Mitul democraţiei reprezintă o temă controversată, abordată tot mai des în ultimele decenii, de conducători, oameni politici, lideri religioşi (ulama), activişti islamişti, precum şi de intelectualii lumii islamice sau occidentale.
Sunt islamismul şi democraţia compatibile? Pentru a răspunde la întrebare, este necesară o observaţie de ordin general: tendinţa religioasă presupune simbioza dintre textul revelaţiei divine şi interpretarea dată într-un anumit cadru socio-istoric. Toate tradiţiile religioase relevă dinamism şi diversitate, trăsături ce implică prezenţa, în egală măsură, a elementelor conservatoare, moderne sau progresive în toate religiile.
Iudaismul şi Creştinismul, respectiv Thora şi Noul Testament, au fost folosite, în trecut, pentru a legitima feudalismul sau monarhia, iar, mai aproape de prezent, democraţia şi capitalismul, precum şi socialismul.
Democraţia însăşi are o serie de accepţiuni, în funcţie de lideri politici şi momente istorice, de la Grecia Antică, la Europa Modernă, de la democraţia directă, la cea indirectă, de la legea majorităţii, impusă tuturor, la votul majorităţii.
Poate islamismul să urmeze o cale similară? În general, am putea spune că da. De-a lungul istoriei, islamismul a relevat dinamism şi diversitate. S-a adaptat astfel încât să susţină evoluţia Medinei de la oraş-stat, la sultanate şi imperii, a putut, de-a lungul timpului, să înglobeze diverse şcoli de teologie, drept şi filosofie, precum şi scindarea în ramurile Sunni şi Shi’ia; a fost folosit, drept argument, atât pentru susţinerea extremismului, cât şi pentru a reînvia tradiţia, conservatorismul.
Islamismul suportă şi astăzi o serie de interpretări de ordin politic. E folosit în susţinerea democraţiei moderate sau a dictaturii, a republicanismului ori a monarhiei. Ca şi alte mari religii, islamismul dispune de resursele ideologice capabile să ofere justificare pentru un spectru larg de tipare politice.
În ceea ce priveşte modelul democraţiei, multe voci din lumea islamică pledează pentru diverse tipuri de participare politică. Astfel, seculariştii se declară pentru separarea religiei de stat, negativiştii, atât islamiştii moderaţi, cât şi militanţii, susţin că tipul de guvernare islamic nu poate fi adaptat la modelul democraţiei.
Fostul rege Fahd al Arabiei Saudite aprecia că „modelul democratic, atât de răspândit în întreaga lume, nu este potrivit pentru această regiune. Sistemul electoral nu-şi găseşte locul în tradiţia şi cultura islamică, ce reclamă un tip de guvernare bazat pe consultare şi direcţionare, pe forţa cu care liderul comunităţii gestionează problemele, angajând răspunderea totală a conducătorului faţă de poporul său”.
Extremiştii, condamnând orice formă de democraţie – ca haram (interdicţie) – manifestă o atitudine idolatră faţă de legea suveranităţii divine, însă, cu toate acestea, mizează pe obedienţa nemărginită a adepţilor. Astfel, războaiele purtate de aceştia, departe de a fi sfinte, vizează impunerea dictaturii religioase, a autocraţiei islamice. Aparent conservatori, aceştia pretind că suveranitatea populară vine în contradicţie cu cea divină, alternativa pe care o admit fiind, de cele mai multe ori, similară unei forme de monarhie de tip iluminist, care să le permită a se erija în monarh luminat, cu discernământ şi putere de decizie.
