi să recupereze ceea ce se mai putea din ce-i fusese luat prin forţă şi dictat în vara anului 1940. În aceste circumstanţe păstrarea stării de neutralitate faţă de părţile angajate în războiul care fusese declanşat în septembrie 1939 (prin agresiunea Germaniei naţional-socialiste şi a Rusiei sovietice asupra Poloniei) devenise imposibilă, iar alianţa de conjunctură cu cel mai puternic se impunea drept unica soluţie.
Generalul Ion Antonescu, conducător al statului, avea nevoie de un instrument puternic şi eficient care să-l ţină la curent cu evoluţia şi perspectivele raporturilor diplomatice şi ale operaţiilor militare. Acest instrument nu putea fi decât Serviciul de Informaţii al Armatei care, la acea dată, era destul de slăbit, în urma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce duseseră la prăbuşirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea şi la preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu.
Ca urmare, serviciul trebuia supus unui amplu proces de reformă structurală care să-i sporească eficienţa la nivelul de exigenţă cerut de înaltul comandament. Astfel, la 9 octombrie 1939, s-a publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, în care, pentru prima dată, apărea titulatura de Serviciu Special de Informaţii (SSI), care nu a fost însă folosită în timpul lui Moruzov (6 septembrie 1940), impunându-se abia după noiembrie 1940. Cel numit de Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 în fruntea Serviciului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecut în subordinea Presedintiei Consiliului de Ministri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iasi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Direcţia Generală a Poliţiei, remarcându-se prin modul în care a combătut mişcarea legionară. De remarcat, performanţa lui Eugen Cristescu de a nu implica SSIul în politică.
Din cauza că ţara se afla în razboi, SSI-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat informativ în principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare. În acelaş timp SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în România, dar şi cu cele maghiare şi bulgare.
Un exemplu a ceea ce însemna datoria faţă de ţară pentru SSI a reprezentat-o şi aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămina inainte ca acesta să se producă.
Între anii 1943-1944, SSI a facut un adevarat dans pe muchie de cuţit, protejandu-i şi pe liderii comunisti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).
După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judeţul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost îndelung anchetat, iar în 1946 – condamnat la moarte.
Prin decret regal, şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti.
Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a-şi face datoria, SSI-ul a fost practic desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea cel mai important serviciu de informaţii al României.
Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului şi înfinţarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.)
La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată „Direcţia Generală a Securităţii Poporului”(D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
La 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit „Directia Generală a Securitătii Statului” (D.G.S.S.), care cuprindea şi o „Direcţie de Informaţii Externe” iar la 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în „Ministerul Securităţii Statului”. Acesta reorganizare a fost anulată în septembrie 1953 când, noua structură (minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.
În perioada 1960 – 1965, personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de administraţia de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost înfiinţat „Departamentul Securităţii Statului” (DSS), coordonat de un „Consiliu al Securităţii Statului” (C.S.S.).
Începând cu 4 aprilie 1968, „Consiliul Securităţii Statului” se desprinde din Ministerul de Interne, funcţionând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securităţii Statului” a reintrat în cadrul ministerului şi a fost reorganizat în şase direcţii principale: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale.
Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului la data de 30 decembrie 1989, printr-o Hotărâre a Frontului Salvării Naţionale, a exprimat noile realităţi socio-politice existente în România în contextul destructurării vechiului regim în urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989. Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima etapă, prin trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale, (Decretul privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne), iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Nationale (Decretul Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind desfiinţarea Departamentului Securitătii Statului din 30 decembrie 1989).
Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a fost înfiinţat la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale, ulterior la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51/1991 privind Siguranţa Naţională a României care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi reglementa prin lege activitarea structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. Instituția a fost condusă, într-un prim mandat, de profesorul Virgil Măgureanu.
Parlamentul provizoriu român ratifică Decretul prezidenţial 181 din 26 martie 1990 la 8 aprilie 1990, pentru înfinţarea unui nou serviciu de securitate „fundamental diferit de ceea ce a fost Securitatea ( … ). Fără a exercita rolul de instituţie opresivă ( … ) şi care nu are dreptul de a reţine persoane”.
Noul serviciu reprezenta o autoritate administrativă autonomă a statului român, cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale. (vezi Conferinţa de presă a preşedintelui Ion Iliescu, 8 aprilie 1990).
Noul serviciu de intelligence, era caracterizat ca ,,o instituţie modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din ţările cu tradiţie democratică: Statele Unite ale Americii, Canada şi principalele ţări europene.” (Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi viitor preşedinte al ţării).
SRI funcţionează în baza legii nr. 14 din 1992 care îi reglementează sarcinile, competenţele şi atirbuţiile.
Potrivit articolelor 1 şi 5, Serviciul Român de Informaţii acţionează pentru obţinerea de date şi informaţii referitoare la activitatea serviciilor de spionaj şi a organizaţiilor extremist-teroriste îndreptate împotriva României, precum şi cu privire la intenţiile sau acţiunile de diversiune şi atentat, subminare a economiei naţionale ori destabilizare a ordinii de drept.
Totodată, Serviciul Român de Informaţii asigură păstrarea secretului de stat şi acţionează pentru prevenirea scurgerii de date şi informaţii nedestinate publicităţii.
Conducerea Serviciului Român de Informaţii este asigurată de un director, cu rang de ministru, numit prin decret, funcţia neputând fi deţinută de ofiţeri activi (art.4). Noul serviciu trebuia, totuşi, să rezolve o problemă: aceea a oamenilor cu care să fie îndeplinite noile misiuni.
