Ideologia reprezintă un ansamblu de valori morale și principii socio-economice care se exprimă, în faza sa inițială, sub formă teoretică. Frecvent, se concretizează în doctrine filozofice sau religioase ce reflectă interesele unei comunități care urmărește să se impună politico-militar. Ulterior, în momentul obținerii puterii, fie pașnic, fie violent, grupul (socio-economic, etno-lingvistic, religios etc.) își asumă în mod oficial ideologia prin acte normative (inclusiv constituționale), pentru a-și consolida poziția dominantă. Se inițiază, în aceste condiții, un proces complex de reașezare a sistemului de valori pe multiple paliere și de reorganizare pe bază ideologică atât a societății, cât și a statului. Doctrina ideologică generează, astfel, modificări esențiale în funcționarea statului ce pot viza forma de guvernământ sau chiar politica de securitate (de exemplu, sistemele de alianțe, parteneriatele strategice).
În consecință, în evaluarea politicii unui stat, trebuie luat în calcul și impactul produs de factorul ideologic în plan strategic. În acest context, vom evidenția modificările cu efect major provocate în politica de securitate a statului iranian, în urma instaurării (începând cu 1979), la Teheran, a unei republici islamice șiite în care funcția politică a fost subordonată complet autorității religioase, reprezentată de un lider suprem (ayatollah). Având în vedere complexitatea subiectului, cercetarea noastră va fi extinsă și aprofundată prin elaborarea de analize comparative, constând în raportarea situației din prezent la diferite etape din trecutul istoric al Iranului. De asemenea, va fi evaluat comportamentul adoptat de regimul teocratic de la Teheran atât în relația cu spațiile turcofon și arabofon, cât și în cadrul interacțiunii sale cu Occidentul, iar, la final, vor fi expuse concluzii.
Identități colective
Instalarea unui regim teocratic la Teheran, în urma revoluției islamice, a modificat fundamental politica internă și externă a Iranului. Consecințele nu s-au limitat la schimbarea regimului monarhic (1925 – 1979), autoritar și laic, reprezentat de dinastia Pahlavi, ci au avut un impact profund la nivelul societății și al statului. Dinastia Pahlavi promova identitatea națională persană și viza să restaureze prestigiul și influența imperiilor Ahemenid (550 – 330 î.Hr.) și Sasanid (224 – 651), care, la apogeul lor, dominau Orientul Mijlociu și zone extinse din Europa de Est, Africa de Nord, Asia Centrală și de Sud. Regimul teocratic a urmărit să impună, însă, identitatea religioasă șiită, asumată oficial de Imperiul Safavid (1501 – 1736) și consolidată sub Imperiul Qajar (1796 – 1925). S-a produs, astfel, o inversare a importanței deținute de cele două identități definitorii în planul existenței istorice a societății iraniene.
Afirmarea identității religioase a avut ca efect concret și imediat modificarea opțiunii strategice a Iranului. Din considerente geopolitice, monarhia era pro-occidentală, fiind angrenată în strategia Washingtonului de a limita influența sovietică în zonă, ca amenințare comună (1955). Teheranul avea nevoie de SUA și pentru a-și consolida poziția în raport cu Irakul, în contextul instalării la Bagdad a unui regim socialist pan-arab ostil (1963). În schimb, puterea teocratică era anti-occidentală, însă nu doar din motive politice, dat fiind că SUA susținuse autoritarismul monarhic, ci și religioase. În viziunea sa teologică, impusă ca mod de acțiune politică, Teheranul și-a atribuit întruchiparea binelui absolut în lupta cu răul suprem înfățișat de către Occidentul laic (mai ales de către SUA și Israel). În paralel, a promovat șiismul în lumea islamică, ca adevărata cale de urmat pentru musulmani, în opoziție cu sunnismul hegemonic.
