Încă din etapa de cristalizare a primelor structuri secrete de informații româneşti discreția și precauția caracterizau întreg sistemul. Ofițerilor recrutați nu li se comunica o decizie de numire, legitimațiile de serviciu erau primite doar după lungi verificări și doar pentru realizarea unor activități profesionale. Era interzisă deconspirarea sediului instituției (acesta era mutat în momentul în care se suspiciona că vecinii intuiesc natura activității desfășurate) și apartenența la instituție chiar și în raport cu familia sau prietenii. De asemenea, era instituită obligativitatea stabilirii unei identităţi separate, conspirative. Toți angajaţii serviciilor de informaţii foloseau nume conspirative, inclusiv Mihail Moruzov („inginerul Ștefănescu“), existând chiar situații când ofițerii și agenții între ei nu își cunoșteau numele reale.
Discreţia, mai presus de orice
Calitatea primordială a ofițerului trebuia să fie discreția, fie chiar în raport cu sarcinile cele mai neînsemnate, inclusiv faţă de colegii ce desfășurau misiuni identice. Totodată cine propunea angajarea cuiva purta, pe linie profesională, responsabilitatea morală asupra acestuia. De asemenea, era interzis cu desăvârșire angajaților serviciului, sub pedeapsa destituirii imediate, să promoveze sau să răspândească idei sau doctrine politice în timpul serviciului. Pentru grija în păstrarea secretului nu se făcea rabat nici în raport cu transcrierile lucrărilor, dactilografii fiind recrutați din rândul copiilor de trupă, antrenaţi, din copilărie, să păstreze confidențialitatea.
Identităţi ascunse
„Virusul secretomaniei“ a fost preluat și dezvoltat și de către Eugen Cristescu, din ordinul său fiind întărite normele și ordinele interne care aveau menirea de a conspira și compartimenta întreaga activitate a cadrelor.
Astfel, se generalizează principiul identității fabricate, la încadrare fiecare salariat al SSI-ului primind un nume conspirativ sub care era cunoscut pe toată durata îndeplinirii serviciului. Numele adevărat era cunoscut numai de Direcția Personal, de șeful secției sau biroului unde lucra. Numele conspirativ era folosit cu toate ocaziile: semnarea lucrărilor, primirea drepturilor materiale, în relațiile cu colegii sau relațiile curente de muncă.
Tot la inițiativa lui Eugen Cristescu, personalul Serviciului Special de Informaţii (SSI) a primit legitimații speciale tip cu numele reale, care se păstrau la sediul secției sau biroului, fiind folosite numai când funcționarii executau sarcini operative deosebite și în cazuri excepționale, ca de exemplu când un lucrător era arestat de alte organe ale Siguranței statului român și când avea nevoie de sprijinul acestora pentru a-și îndeplini misiunile. Și într-un caz și în celălalt cadrele SSI primiseră dispoziție de la directorul general să se legitimeze numai în fața directorului Siguranței, prefectului, chestorului sau comisarului șef de secție și să evite prezentarea legitimației funcționarilor mărunți din instituțiile respective.
Din aceleași rațiuni de conspirativitate Eugen Cristescu, încă de la numirea în funcția de director SSI, a luat măsuri ca funcționarii să nu fie descoperiți la plata retribuției. Salariul se primea în plic de fiecare lucrător, acesta semna chitanța și înapoia plicul tot închis.
Sedii sub acoperire
Secțiile SSI-ului aveau sedii bine camuflate și au funcționat ca birouri ale unor instituții particulare, fără a fi identificate și semnalate la intrare ca firmă până în august 1944, unele și după aceea. Teama de a nu se repeta vânătoarea de vrăjitoare, după arestarea lui Moruzov, a fost mobilul ce l-a determinat pe Eugen Cristescu să recurgă la astfel de măsuri.
Încă din mandatul lui Moruzov lucrătorului de informații al Serviciului Secret îi era interzis să cunoască alte sedii decât cele în care-și desfășura activitatea, neavând acces în altele, îndeosebi la reședința Directorului General. Legătura și corespondența între sediile secțiilor SSI-ului se realiza doar printr-un grup de curieri de pe lângă Secretariatul general. Această practică s-a menținut în vigoare și în timpul lui Cristescu, fără a putea însă preveni cele consemnate de cursul istoriei – prigoana, destituirea şi arestarea multor cadre de informaţii de către executanţii regimului sovietic.
