O strategie energetică la nivelul Uniunii Europene a devenit necesară fie şi numai din considerente care ţin de securitatea naţională a statelor comunitare. 56% din consumul energetic total al UE este asigurat din importuri, iar în ceea ce priveşte petrolul, depedenţa de sursele externe este şi mai mare: 75%. Vorbind despre dimensiunea strategică a aprovizionării cu energie, generalul Laurent Labaye, directorul Institutului de Înalte Studii de Apărare Naţională (IHEDN) de la Paris declara: „Există o inegalitate de facto între statele lumii în funcţie de repartiţia surselor de petrol şi gaze!”, inegalitate care se manifestă chiar şi în interiorul Europei, unde există ţări care, bazându-se pe rezervele proprii de hidrocarburi, fie au putut să „se distanţeze” de procesul de integrare, cum este Marea Britanie, fie au refuzat aderarea la UE, cum este Norvegia.
La fel de categoric este Bernard Rogeaux, consilier al concernului EDF, care consideră ca nici în cele mai liberale state problema energetică nu poate fi lăsată la cheremul pieţei: „Energia este o marfă de care nu ne putem lipsi, care aparţine societăţii în ansamblul său, aşa încât trebuie gestionată de puterea publică”, afirma el.
În Europa Occidentală, petrolul şi gazele au ieşit de sub controlul guvernelor, pe măsură ce companii petroliere, care erau iniţial naţionale, au devenit trans-naţionale. O reîntoarcere la situaţia dinainte a devenit necesară pe măsură ce s-a conştientizat faptul că rezervele de hidrocarburi sunt limitate.
Cu riscul de a şoca, Rogeaux dă exemplul Rusiei, unde, după liberalismul din anii ’90 ai secolului trecut, guvernul a preluat din nou controlul companiilor petroliere şi de gaze. Din păcate, dacă nimeni nu contestă faptul că cererea de energie va creşte în continuare în Europa, nimeni, printre decidenţii politici, nu pare pregătit să accepte o strategie de securitate energetică comună care să fie dirijată de la Bruxelles. Una din cauze, dacă nu chiar cauza principală, este că statele comunitare ar trebui astfel să renunţe la unul din principalele lor atribute de suveranitate naţională. Lucru greu de acceptat atunci când interesele sunt divergente. Exemplul clar este proiectul gazoductului Nabucco, iniţiat de Bruxelles, dar care comportă discuţii, în vreme ce proiectele North Stream şi South Stream, realizate prin colaborare punctuală între Rusia şi numai două sau, cel mult, 3 state comunitare, au şanse mult mai mari.
Deşi, asa cum remarca Laurent Labaye: „Nicio ţară europeană nu va putea aborda singură chestiunea energetică”, statele comunitare nu sunt nici pe departe de acord în privinţa soluţiilor problemei. Franţa a mizat şi mizează în continuare pe cartea nucleară pentru producerea de electricitate, dar Germania este mult mai puţin favorabilă acestei opţiuni. Marea Britanie, după o masivă campanie de renunţare la energia nucleară, dă semne că îşi reconsideră poziţia, iar Italia depinde fundamental de importurile de electricitate de la vecini. La aceasta se adaugă îmbătrânirea tehnologiilor de producere a energiei. Sylvie Matelly, director de cercetare la Institutul francez de Cercetări Internaționale și Strategice (IRIS), estimează că vechimea medie a instalațiilor energetice pe ansamblul UE este de 20 de ani, ceea ce înseamnă că eficiența lor este mult sub cea necesară.
Ce rămâne de făcut?
Statele Uniunii Europene „sunt forţate să se îndrepte către o politică energetică comună”, consideră generalul Labaye, şi asta din mai multe motive.
În primul rând, pentru a asigura securitatea aprovizionării, mai ales prin diversificarea surselor, în condiţiile în care, în prezent, Europa depinde vital de un număr periculos de redus de furnizori. Exemplul cel mai evident este Rusia.
În al doilea rând, pentru că trebuie constituite, la nivelul Uniunii, mecanisme de reacţie în eventuali-tatea unei crize de aprovizionare, inclusiv pentru cea provocată de atacuri teroriste. În al treilea rând, pentr u că trebuie relansate investiţiile UE în cercetare şi în utilizarea surselor de energie regenerabile. În al patrulea rând, dar nu cel de pe urmă, pentru că europenii trebuie să intensifice lupta pentru reducerea pericolelor ecologice şi de încălzire globală la nivel mondial.
Spre deosebire de Statele Unite, Europa nu poate miza pe factorul militar ca să-şi asigure sursele de energie. Bernard Rogeaux atrage atenţia că Europa nu se află nici în postura Chinei, care, de exemplu, a cumpărat multe mine de uraniu în toată lumea deşi, pentru moment, nu deţine decât un număr redus de centrale nucleare. Soluţia ar fi ca europenii să înveţe, dacă nu să se lipsească de petrol şi gaze, cel puţin să reducă la maximum consumul acestora. Asta înseamnă moder-nizarea şi schimbarea tehnologiilor, deci cheltuieli suplimentare. Didier Houssin, director la Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) atrage, însă, atenţia că: „Europa nu trebuie să devină autarhică, fiindcă nu are rost să producem energie exclusiv din resurse proprii dacă o facem la costuri necompetitive”.
Energia din surse regenerabile, în schimb, are marele avantaj că se află pe teritoriul european, deci nu depinde de situaţia internaţională aleatorie. Robert Dardanne, preşedintele companiei Voltalia, specializată în acest domeniu, amintea că: ,,vântul bate pe coastele Franţei şi Germaniei, soarele este peste tot la fel, râurile curg pe teritoriul euro-pean, biomasa este uni-form repartizată”.
Alt avantaj, deşi pare paradoxal, constă în faptul că echipamentele energetice sunt de mică putere, deci este nevoie de multe echipamente pentru a produce o cantitate suficientă de electricitate. „O turbină eoliană”, declara Dardanne, „produce maximum 2 sau 3 megawaţi, energia se produce în ferme de câteva zeci de eoliene”. „Niciodată nu vor cădea toate în pană în acelaşi moment”, spune el, „de aceea o mare între-rupere în furnizarea de electricitate este impo-sibilă!” în cazul surselor regenerabile.
Apoi europenii trebuie să inves-tească în descoperirea de noi zăcăminte de hidrocarburi. Din 1960 încoace, de fiecare dată când s-a făcut o estimare a rezervelor de petrol s-a spus că ele mai ajung „doar pentru 30-40 de ani”. Chiar şi cele mai recente estimării avanseză tot aceste cifre! Asta pentru că de fiecare dată când se părea că s-a ajuns la fundul sacului, au fost descoperite noi rezerve. Nici în viitorul imediat nu poate fi altfel: e nevoie de cheltuieli mai mari pentru prospecţiuni.
Preţul petrolului a speriat bursele, iar cei care ar putea calma situaţia, adică ţările producătoare, nu dau semne ca ar dori să o facă. Vestea bună este că aceiaşi producători nu au niciun interes să împingă consumatorii în criză profundă, fie şi numai pentru că majoritatea petro-dolarilor au fost investiţi în afaceri tocmai în Occidentul devenit mare consumator. În consecinţă producătorii vor avea grijă ca, atunci când situaţia va deveni într-adevăr insuportabilă, să deschidă ceva mai mult robinetele.
Autor: Dan Marcel Bărbuț