Apartenență religioasă
Pe plan intern, pentru republica islamică, comuniunea confesională a devenit mai importantă în asigurarea coeziunii în societate decât cea etno-lingvistică. A reușit, astfel, să strângă legăturile cu minoritățile turcofone (azeri, qașqai, afșari, kajari, shahsevani) și arabofone devotate șiismului, mai ales că fuseseră marginalizate în epoca monarhică. Obținerea loialității azere era chiar imperios necesară pentru stabilitatea regimului și a statului, în condițiile în care această comunitate deține o pondere semnificativă. Din cadrul minorităților iranofone, s-a putut baza pe fidelitatea lurilor și mazanderanilor șiiți, însă relațiile cu balucii și kurzii, adepți ai islamului sunnit și în luptă pentru independență (primii începând cu 1948, ceilalți din 1918), au fost marcate de o relativă ostilitate. Inevitabil, a crescut adversitatea și în raporturile sale cu minoritățile religioase din Iran (bahai, zoroastriană, creștină, mozaică).
Ca efect al instaurării regimului teocratic, Iranul, ca actor statal, și-a modificat și comportamentul strategic pe scena internațională. S-a apropiat de țările și comunitățile arabe șiite din Orientul Mijlociu (Liban, Siria și Yemen), devenite, în timp, piloni de susținere a politicii iraniene la nivel regional. În sens contrar, s-a distanțat de populațiile iranofone, inclusiv persanofone, din cauza apartenenței lor la islamul fie sunnit (kurzii din Turcia și Irak, balucii din Pakistan, paștunii din Afganistan și Pakistan, tadjicii din Tadjikistan, Uzbekistan și Afganistan), fie șiit de factură ismaelită, considerat eretic (pamirii din Tadjikistan și Afganistan). În Asia de Sud, dominată masiv de islamul sunnit, singura comunitate șiită importantă este reprezentată de hazara, o populație persanofonă cu origini turco-mongole din Afganistan și Pakistan, însă insuficient de relevantă pentru a i se atribui un rol strategic major.
Limite ideologice
Factorul religios în politica de securitate a Teheranului a avut un impact major, dar a cunoscut și anumite limite, deoarece nu a putut forma un reper absolut, aplicabil ca principiu fundamental. Deși condus de o autoritate religioasă ce își extrage puterea din prestigiul de care beneficiază la nivelul unei societăți profund conservatoare, Iranul s-a comportat, în pofida retoricii sale, ca un stat rațional și pragmatic. Datorită încrederii de care se bucură în rândul populației, liderii spirituali se implică în politica statului încă din epoca imperiilor Safavid și Qajar. În prezent, influența clerului șiit în politica Iranului a sporit în mod absolut, în condițiile în care ayatollahul deține calitatea de șef al statului, este conducătorul forțelor armate și supraveghează activitatea executivă, legislativă și juridică. Din poziția sa dominantă, liderul suprem șiit poate stabili inclusiv coordonatele politicii de securitate.
În tabloul inamicilor absoluți ai șiismului, autoritatea religioasă a introdus, din considerente geopolitice, nuanțe pentru a-i diferenția, generând situații paradoxale. Astfel, în competiția sa cu Occidentul, Iranul s-a asociat cu regimuri atee (URSS, China) sau creștine (Rusia), adversare în special ale SUA. Iar pentru a combate secesionismul din Balucistan a cooperat cu un stat concurent ideologic, respectiv cu o republică islamică sunnită (Pakistan). Confruntat cu provocări strategice, regimul teocratic de la Teheran a probat, asemănător dinastiilor din trecut, flexibilitate ideologică, realism și pragmatism, aliindu-se cu puteri creștine europene pentru a contracara un inamic comun. În istorie, din rațiuni similare, dinastia Safavidă s-a aliat cu Imperiul Romano-German contra otomanilor (secolul al XVI-lea), iar dinastia Qajar cu Imperiul Francez împotriva rușilor și a britanicilor (secolul al XIX-lea).
