Secretele Albionului. Apărătorii regatului

Subestimarea constantă a ameninţării spionajului sovietic, în anii interbelici şi pe parcursul celui de al Doilea Război Mondial, de către responsabilii de contrainformaţii, a avut efecte negative asupra instituţiilor şi a societăţii britanice mai bine de două decenii.

În urma unei vaste campanii de recrutare desfăşurată cu succes de către KGB în universităţile britanice, la jumătatea anilor 1930, principalele ramuri ale guvernului, inclusiv agenţiile de intelligence, au fost infiltrate, pe termen lung, de „cârtiţe” sovietice. Printre simpatizanţii comunişti instruiţi să rupă toate legăturile cu persoane cu opinii similare şi să utilizeze background-ul educaţional pentru a penetra medii de interes se numără „cei cinci magnifici de la Cambridge”. Kim Philby, Donald Maclean, Guy Burgess, Anthony Blunt şi John Cairncross au constituit cel mai valoros grup de agenţi recrutat vreodată de spionajul sovietic.

Dispariţia subită a diplomaţilor de carieră Donald Maclean şi Guy Burgess, în mai 1951 şi apariţia acestora în Uniunea Sovietică, cinci ani mai târziu, anunţând că au spionat în favoarea Moscovei încă de la începutul celui de al Doilea Război Mondial, a constituit principala provocare pentru Sir Percy Sillitoe, primul director general al Serviciului de Securitate (Security Service). Situaţia a generat critici virulente la adresa principalei agenţii de contrainformaţii şi securitate internă, cunoscută drept MI5 (Military Intelligence, Section 5). Sub presiunea opiniei publice, în septembrie 1952 ministrul de Interne, Sir David Maxwell Fyfe, a emis o directivă ce va reglementa activitatea MI5 până la apariţia legii privind statutul instituţiei, în 1989. Serviciul a primit responsabilitatea „apărării Regatului în întregul său faţă de pericole externe şi interne determinate de tentative de spionaj şi sabotaj, ori de acţiuni ale unor persoane şi organizaţii, indiferent dacă acestea sunt dirijate din interiorul sau din afara ţării, care pot fi calificate ca fiind subversive la adresa Statului”.

Infiltraţii din MI5

Sir Dick White care a condus atât MI5, între 1953 şi 1956, cât şi agenţia de informaţii externe – Secret Intelligence Service/SIS, cunoscută drept MI6 -, între 1956 şi 1968, a reorganizat MI5, dar nu a reuşit să elimine complet ameninţarea spionajului sovietic. În deceniile următoare au fost descoperiţi numeroşi agenţi care acţionau în favoarea Moscovei, între cele mai cunoscute cazuri fiind destructurarea reţelei Portland (în urma unei investigaţii declanşată de o scrisoare transmisă CIA, semnată de defectorul polonez Michael Golenievski, alias Sniper), ai cărei membri, rezidenţi ilegali ai spionajului sovietic, transmiteau informaţii referitoare la submarinele britanice ancorate în baza navală; afacerea John Vassal, ce prelua numele unui angajat al Diviziei de Informaţii Navale a Amiralităţii care a cedat şantajului KGB în privinţa înclinaţiilor sale homosexuale şi a furnizat sovieticilor informaţii clasificate; defecţiunea lui Kim Philby, care a fugit din Beirut, în timp ce făcea obiectul unei investigaţii de securitate a MI5; devoalarea ultimilor doi membri ai reţelei Cambridge – Sir Anthony Blunt şi John Cairncross, care lucrase atât pentru SIS, cât şi pentru Şcoala Guvernamentală de Coduri şi Cifruri.

Sir Anthony Blunt, implicat în spionajul pentru sovietici încă din anii ’30, a avut o carieră strălucită, devenind, în calitate de istoric al artelor, supraveghetorul galeriei regale de tablouri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial lucrase pentru MI5 şi reuşise să transmită Moscovei informaţii valoroase. După fuga lui Kim Philby, Blunt recunoaşte legăturile sale cu sovieticii şi obţine imunitate şi menţinerea secretului cu privire la activitatea sa pentru 15 ani. El este asociat grupului celor cinci spioni de la Cambridge, în 1979, într-o declaraţie a premierului conservator Margaret Thatcher. Scandalul care a urmat l-a făcut să piardă titlul de „Sir”.

