Căderea Cortinei de Fier în Europa anului 1989 a consemnat începutul unui lung proces de democratizare şi de aliniere la standardele lumii libere care a câştigat Războiul Rece. Un element fundamental care a contribuit decisiv la ritmul şi substanţa proceselor de democratizare în fiecare dintre statele eliberate de sub influenţa sovietică a fost modalitatea în care s-a conceput şi implementat reforma sistemului de intelligence. Serviciile de informaţii nu s-au aflat însă printre priorităţile noilor democraţii est-europene, care au avut în prim-plan o economie de piaţă capitalistă şi nu reforma structurilor de intelligence, ce se dovedeau a fi performante în continuare prin capacităţile de culegere a informaţiilor, la fel cum o făcuseră sub regim autoritar.
De altfel, clasa politică era interesată mai ales de reformele în domeniile economic, sănătăţii şi social-educaţional, cele mai vizibile şi cu impactul cel mai puternic pentru populaţie. Totuşi, acest lucru avea să se schimbe în condiţiile în care Alianţa Nord-Atlantică îşi deschidea uşile noilor membri, fapt ce a determinat un interes sporit pentru alinierea la standarde occidentale a serviciilor secrete, după anul 1993, ca şi condiţie esenţială la aderarea în structurile NATO.
Principalele puncte pe care s-a concentrat reforma serviciilor secrete se leagă de aspectul instituţional, respectiv rolul pe care îl îndeplinesc în statul democratic, fundamental opus de rolul de organ represiv îndeplinit până în anul 1989. Astfel, respectarea drepturilor civile şi o transparenţă sporită faţă de societate au fost obiective a căror îndeplinire a fost realizată prin instituirea unui cadru legislativ şi juridic care să reglementeze buna funcţionare a serviciilor dar mai ales să prevină posibilitatea abuzurilor caracteristice erei totalitare.
Perioada de după 1989 a fost una de mari transformări sociale, politice, economice şi culturale. În acest context, dificil şi aglomerat de o largă serie de probleme pe diverse planuri ale societăţii, s-a iniţiat şi procesul complex de reformare a sistemului de intelligence. Este aşadar inevitabil ca, într-o măsură sau alta, fragilitatea noului stat democratic să nu fi afectat buna desfăşurare şi ritmul susţinut al procesului de reformă. Practic, varietatea dificultăţilor pe care noul stat democratic le întâmpină a făcut ca resursele utilizate (viziune de ansamblu, capacităţi administrative, resurse umane, disponibilitate instituţională) în procesul de modernizare să se disipeze în loc să fie concentrate pe fiecare domeniu în parte. La aceste neajunsuri au mai contribuit şi instabilitatea politică şi lipsa unor instituţii bine fundamentate care să-şi poată asuma constituirea unei reţele de informaţii la standarde vestice.
Influenţa tuturor acestor factori de natură negativă asupra serviciilor de securitate se poate observa prin contrastul existent la nivelul statelor foste comuniste care au avut parcursuri diferite în această privinţă. Astfel, la nivel general, state precum Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria au beneficiat de un proces mai eficient şi transparent de reformă a sistemelor de informaţii în condiţiile în care influenţa vestică, după 1989 dar şi înainte, a fost cu mult mai pregnantă decât în state precum Bulgaria sau România.
Faptul că în Polonia şi Ungaria, parţial şi în Cehoslovacia, s-au desfăşurat discuţii între reprezentanţii puterii comuniste şi membrii mişcărilor dizidente pentru democraţie a contribuit pozitiv la procesul ulterior de reformă al serviciilor de informaţii.
Serviciile postcomuniste europene s-au confruntat, de asemenea, cu o gravă criză de încredere din partea populaţiei, iar chestiunea legitimităţii celor însărcinaţi cu reformarea acestora a fost pusă în discuţie pe larg în spaţiul dezbaterii publice. Problema continuităţii fostelor practici în cadrul regimului democratic a fost însoţită constant de acuze şi suspiciuni că noul serviciu, se va transforma într-un serviciu secret de poliţie politică.
Întrucât sistemul de intelligence premergător anului 1989 era conceput ca un mijloc represiv de instaurare a directivelor partidului unic şi de înlăturare a oricăror încercări de liberă exprimare, a reieşit nevoia de curăţare morală a noilor servicii. Foştii ofiţeri trebuiau înlăturaţi, dar, de cealaltă parte, existau controverse şi asupra celor care trebuiau să vegheze şi să conducă reforma serviciilor secrete. Societatea post-comunistă a condamnat, în repetate rânduri, situaţiile în care oameni cu o conduită îndoielnică şi cu un trecut misterios se ocupau de modernizarea serviciilor secrete, iar rezultatele muncii lor erau adesea tratate cu suspiciune.