Comportament strategic
Prin raportare la trecutul Iranului ca stat, s-ar putea crede că republica islamică se identifică, la nivel ideologic, cu dinastiile șiite (Safavidă și Qajar), iar, strategic, cu imperiile persane (Ahemenid și Sasanid). Situația din prezent este, însă, foarte complexă și chiar inedită pentru istoria Iranului și nu poate fi simplificată. În plan ideologic, prin puterea de a stabili linia internă și externă a statului, clerul actual deține o putere superioară celui din epoca dinastiilor șiite, care se limita să influențeze rezolvarea unor probleme într-un anumit sens. La nivel strategic, Teheranul a adoptat comportamentul imperiilor persane, însă l-a aplicat exclusiv în Orientul Mijlociu, unde, prin intermediul statelor și comunităților arabe șiite, acționează ca să își consolideze poziția în Mesopotamia, ca platformă pentru a avansa spre vest și a obține accesul la Marea Mediterană și Marea Roșie.
Republica islamică ignoră zonele în care șiismul nu este reprezentativ, situându-se în contradicție cu politica imperiilor Safavid și Qajar care s-au extins și în regiuni sunnite. Regimul teocratic se identifică, nu strategic, ci ideologic, cu dinastia Safavidă, care a răspândit șiismul în Platoul Iranian. Își asumă și istoria dinastiei Qajar, sub care șiismul s-a înrădăcinat, chiar dacă imperiul a fost nevoit să se retragă în jurul Platoului Iranian sub presiunea Rusiei și a Marii Britanii, care au avansat în Caucaz și Asia Centrală, respectiv în Asia de Sud (secolele XVIII – XIX). În schimb, nu se declară succesoare a Imperiului Afșar, care, pentru a-și susține expansiunea, s-a convertit la sunnism. Se poziționează, astfel, antagonic în raport cu dinastia Afșar (1736 – 1796), deși aceasta, prin extinderea în Caucaz, Asia Centrală și de Sud, reușise să restaureze, în est și în nord, influența din epoca imperiilor persane.
Evoluție geoistorică
Într-o măsură importantă, instaurarea republicii islamice, în detrimentul regimului monarhic, a fost favorizată de evoluția spațiului iranian în plan geoistoric. Un caracter determinant l-a avut în acest sens realitatea prezenței masive a elementului religios șiit, atât persanofon (în principal), cât și turcofon (în secundar), în arealul geografic reprezentat de Platoul Iranian. A contat în acest calcul strategic și consolidarea factorului religios șiit, care, prin expansiunea sa spre zona arabofonă (irakiană) din Mesopotamia și turcofonă (azeră) din Caucaz, a blocat porțile naturale de acces către Platoul Iranian. În schimb, comunitățile sunnite se situează la periferia Platoului Iranian și sunt alcătuite din populații ce nu dețin forța de a amenința supremația șiită, din cauza fie a absenței unei organizări statale pe baza căreia pot acționa (kurzii, balucii), fie a ponderii demografice reduse (turkmenii).
Regimul monarhic nu avea cum să reziste în condițiile în care viza să promoveze identitatea persană prin excluderea celei șiite. La identitatea națională a aderat spațiul persanofon, însă doar parțial, iar comunitățile turcofone și arabofone au respins-o în mod firesc. Nu a fost acceptată nici măcar de minoritățile iranofone sunnite, care au continuat să acționeze pentru a-și construi un destin național separat, independent (kurzii, balucii). Șiismul, ca religie dominantă, s-a manifestat ca supra-identitate la nivel colectiv, putând coagula mai intens structurile etno-lingvistice din Platoul Iranian, indiferent de originea lor. Deoarece identitatea națională era susținută și de procesul de occidentalizare forțată a societății, ce milita pentru laicizare și diminuarea influenței religioase, relația dintre regimul monarhic și clerul șiit s-a antagonizat, iar cele două centre de putere nu au mai putut coexista.
