E bine să te identifici cu instituţia din care faci parte, dar e grav dacă tu, ca individ, te consideri însăşi instituţia. Ceauşescu, cel mai adulat preşedinte, când a ajuns să spună „eu am făcut Constituţia, eu o schimb”, a devenit victimă a cvasi-majorităţii adulatorilor!
De aceea se face adesea confuzia că, spunând apreciind sau criticând ceva la un om (fie el şi-n fruntea unei ierarhii organizaţionale) se interpretează (de către necunoscători, de către fricoşi ori, şi mai grav, de către linguşitorii semidocţi) că ai afectat instituţia. Total greşit! Abia aşa acea instituţie se credibilizează, se protejează şi, desigur, se întăreşte.
A corcofeli (cum zic ţăranii din Argeşul natal la a ascunde) lipsuri şi erori (umane), a falsifica sau tăinui adevăruri (evidente) nu înseamnă că promovăm o imagine reală (dezirabilă) a organizaţiei, ci, dimpotrivă, dăm prilejul augmentării zvonisticii, comentariului, presupunerilor, suspiciunii!
Eu cred că profesioniştii relaţionării umane din instituţia SRI, de pildă, în primul rând ei, trebuie să fie absolvenţi de nota zece ai cursului numit educaţie pentru cultura de securitate şi apoi, tot ei, desăvârşiţi actanţi ai efortului dialogic persuasiv. Aş îndrăzni să constat că, dacă de două decenii încoace nu reuşim să convingem majoritatea cetăţenilor că SRI nu se ocupă (doar) cu ascultarea telefoanelor, o mare vină revine şi celor ce relaţionează cu mass-media, cu societatea civilă, cu oamenii. (Eu, personal, i-am spus vecinului meu, venerabilul nonagenar ce se ştie cu o muscă legionară pe căciulă, atunci când m-a întrebat dacă mai ascult telefoanele – tot eu îmi atribuisem această „sarcină”, chit că n-am avut, ca jandarm, niciodată asemenea misiune – că acum ascult doar convorbirile!) Pare ilar exemplul, dar e grăitor, prin puterea excepţiei!
Tot acelui vecin suspicios – avea de ce să fie! i-am spus cândva că am jucat volei cu Ceauşescu la Snagov, aşa încât, după acel însângerat decembrie, în şedinţa asociaţiei de locatari, m-a „demascat” ca securist odios, torţionar ceauşist şi om de casă al familiei dictatoare defuncte! (Acum, acelaşi alt om, e drept, mă invită la un rachiu, iar soţiei îi aduce trandafiri rupţi din grădiniţa din faţa blocului!)
Relaţionarea profesionalistă (nu cea profesionistă, care ţine doar de profesie, nu şi de profesionalismul cu care ar trebui să se exercite!), deschiderea ludică, socializarea cum ne place să spunem, adică nişte chei psihosociologice de neignorat, fac şi promovează o imagine dezirabilă, nefardată, adică reală!
Vreau să precizez că dialogul, deschiderea, „guta lungă”, transparenţa (în limitele prevederilor legii şi normelor clasificării!) nu trebuie caracterizate de crispare, cenzură, trunchieri, bâlbe etc. care, toate, scot în evidenţă tare, alimentează presupoziţii, generează discordie şi, desigur, pun în lumină lipsa de profesionalism.
Ştiu, de la catedră e uşor să dai lecţii, dar în ipostaze reale este posibil să confirmi zicala cu socoteala de acasă şi cea din târg. Cel mai la îndemână exemplu e cel al marelui poet şi dramaturg Marin Sorescu, ajuns, conjunctural, într-o funcţie administrativă (ministru), unde a condus tot după metode poetice, în mod aproape dramatic, inclusiv pentru el, neobişnuit cu rigoarea ordonatorului de credite şi strategului de proiecte culturale. De aceea cred că excepţia şi conjunctura trebuie să nu-şi mai afle locul în articulaţii cheie, de care depind funcţionarea normală a unui angrenaj, sistem, proces. Cred şi, ca slujbaş al unui herb şi profesionist al iubirii de ţară, mă şi străduiesc să procedez ca atare, adaptat la noile stringenţe şi la imediateţea exerciţiului democratic pe care ni l-am asumat.
Autor: Nicolae Rotaru