John Cairncross studiase la Cambridge şi frecventase cercurile stângiste din care făceau parte ceilalţi membri ai reţelei de spionaj. Funcţiile guvernamentale pe care le-a deţinut i-au permis să predea sovieticilor, în intervalul 1941-1945, aproape 6000 de documente, inclusiv unele referitoare la secrete atomice. Calitatea de „al cincilea Om” a fost dezvăluită de defectorul sovietic Oleg Gordievski abia în 1990. Memoriile sale au fost publicate postum (An Agent for the Duration: Memoirs of the Fifth Man).

Cel mai mediatizat caz din anii `60, cu un puternic impact asupra publicului, a zdruncinat imaginea guvernului britanic şi a contribuit, în final, la demisia primului ministru Harold Macmillan. Afacerea Profumo a reprezentat o tentativă eşuată de recrutare a ministrului Apărării, John Profumo, de către ataşatul naval sovietic, Evgheni Ivanov, prin metoda „capcanei cu miere” (honey trap), demnitarul fiind atras într-o relaţie amoroasă cu modelul Christine Keeler. Tânăra dansatoare de cabaret era iubita lui Ivanov. Când zvonurile despre relaţie au început să se răspândească, Profumo a fost chemat să ofere explicaţii în Parlament, însă a comis sperjur, iar scandalul s-a soldat cu demisia sa şi apoi a premierului.

O investigaţie condusă de Comitetul Fluency, un panel mixt format de MI5 şi SIS, a concluzionat că au fost depistate indicii ale unei penetrări sovietice „aproape continue” a MI5, din 1942 până cel puţin în 1962. Între suspecţii cercetaţi cu prudenţă, fără rezultate concludente, s-au aflat Sir Michael Hanley, viitor director general şi însuşi şeful serviciului, Sir Roger Hollis.

Sfârşitul „epocii de aur”

După septembrie 1971, când 90 de ofiţeri de informaţii sovietici care acţionau sub acoperire diplomatică au fost declaraţi simultan persona non grata, iar altor 15 care se aflau în afara graniţelor li s-a revocat viza, urmare unei monitorizări minuţioasă realizate sub coordonarea directorului general, Sir Martinal Furnival Jones (operaţiunea “Foot”), epoca de aur a operaţiunilor KGB în Marea Britanie a luat sfârşit. Cazuri izolate, precum cel al lui Michael Bettaney, ofiţer MI5 găsit vinovat de tentativă de furnizare de informaţii secrete rezidentului KGB din Londra, în aprilie 1984, au fost urmate de reformarea profundă a politicilor de personal şi securitate.

În mandatul directorilor generali Sir Howard Smith, Sir John Jones şi Sir Anthony Duff, MI5 a păstrat un profil discret, priorităţile mutându-se din zona contra-subversiunii spre cea a combaterii terorismului internaţional şi a celui irlandez. Câteva incidente grave, precum asediul ambasadei iraniene din Londra (1980) sau asasinarea ofiţerului de poliţie Yvonne Fletcher, în timpul unui protest organizat în faţa ambasadei Libiei (1984), au amplificat eforturile contrateroriste şi au intensificat cooperarea în domeniu cu servicii partenere.

Lucrarea memorialistică a lui Peter Wright, fost ofiţer de contrainformaţii, a stârnit polemici aprinse prin gravitatea unora dintre acuzaţiile lansate în spaţiul public, care au ajuns în dezbaterea Camerei Comunelor. „Spycatcher: The Candid Autobiography of a Senior Intelligence Officer”, a fost publicată în 1987 în Australia, după ce a fost interzisă în Marea Britanie, atingând un tiraj de peste 2 milioane de exemplare. Autorul susţinea că fostul director general Roger Hollis a fost o „cârtiţă” sovietică, că MI6 a organizat un complot vizând asasinarea preşedintelui egiptean Nasser, în timpul Crizei Suezului, iar MI5 şi CIA au derulat o operaţiune mixtă pentru discreditarea premierului laburist Harold Wilson, suspectat ca fiind în serviciul Moscovei.

Agenţia de Informaţii Externe

În domeniul informaţiilor externe, activităţile împotriva Blocului Estic au fost coordonate, pe parcursul Războiului Rece, de către Russia Committee, organism constituit din înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe. Ca şi în cazul MI5, penetrările sovietice au relevat „principalului adversar” numeroase operaţiuni de intelligence britanice şi americane, precum paraşutarea unor agenţi în Albania (operaţiunea Valuable) şi proiectul comun SIS-CIA cunoscut drept Tunelul Berlinului (operaţiunea Stopwatch/Gold), în cadrul căruia au fost interceptate aproximativ jumătate de milion de convorbiri militare sovietice, pe parcursul a 11 luni.