Opoziție durabilă
Ostilitatea clerului șiit care, prin influența sa, a mobilizat populația pentru a răsturna dinastia Pahlavi își trăgea seva din istorie și avea rădăcini culturale adânci. S-a opus agresiv, inclusiv prin comiterea de acte teroriste, regimului monarhic deoarece sistemul se identifica cu valorile occidentale pe care le promova insistent și le impunea cu forța. Procesul de aculturație, inițiat sub dinastia Pahlavi, avea potențialul de a eroda influența clerului șiit, mai ales în mediul tradițional. Acțiunea liderilor spirituali de respingere nu a fost spontană, ci se baza pe un istoric al refuzului lor de a accepta extinderea civilizației occidentale în spațiul iranian. În trecut, clerul șiit ridicase musulmanii și împotriva dinastiei Qajar, care inițiase reforme de tip occidental și se apropiase, prin concesii economice, de Marea Britanie (1891 – 1892), pentru a contrabalansa influența Rusiei.
Liderii spirituali nu au ezitat chiar să susțină temporar dinastia Pahlavi, în contextul ascensiunii forțelor democratice la guvernare (1952 – 1953). Asocierea se baza pe un calcul oportunist rezultat din existența unui adversar comun, atât pentru autoritarismul monarhic, cât și pentru puterea religioasă. S-a creat o situație paradoxală în care, implicit, clerul șiit și-a conjugat limitat eforturile cu SUA și Marea Britanie. Astfel, în competiția lor cu URSS, Washingtonul și Londra mizaseră pe dinastia Pahlavi, considerată un nucleu de putere mai credibil, mai solid și mai stabil decât guvernarea democratică pe care, pe plan intern, o contestau și autoritatea religioasă, și regimul monarhic. Ulterior acestei crize politice, în care a dovedit pragmatism și flexibilitate ideologică, clerul șiit s-a repoziționat ostil în raport cu sistemul monarhic, mai ales odată cu lansarea procesului de modernizare accelerată a Iranului (1963).
Fundamentalism islamic
Opoziția activă în raport cu importul de valori occidentale s-a manifestat în special pe fondul coagulării, la nivelul clerului șiit, a unui nucleu de inspirație fundamentalist islamică. A fost adoptată o linie religioasă profund conservatoare, cu aplicare strictă în plan social, politic și economic, ce se dorea o alternativă la modelul occidental de organizare colectivă bazat pe identitatea etno-lingvistică sau pe apartenența politico-ideologică. La Teheran, în contextul instaurării republicii islamice, viziunea teologică extremă s-a impus ca mod de funcționare a statului și a societății. Pe acest fond, a izbucnit războiul dintre Irak și Iran (1980 – 1988), care a însemnat o confruntare între identitatea națională (pan-arabă), contaminată politico-ideologic (socialism), asumată la Bagdad sub influență europeană, și identitatea religioasă specifică spațiului islamic, promovată la Teheran, ca reacție anti-occidentală.
Dacă militar războiul s-a sfârșit mai degrabă cu o remiză, din punct de vedere ideologic conflictul a consemnat, în timp, victoria absolută a Iranului, nu doar asupra Irakului, ci în întreaga lume arabă. Astfel, identitatea religioasă s-a impus cvasi-total și definitiv, în detrimentul celei etno-lingvistice și politico-ideologice. Regimurile pan-arabe și socialiste sau comuniste s-au prăbușit pe rând ori, pentru a supraviețui, au fost nevoite să se adapteze la realitatea istorică (Irak, Egipt, Siria, Yemen, Libia, Algeria). Pe scena politică, s-au afirmat forțe noi care și-au asumat preponderent identitatea religioasă sunnită sau șiită, după caz, iar partidele vechi au trebuit să încorporeze doctrinar și valori religioase. Fundamentalismul islamic, ca mod de acțiune politică, s-a extins și în arealul sunnit, generând inclusiv rețele teroriste, care s-au angajat în conflict cu Occidentul laic, dar și cu Iranul șiit.