După 1990, Cehoslovacia a fost ţara care a arătat cea mai mare disponibilitate spre a-şi micşora numărul foştilor ofiţeri StB de la 14 % din personalul angajat în 1991 la doar 4% în 1993. Pe de altă parte, în urma divizării ţării, majoritatea foştilor agenţi StB a revenit Slovaciei, în condiţiile în care Republica Cehă a fost cea care a beneficiat de pe urma reducerii de personal din 1991.
România a fost primul dintre statele comuniste care a iniţiat un proces oficial de verificare a personalului. Procesul, finalizat la începutul lunii februarie 1990, a găsit că 4944 din cei 15312 sunt acceptabili pentru a fi reangajaţi în noile servicii secrete. România şi-a micşorat personalul aparţinând fostei Securităţi din cadrul SRI de la 60%, în 1990, la 36%, în 1994, şi apoi la mai puţin de 20% în 1999. Însă primul director al acestui serviciu fusese ofiţer al fostei Securităţi. Până în 2003, mai rămăseseră doar 15% din membrii fostei Securităţi în cadrul serviciilor post-comuniste. Polonia a rămas dominată de foşti SB pe parcursul anilor ’90, o schimbare semnificativă petrecându-se abia în 1998, cu ocazia reducerii cu 50% a numărului de agenţi aparţinând fostului regim. În Ungaria şi Bulgaria situaţia era una oarecum similară.
Unul dintre principalele motive pentru care lustraţia şi verificarea fostelor cadre ale serviciilor comuniste de informaţii nu au avut efectul scontat a fost faptul că modalitatea în care aceste procese au fost realizate ducea lipsă de transparenţă, al cărei rezultat direct se traduce în evaluări imparţiale, verdicte slabe din punct de vedere legal sau suspiciuni constante de corupţie. De asemenea, ingerinţele sferei politicului au fost în detrimentul realizării unui cadru care să asigure egalitatea în faţa legii şi a organelor de anchetă. Mai mult, întârzierea cu care aceste verificări au fost începute a constituit o altă piedică pentru reformarea serviciilor.
În Germania de Est, Stasi a dispărut împreună cu statul est-german, iar serviciile de informaţii ale acestuia au fost unificate cu cele ale Germaniei de Vest, care a preluat controlul măsurilor operative pe care le avea în desfăşurare. Soluţia adoptată de nemţi a fost însă imposibil de aplicat şi în alte locuri întrucât eliminarea tuturor persoanelor cu experienţă din servicii ar fi fost impracticabilă şi chiar dăunătoare statului. Acest lucru ar fi făcut ca serviciile să fie incapabile să răspundă ameninţărilor imediate şi le-ar fi afectat dezvoltarea pe termen scurt şi mediu. Un astfel de efort extrem de curăţare al serviciilor ar fi compromis procesul în sine.
Argumentul pentru a se menţine continuitatea personalului este, probabil, mai puternic pentru operaţiunile externe. Principalul avantaj comparativ al serviciilor post-comuniste, care se confruntau cu provocări tehnologice şi o lipsă a resurselor, era capacitatea HUMINT a acestora, în special în acele regiuni ale lumii în care terorismul şi traficul erau în plină dezvoltare.
Alte ţări au urmat exemplul. În urma verificărilor oficiale derulate în Cehoslovacia, care au durat din februarie 1990 până în august, s-a considerat că 11395 (66%) din totalul ofiţerilor StB pot reocupa posturi în domeniul serviciilor de intelligence. Polonia a iniţiat verificări la sfârşitul lui iulie 1990 şi le-a finalizat la jumătatea lunii septembrie 1990, stabilind că 10451 (42%) din numărul total al ofiţerilor SB pot fi reangajaţi în UOP. Ungaria nu a iniţiat proceduri oficiale de verificare şi lustrare a fostelor cadre aparţinând serviciilor comuniste.
Cehoslovacia şi-a verificat forţele de poliţie şi Ministerul de interne imediat după 1989. Pe de altă parte, serviciul afacerilor externe şi informaţiei (USZI) nu a fost supus niciunor verificări timp de 15 ani, în condiţiile în care acesta fusese sub tutelaj sovietic, iar mulţi dintre membrii săi erau foşti agenţi StB. În Polonia, deşi legea presupunea ca şi membrii serviciului de informaţii externe să fie verificaţi, doar “doi sau trei din cei 1000 de ofiţeri au fost identificaţi ca fiind în stare de incompatibilitate”. Procentul foştilor ofiţeri ai Securităţii, activi în noile servicii a scăzut la 18 la sută în anul 2003.