Activitatea SIS din perioada mandatelor generalului maior Sir John Alexander Sinclair (1953-1956) şi al lui Sir Dick Golsmith White (1956-1968) nu a fost lipsită de polemici. De numele primului se leagă controversele privind dispariţia scafandrului Lionel Crabb, în timp ce efectua o misiune secretă în portul Portsmouth, ce viza crucişătorul sovietic Ordzhonikidze, la bordul căruia se afla liderul sovietic Nikita Hruşciov, aflat în vizită în Marea Britanie (aprilie 1956). Mandatul lui Sir Dick Goldsmith White a fost marcat de arestarea lui George Blake, angajat SIS care, pe parcursul a 9 ani de relaţie cu KGB, a oferit detalii cu privire la aproximativ 400 de agenţi, compromiţând majoritatea operaţiilor agenţiei din Europa de Est.

Identificat în 1961, Blake a fost condamnat la 42 de ani de închisoare, cea mai îndelungată sentinţă pronunţată de vreo instanţă britanică (cu excepţia condamnărilor pe viaţă). Blake a fost recrutat în anii captivităţii într-un lagăr din Coreea comunistă şi a intrat în istoria mondială a spionajului printr-o evadare reuşită, în 1966, urmată de refugierea în URSS, unde a primit gradul de colonel în serviciul de informaţii externe. În 2007, cu prilejul aniversării a 85 de ani, a fost decorat de preşedintele rus, Vladimir Putin.

Unul din marile succese ale confruntării cu spionajul sovietic a fost preluarea colonelului GRU Oleg Penkovsky, care a furnizat informaţii cu privire la armamentul sovietic. Acestea şi-au dovedit valoarea excepţională în timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962. Penkovsky a fost arestat de sovietici şi executat, un an mai târziu, în 1963.

Sir John Ogilvy Rennie (1968-1973), primul diplomat de carieră numit la conducerea SIS, s-a confruntat cu ostilitatea profesioniştilor. El a fost nevoit să demisioneze după ce fiul său a fost arestat sub acuzaţia de implicare în trafic de heroină, în Hong Kong.

Succesorul său, sir Maurice Oldfield (1973-1978), expert în contrainformaţii şi cu numeroase misiuni externe la activ, s-a remarcat prin preocuparea de a cultiva bune relaţii cu jurnaliştii, fiind singurul director general investit cu rangul de Cavaler al Imperiului Britanic (în aceeaşi ceremonie cu actorul Charlie Chaplin).

Cea mai mare realizare a celui care i-a urmat la conducerea serviciului, Sir Arthur Temple (Dick) Francks (1978-1981), a fost recrutarea rezidentului KGB din Danemarca, colonelul Oleg Gordievsky, considerat cel mai bine plasat agent britanic în interiorul KGB. Refugiat la Londra în iulie 1985 şi condamnat la moarte în contumacie, pentru trădare, Gordievski este autorul unor lucrări de referinţă cu privire la serviciile de informaţii sovietice, cea mai cunoscută fiind autobiografia „Next Stop Execution”.

Ofiţer de carieră, Sir Colin Figures a condus SIS între 1981 şi 1985. În 1982 Serviciul a fost criticat pentru că nu a putut anticipa invazia Insulelor Falkland de către Argentina. SIS a reuşit să se redreseze, după primele săptămâni ale campaniei, contribuind la succesul operaţiunii britanice de recuperare. Comitetul Franks, care în 1983 a prezentat concluziile privind activităţile de intelligence premergătoare şi pe timpul războiului din Insulele Falkland, a arătat că invazia „nu ar fi putut fi prevăzută” şi a propus, în premieră, un sistem de supraveghere legală. În timpul mandatului său au avut loc operaţiuni clandestine împotriva unor cetăţeni argentinieni în Paris, Madrid şi la Misiunea Naţiunilor Unite din New York. Succesorul acestuia, Sir Christopher Keith Curwen (1985-1989) a reuşit să organizeze cu succes operaţiunea de exfiltrare a lui Oleg Gordievsky, care, suspectat de KGB, fusese rechemat la Moscova.