Implicații civilizaționale
Conflictul regimului teocratic de la Teheran cu Occidentul se derulează, în principal, într-o dimensiune civilizațională. Republica islamică nu și-a propus să distrugă Occidentul în sine, ci valorile lui, mai ales laice, pe care le promovează la nivel universal, exploatând contextul globalizării. Iar acest unghi sub care clerul șiit, în special componenta lui fundamentalist islamică, privește confruntarea cu Occidentul, se poate observa în modul prin care se raportează la Israel. Periodic, Teheranul, inclusiv prin autoritatea religioasă supremă, își afirmă, ca linie politică extremă, distrugerea statului Israel, dar nu și a poporului evreu. A fost introdusă o nuanță esențială prin care regimul teocratic își asumă opțiunea de a anihila Israelul, un stat aliat al SUA în regiune și integrat în civilizația occidentală, ale cărei valori, prin existența sa în interiorul spațiului geografic al islamului, le răspândește în jur.
Iranul reacționează excesiv pentru că nu a identificat, încă, un rol major pe care să îl interpreteze la nivelul civilizației occidentale, prin care să își afirme specificul, așa cum a reușit în trecut. În timpul civilizației mesopotamiene, sub Imperiul Ahemenid, perșii au unificat durabil Orientul Mijlociu și l-au angajat în competiție pentru supremație cu ariile din proximitate (Grecia, Egipt, India). În cadrul civilizației islamice, din cauza absorbției Imperiului Sasanid de către Califatul Arab, persanii au fost nevoiți să acționeze din interior. Au sprijinit înlocuirea dinastiei Ommeyade, ce favoriza exclusiv factorul arab, cu dinastia Abbasidă, sub care au format elita politico-administrativă și culturală a califatului. Concurați de turci, care s-au impus militar în spațiul arab, persanii, preponderent sunniți, și-au asumat șiismul ca identitate în cadrul civilizației islamice, devenind centrul mondial al confesiunii.
Perspectivă occidentală
Iranul se află, de ceva timp istoric, în căutarea unui loc distinct în cadrul civilizației occidentale, inclusiv prin conservarea specificului său, însă procesul de integrare se desfășoară într-un ritm lent ce solicită răbdare. Occidentalizarea impusă nu a reprezentat o soluție în Iran, așa cum s-a întâmplat în Turcia, deoarece a produs reacții adverse ce au favorizat ascensiunea fundamentalismului islamic. Iranul nu poate urma calea Turciei, din cauza specificului evoluției sale în plan istoric. Persia a interacționat vreme îndelungată cu Europa, atât pașnic, cât și războinic, dată fiind existența contactului teritorial direct cu spațiul greco-roman și, ulterior, bizantin. Astfel Persia și Europa s-au putut influența cultural în mod reciproc, însă, odată cu interpunerea factorului turc (selgiucid, otoman), fluxul inter-civilizațional s-a diminuat, iar însușirea valorilor occidentale a întâmpinat o rezistență mai mare.
Răbdarea înseamnă a aștepta ca timpul să rezolve problema integrării Iranului în civilizația occidentală, pentru că, pe fondul schimbului de generații, s-au înregistrat evoluții interne ce marchează procesul de modernizare a societății, inițiat de dinastia Pahlavi, chiar dacă statul este condus de o teocrație. Se evidențiază în acest sens: comportamentul demografic, urbanizarea alertă, industrializarea, alfabetizarea în masă, emanciparea femeii, consumul masiv de tehnologie și produse culturale în rândul tinerilor, frecvența manifestațiilor contra restricțiilor ideologice, comparativ cu creșterea dependenței regimului față de structurile de forță etc. Pe plan extern, Occidentul s-ar putea profila din timp ca soluție alternativă pentru Iran, al cărui regim teocratic, pentru a supraviețui, este dispus la compromisuri și nu se simte confortabil geostrategic, fiind concurat agresiv în multiple planuri (Turcia, Rusia, Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan).
Abstract
In evaluating the policy of a state, it is necessary to calculate the impact of the ideological factor at the strategic level. In this context, we will highlight the major changes in Iran’s strategy following the establishment of the Shiite Islamic republic in which political function has been subordinated to the religious authority. Also, we will present the limits of the influence exercised by the ideological factor, considering the various compromises with strategic implications the theocratic regime in Tehran had to make.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „AL. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