În opoziţie cu aceştia, islamiştii reformişti din secolele XIX-XXI, dintre care se remarcă Khaled Abou EI Fadl, au pus accent pe reinterpretarea conceptelor şi instituţiilor specifice islamismului în favoarea democraţiei: consultarea (shura) de către conducători a celor conduşi, consensul (ijma) comunităţii, reintepretarea (ijtihad) şi principiile legale, precum bunăstarea comunităţii (maslaha), prin dezvoltarea formulelor adaptabile la islamism, guvernarea parlamentară, alegerile electorale şi reforma religioasă. Avocaţii democraţiei islamice susţin chiar că doctrina unicităţii lui Allah (tawhid) sau monoteismul reclamă o formă de guvernare democratică, un sistem democratic:
“Niciun musulman nu pune la îndoială suveranitatea divină sau a legii islamice, Shari’ah. Cu toate astea, majoritatea musulmanilor au manifestat reticenţă ori de câte ori un om de rând a emis pretenţii la suveranitate, pe considerentul că ar implica subminarea principiului autorităţii divine, care o exclude pe cea a omului, egal cu semenii săi în faţa lui Allah. Astfel, obedienţa nelimitată faţă de stăpânirea unui singur om contravine Islamului.”
Oricum, eforturile reformiştilor pe linia liberalismului politic, a politicii electorale şi democratizării lumii musulmane nu presupun acceptarea deplină a formelor de democraţie occidentală. Mulţi musulmani admit că democraţia legitimă poate lua o multitudine de forme.
Mohammad Khatami afirma, în iunie 2001, înainte de alegerile prezidenţiale din Iran: „Tipologia regimurilor democratice nu urmează, în mod necesar, un anume tipar. E posibil ca un regim democratic să conducă la un sistem liberal sau la un sistem socialist. De asemenea, poate să existe un tip de guvernare democratică incluzând norme religioase. Noi am acceptat această din urmă variantă.” În viziunea lui Khatami, democraţiile lumii suferă de un vacuum spiritual, or Islamul oferă tiparul, soluţia pentru îmbinarea echilibrată a democraţiei cu guvernarea spirituală şi religioasă.
Aşa cum s-au produs schimbările în celelalte religii, islamismul s-a confruntat cu o serie de mutaţii, acest proces evoluând pe măsură ce textelor sacre, doctrinelor şi tradiţiilor le-au fost conferite noi dimensiuni. Modul de abordare al acestei problematici are virtuţi proteice, date fiind chestiunile pe care le aduce în discuţie: raporturile dintre suveranitatea divină şi cea umană; natura guvernării islamice; relaţia dintre conducător şi popor; rolul justiţiei, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, pluralismul.
În acest context, Shari’ah a reprezentat un punct nevralgic, prin faptul că angajează o serie de raporturi antagonice, precum: suveranitatea divină versus suveranitatea umană; legea divină versus cea profană. De altfel, Shari’ah a generat, adesea, confuzie şi grave nedreptăţi în ţările musulmane, în probleme legate de statutul femeii, raporturile cu cei de altă religie, dar şi în chestiuni ce-i privesc strict pe musulmani. Din păcate, una dintre cele mai grave confuzii este aceea dintre Shari’ah şi legea islamică, corpul/sistemul de legi elaborat de juriştii musulmani în trecut fiind adaptat permanent de-a lungul timpului.
Khaled Abou El Fadl este unul dintre primii teoreticieni moderni ai islamismului, dar şi unul dintre cei mai de seamă apologeţi ai democraţiei de tip islamic, care sesizează această problemă, tratând-o pe larg în lucrarea sa „Islamismul şi provocarea democraţiei”. El subliniază:
„Shari’ah nu este, în cea mai mare parte, dictată explicit de Allah, ci depinde, mai degrabă, de actul interpretativ al factorului uman, care contribuie semnificativ la elaborarea ei perpetuă.” EI Fadl face o distincţie clară între Shari’ah, cu revelaţia principiilor sale normative, valori şi principii legale/ juridice, şi fiqh, interpretarea dată de om, al cărui proces de elaborare şi implementare este condiţionat de factorii istorico-sociali şi politici. Această distincţie relevă dimensiunea relativă, imperfectă a legii islamice, indusă de imixiunea factorului uman, dar şi caracterul său dinamic, care-i permite să răspundă la noi provocări.