Noul serviciu a fost încadrat, încă de la început, doar cu specialişti din profilurile de activitate ale fostului Departament al Securităţii Statului, care nu au derulat activităţi în sfera social-politică, susceptibile a fi catalogate ca fiind de „poliţie politică”, la care s-au adăugat cadre militare care activaseră în alte instituţii ale statului, îndeosebi în armată, precum şi tineri specialişti angajaţi direct din viaţa civilă.
Noul serviciu primeşte, în tânăra democraţie românească, funcţia unei instituţii, asimilată în percepţia publică cu cea a fostei Securităţi, de la care „moşteneşte” şi o parte din personal, fiind, însă, lipsită, prin natura misiunii sale, de posibilitatea de a oferi opiniei publice transparenţa celorlalte instituţii nou-create sau schimbate din temelii.
La 25 aprilie 1990, în faţa a peste 100 de jurnalişti, directorul Serviciului Român de Informaţii face o serie de precizări menite să răspundă îngrijorărilor legitime ale presei şi opiniei publice, menţionând misiunile noului serviciu: „contracararea spionajului, a terorismului internaţional, a extremismelor de stânga sau de dreapta, prevenirea acţiunilor destabilizatoare, de orice fel, în raport cu ordinea constituţională ce va fi stabilită de Parlament „.
Climatul de relativă stabilitate care a fost instaurat după evenimentele din 13-15 iunie 1990 a dat posibilitatea depăşirii provizoratului politic. S-a convocat Parlamentul nou-ales (ce va funcţiona şi ca adunare constituantă), care a oferit votul de încredere noului guvern şi programului său de guvernare. Statul de drept a început să funcţioneze prin constituirea, în condiţii extrem de complexe, a cadrului instituţional şi normativ adecvat unei societăţi aflate în tranziţie spre democraţie.
In acest context, la 22 noiembrie 1990, directorul Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, a prezentat în faţa Parlamentului un raport în legătură cu structurile, specificul şi activitatea Serviciului. Raportul a răspuns principalelor probleme de interes public abordând subiecte privind: situaţia dosarelor fostei Securităţi; personalul Serviciului Român de Informaţii; Serviciul Român de Informaţii nu efectuează interceptări, ascultări şi controlul corespondenţei; Legalitatea activităţii Serviciului Român de Informaţii ca apărător al statului de drept; activitatea serviciilor străine de spionaj; evenimentele din iunie 1990; Transparenţa Serviciului Român de Informaţii.
Servicul a fost conceput ca o instituţie fără caracter represiv, neavând competenţe în desfăşurarea activităţilor de urmărire penală, iar activitatea acestuia este supusă unui control exercitat de societatea civilă.
Viziunea strategică 2007-2010
Transformarea instituţională în SRI a pornit de la necesitatea adaptării Serviciului la dinamica riscurilor de securitate şi la statutul României de stat membru NATO şi UE şi implică nu numai o mai bună gestionare a vulnerabilităţilor interne şi a riscurilor de securitate, ci şi sesizarea oportunităţilor de promovare a intereselor strategice ale României într-o lume în permanentă schimbare în acest sens, procesele interne de transformare au fost dezvoltate în mod extins şi coerent şi se vor derula în continuare, conform principiilor şi reperelor incluse în Viziunea Strategică 2007-2010 (site-ul Serviciului Român de Informaţii – www.sri.ro).
Noua structură a SRI reprezintă un reper important în cadrul amplului proces de transformare, început în 2007, destinat debirocratizării şi eficientizării activităţii de intelligence. În acest proces, SRI a beneficiat de consilierea unor experţi din cadrul unor prestigioase servicii de informaţii din statele membre NATO. („Începând cu 1 iulie 2008 a intrat în vigoare noua schemă de organizare a Serviciului Român de Informaţii, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în data de 25 martie 2008.)
Această transformare aduce ca principale elemente de noutate trei aspecte fundamentale: Creşterea capacităţii operaţionale printr-un management modern al activităţii de informaţii; Dinamizarea activităţii SRI şi adaptarea la noile riscuri de securitate; O nouă orientare şi deschidere spre dezvoltarea cooperării cu societatea civilă.
Referindu-se la rolul şi obiectivul SRI George Cristian Maior, directorul instituţiei, afirma: “Rolul nostru este să furnizăm informaţii, cunoaştere pentru celelalte instituţii angrenate în zona securităţii naţionale. În această cooperare, suntem principalul avertizor, principalul senzor al stării de securitate a României de la un anumit moment sau, cum spunea un fost şef al MI6, un ochi de pisică în noapte.
Obiectivul nostru, aşa cum l-am inclus, de altfel, şi în Strategia de Informaţii, este să dezvoltăm relaţiile cu cei care beneficiază de informaţii, să câştigăm o valoare adăugată eforturilor noastre, prin creşterea comunicării şi cooperării pe domeniile de interes strategic pentru securitatea României, să oferim decidenţilor analize şi prognoze care să contribuie mai mult la conturarea strategiilor de acţiune ale ţării noastre, la anticiparea evoluţiilor viitoare şi la evitarea surprizelor strategice. Referinduse la una din dimensiunile importante ale transformării Servicului şi anume la cooperarea inter-agenţii (servicii) de intelligence directorul SRI, George Cristian Maior, sublinia efortul de a imprima o dinamică de cooperare accentuată cu celelalte servicii şi structuri interne şi externe, asifel încât să avem permanent tabloul realităţilor strategice din România şi din mediul în care România se manifestă ca stat.“
Auto: Tiberiu Tănase