Dincolo de cortina secretelor

Scandalul provocat de lucrarea fostului ofiţer de informaţii Peter Wright, amintită anterior, ale cărui teorii nu puteau fi combătute de MI5 cu ajutorul cadrului legal existent în acea vreme, a motivat schimbarea reglementărilor care fundamentau activitatea serviciilor de informaţii. Serviciul intern a fost primul care a beneficiat de un nou cadru legal, prin Legea Serviciului de Securitate (Security Service Act) în 1989, urmat de MI6, în 1994.

Profesorul Christopher Andrew, specialist în istoria serviciilor secrete, a remarcat un interes public mult mai redus pentru noua lege, comparativ cu cel acordat dezvăluirilor lui Peter Wright sau legii interceptării comunicaţiilor, din 1985. Nu au fost controverse importante nici în legătură cu prevederea prin care se permitea încălcarea proprietăţii. Totuşi, în 1989, premierul Margaret Thatcher s-a pronunţat public împotriva unei deschideri mai mari a serviciilor: „Consider că trebuie să continuăm să permitem serviciilor de securitate să acţioneze într-un mod secret. La urma urmei, cei împotriva cărora operează au avantajul secretului”.

Totuşi, atitudinea oficială avea să se schimbe radical două decenii mai târziu. Dacă în 1957 ministrul de Interne Rab Butler, responsabil de activitatea MI5, nu ştia nici măcar unde se află cartierul general al serviciului, în octombrie 2009, pentru a marca centenarul instituţiei, într-un gest fără precedent în istoria agenţiilor de intelligence britanice, unei persoane fără statut special i s-a acordat acces nerestricţionat la arhiva MI5 (peste 400.000 de dosare). Accesul „în inima secretului”, pentru realizarea unei istorii oficiale a serviciului, i-a fost încredinţat reputatului profesor de istorie modernă şi contemporană al Universităţii Cambridge, Christopher Andrew. Cercetările sale s-au materializat în lucrarea „The Defence of the Realm: The Authorized History of MI5”. Continuând tradiţia istoriei autorizate a serviciilor speciale, un volum aniversar dedicat SIS – „MI6: The History of the Secret Intelligence Service” – a fost publicat de profesorul Keith Jeffrey, de la Universitatea Regală din Belfast, în 2010.

Imaginea serviciilor britanice de informaţii oferită de istoria autorizată este diferită de cea întipărită în mentalul colectiv de celebrul James Bond, pe care un fost responsabil al SIS l-a descris drept „cel mai bun sergent recrutor pe care l-am avut vreodată”. În pofida carierei în intelligence a lui Ian Fleming, romanele sale, dar şi lucrările de ficţiune ale unor autori precum William Somerset Maugham, Graham Greene sau John Le Carré, oferă o percepţie sensibil diferită de realitate.

În volumul dedicat aniversării centenarului MI5, publicul a putut afla despre: instrumentarea unui dosar secret premierului Harold Wilson, sub numele de cod Norman John Worthington; intenţia de asasinare a lui Krishna Menon, primul Înalt Împuternicit post-colonial al Indiei în Marea Britanie, care beneficiase de finanţări electorale de la serviciile speciale sovietice; monitorizarea unor delegaţii diplomatice (Cipru, Kenya) aflate la Londra, în anii 1950-1960, pentru a-şi negocia independenţa; supravegherea unor personalităţi publice, precum parlamentarul laburist Joan Ruddock, preşedintele Campaniei pentru Dezarmare Nucleară, considerată o mişcare subversivă; implicarea în operaţiuni acoperite vizând răsturnarea de la putere a preşedintelui democratic ales al Guyanei, Cheddi Jagan, urmare a dorinţei premierului Winston Churchill „de a le scoate dinţii comuniştilor”.

Abstract

In its 110 years of existence, the main British intelligence and security agencies – the Secret Service and the Secret Intelligence Service – have built up a strong reputation, not only in the field, but also when semper occultus became (partially) publicus for the mass-media and the public opinion. In this article, we have tried to pinpoint the most important moments in the evolution of the two servicies throughout the Cold War. We have gone beyond the misleading image presented by the creator of the famous James Bond character, and have attempted to describe activities carried out sometimes in the light, sometimes in the shadow, but in most cases characterized by professionalism and efficiency.

Autor: dr. Horaţiu Blidaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*