În general, reformiştii s-au referit la dimensiunile legii islamice, uzând de antagonisme: caracterul divin versus cel uman, focalizând pe distincţia dintre îndatoririle credinciosului faţă de Allah (ibadat – veneraţia/ adoraţia, ritualul rugăciunii – rugăciunea de 5 ori pe zi, cel al postului din luna Ramadan, pelerinajul la Mecca), de îndatoririle către ceilalţi oameni din comunitatea religioasă musulmană (muamalat – raporturile şi tranzacţiile sociale).
Distincţia dintre Shari’ah (legea divină) şi fiqh (interpretarea dată de om şi, în consecinţă, aplicarea acesteia) este, însă, fundamentală, în măsura în care evaluează gradul în care legea islamică – de la formele sale de guvernământ, noţiuni de guvernare, până la drepturile individuale şi colective, tipul raporturilor la nivelul comunităţii – este determinată de factorul istoric, cel al interpretării date de oameni, deschiderea faţă de schimbare şi adaptare, posibilă prin compatibilizarea unor precepte ale islamismului cu valorile democraţiei, pluralismului politic şi respectării drepturilor omului.
O atare direcţie presupune adaptarea la contextul actual, prin orientarea către o viziune mult mai dinamică, universalistă, pluralistă, deschidere culturală şi, în final, transcenderea către un islamism tolerant, moderat, în conformitate cu societatea contemporană, unde musulmanii sunt egali cu „necredincioşii”, deci către modelul secularist, ce presupune desprinderea politicului de religie. La baza societăţii musulmane ideale, reformiştii aşează dreptul de a alege şi dreptul tuturor musulmanilor, fie ei lideri religioşi sau laici, de a reinterpreta continuu (ijtihad) învăţăturile Coranului şi tradiţia Profetului, în spiritul evoluţiei perpetue a omenirii, axiologiei şi eticii acesteia.
În pofida viabilităţii principiilor afirmate, reformiştii musulmani s-au confruntat, pe de o parte, cu reacţia violentă a structurilor represive din regimurile totalitare, fiind condamnaţi sau ameninţaţi cu închisoarea, iar, pe de alta, cu cea – la fel de dură – a fundamentaliştilor islamici, preocupaţi să suprime vocile progresiste. Totuşi, parte din ei nu a renunţat să-şi propage principiile de la o elită restrânsă, către instituţii şi popoare islamice. Cum ar putea fi schimbată mentalitatea generaţiilor viitoare de lideri religioşi sau laici? O astfel de schimbare presupune reconsiderarea sistemului instituţional, în special al celui educaţional, prin reformarea seminariilor (madrasas), a universităţilor şi a şcolilor, cu menţiunea că reforma trebuie să pornească de la educarea celor care propovăduiesc religia.
O întrebare fundamentală, pentru a defini corect raportul dintre islamism şi democraţie, este cea lansată de Eqbal Ahmad, în 1994: „Ce strategie ar trebui să adopte intelectualii arabi şi musulmani pentru democratizarea societăţilor lor?”.
Încercând să-i răspundă, Nader A. Hashemi a ajuns la concluzia că: „În primul rând, trebuie făcute eforturi serioase pentru înţelegerea trecutului, a istoriei, şi asta cu compasiune şi spirit critic, în egală măsură, însă, paradoxal, mulţi dintre intelectualii arabi şi musulmani ştiu mai multe despre Occident, despre istoria modernă, despre Iluminism, decât despre propria lor istorie şi cultură, ori o schimbare radicală este posibilă doar dacă modelul nou este congruent cu vechile tipare. Numai o înţelegere deplină a trecutului poate asigura relaţionarea corectă, organică, cu civilizaţia moştenită, căci evoluţia implică păstrarea identităţii. Numai dintr-o astfel de perspectivă poate fi abordată schimbarea.”
Sursa imaginii: www.pptbackgroundstemplates.com
Autor: Mara Anca Bogdan