Lipsa unor arhive complete pe baza cărora să se facă verificările asupra trecutului instituţional al membrilor serviciilor a făcut ca atât credibilitatea demersului, cât şi validitatea acestuia să fie pusă la îndoială. În condiţiile în care multe dintre dosare au fost distruse, furate sau pierdute în haosul instituţional – administrativ ce a urmat prăbuşirii regimului comunist, adevărul în legătură cu o bună parte a foştilor agenţi rămâne ascuns. În plus, legitimitatea persoanelor care erau însărcinate cu derularea activităţilor de verificare era pusă la îndoială.
Acest lucru se datorează diverşilor factori precum interzicerea participării în forurile de conducere ale anchetelor a membrilor societăţii civile care ar fi oferit un element de încredere activităţii prestate. Totodată, un număr semnificativ din numărul celor care conduceau verificările era incompatibil cu normele etice, morale, legale pe care ar fi trebuit să le impună. Membri ai fostului aparat comunist se aflau adesea în situaţii flagrante de tipul “conflict de interese”, fiind în poziţia de a-şi autoimputa diverse privilegii şi drepturi.
Din punct de vedere instituţional, gradul de dependenţă al serviciilor est-europene faţă de Uniunea Sovietică a generat o serie de obstacole în procesul de reformă a sistemelor de intelligence. Spre exemplu, filiala externă a serviciului secret cehoslovac a continuat să funcţioneze sub tutela KGB până la colapsul Uniunii Sovietice. Chiar şi după divizarea Cehoslovaciei, serviciile slovace continuă să trimită la Moscova agenţi spre instrucţie pentru a derula programe în Slovacia. Această problemă a persistat până la cel de-al doilea val de extindere NATO, când ritmul modernizării a crescut şi s-a redus prezenţa foştilor ofiţeri în funcţiile de conducere ale serviciilor secrete.
România face însă notă discordantă faţă de celelalte state din regiune întrucât, faţă de acestea, este mai puţin influenţată de mediul rusesc, la nivelul serviciilor de securitate, influenţa fiind mai puternic vizibilă în cercurile intelectuale şi academice. Politica începută în anii 1960 de România, care s-a distanţat treptat de linia impusă de Kremlin Pactului de la Varşovia, a făcut ca serviciile româneşti să nu ia parte la operaţiuni comune cu KGB sau GRU.
Mai mult, Bucureştiul a mers atât de departe încât a creat chiar departamente specializate anti-KGB însărcinate cu desfăşurarea activităţilor de contraspionaj, fapt ce subliniază relaţia dificilă cu Moscova.
Nu în ultimul rând, Alianţa Nord-Atlantică a jucat un rol indirect în modernizarea serviciilor secrete, prin stabilirea criteriilor pentru calitatea de membru care trebuiau să fie îndeplinite pentru aderare. Disponibilitatea NATO de a oferi asistenţă specializată s-a dovedit extrem de valoroasă pentru bunul mers al reformei organelor de informaţii. Un alt punct semnificativ de diferenţiere între serviciile de informaţii comuniste şi cele post-comuniste, şi accentuat de NATO, este capacitatea de a colabora şi nu de a concura între ele. În timp ce în perioada Războiului Rece au existat animozităţi deschise între serviciile diverselor state, în contextul european şi cel al Alianţei Nord-Atlantice, cheia succesului o constituie o strânsă colaborare internaţională. Acest nou mediu instituţional conduce la stabilirea şi reglarea unor standarde comune de relaţionare şi stabileşte proceduri de operabilitate ce sporesc eficacitatea de ansamblu a sistemelor de intelligence.
Sistemul de intelligence post-comunist a cunoscut schimbări profunde în contextul adaptării normelor şi procedurilor utilizate de membrii vechi ai NATO. Astfel, structura monolitică a serviciului secret, care îngloba o largă paletă de responsabilităţi şi obligaţii faţă de stat şi partidul unic, s-a transformat după 1989 într-una în care priorităţile sunt împărţite şi compartimentate pe mai multe direcţii. Acest lucru a presupus crearea de noi servicii în cadrul aceluiaşi stat, care să preia din atribuţiile serviciului unic (Securitate, StB) şi să eficientizeze îndeplinirea lor pe domenii de interes (extern, intern, contrainformaţii etc). Totodată, modernizarea domeniului de intelligence a presupus un control sporit asupra activităţii acestuia de către instituţiile statului, în special de puterea legislativă, care aloca în mod public un buget anual instituţiilor.
Autori: Tiberiu Tănase și Bogdan Pilțu