De asemenea, Eugen Cristescu interzise cadrelor accesul la arhiva centrală a SSI-ului și la celelalte depozite de arhivă, cum erau cele ale Poliției sau Marelui Stat Major. În acest scop se alcătuise o Grupă specială care efectua toate cercetările și investigațiile ce implicau studiul unor dosare și arhive secrete.
S-au instituit și măsuri de protecție fizică a sediilor SSI, Cristescu dispunând în acest sens alcătuirea unor corp de pază specializat. Lucrătorii își desfășurau activitatea în 3 schimburi în cooperare cu 3 ofițeri de serviciu care funcționau în tură. Funcția de ofițer de serviciu o îndeplineau doar șefii de secții și locțiitorii lor și se efectua într-un birou de la sediul central.
Compartimentare dusă la extrem
O atenție deosebită s-a acordat chiar și conspirării unor activități particulare ale funcționarilor SSI. Nu se făceau excursii în comun și era complet interzis ca un salariat să se intereseze de situația altora, înțelegând prin aceasta unde locuiește, dacă este căsătorit, dacă are copii etc. Încălcarea acestei norme era sever pedepsită și cel care o comitea era sancționat drastic.
Principiile secretizării și compartimentării în activitatea de informații au fost aplicate cu sfințenie (uneori duse chiar la extrem) și în raport cu activitatea cu sursele secrete umane și personalul acoperit. Dacă despre personalul descoperit documentele de arhivă atestă faptul că, în perioada supusă atenției, nu a depășit mai mult de 228 de angajați, dintre care 111 erau ofițeri, despre personalul acoperit cunoaștem prea puține detalii. O explicaţie ar putea fi aceea că, înainte de a fi arestat, la 5 septembrie 1940, Mihail Moruzov a procedat la distrugerea mai multor documente. Documentele păstrate spicuiesc doar faptul că ofițerii SSI care lucrau acoperit în diferite instituții, precum Ministerul Afacerilor Externe, Marelui Stat Major al Aviației, sau Serviciul de Informații al Armatei, primeau instructajele și salariul pe stradă sau în case conspirative întrucât Eugen Cristescu le interzisese să cunoască sediile serviciului.
Secretomania atinsese asemenea cote încât, în situații în care existau scurgeri de informații, divulgări sau deconspirări, se ajungea chiar și la eliminarea fizică a celui vinovat.
Nu surprinde că, față de aceste principii de securitate acțională, amiralul Canaris, șeful Serviciului secret de informații al armatei germane – Abwehr, cu care Moruzov a început să întrețină schimburi informative cu privire la Armata Roșie încă din 1937, nu avea decât cuvinte de laudă. Dacă nu admirație, cel puțin o recunoaștere a eficienței tehnicilor de lucru informativ utilizate de Moruzov o întâlnim și la alte structuri de intelligence cu care s-a colaborat prin schimb de informații, cu precădere cele britanice, franceze, japoneze, finlandeze, cehoslovace, sau iugoslave.
Mai mult eficiența lor, cel puțin până în septembrie 1940, a permis anularea / inexistența oricărei probe documentare pe baza căreia să poată fi reconstituită agentura secretă, îndeosebi agenții de penetrare, adică cei infiltrați sau recrutați din rândul grupărilor politice extremiste interne, a organizațiilor revizioniste maghiare, sovietice, bulgare, ori în structurile militare de comandament ale unor armate străine. Nici anchetatorii lui Moruzov nu au putut desluși prea multe în toamna anului 1940. La acel moment, fostul șef al Serviciului Secret a refuzat să comunice date în problema agenturii altcuiva decât lui Ion Antonescu, șeful guvernului. Cum acesta din urmă a refuzat să îi acorde o întrevedere, Moruzov a luat în mormânt și acest secret.
În concluzie, toți cei ce ne au lăsat mărturii despre serviciile de informaţii româneşti sunt de acord asupra unui punct: secretul puterii serviciului și liderilor săi a rezidat în discreție dar și în compartimentare. Moruzov a promovat o compartimentare excesivă a muncii: compartimente cât mai mici și pentru fiecare. În cursul instruirii, agentul era pregătit să nu se intereseze de ce face celălalt, fiindcă imediat ce ar fi căutat să afle sau să întrebe ceva, era îndepărtat.
Abstract
The evolution and institutional potential of Romanian intelligence services was determined by a proper counter-informative policy, the nature of the activities that they had to carry out, namely in secret, being specific to the whole system. The entire conduct of the officer had to fit within the set of this imposed rules, and any small misconduct was severely sanctioned.
Thus, the security of acting assured the successful operations, the protection of positive image of the services, but also of the officers and their connections.
Autor: Alexandru Iordache
