Analiza cronologică reprezintă unul dintre fundamentele pe care se bazează orice evaluare geostrategică, deoarece permite cunoașterea evoluției în timp a unui spaţiu la nivelul căruia s-a organizat şi funcționează o entitate statală. În prima sa fază, analiza constă în identificarea şi selectarea momentelor relevante din istoria unui stat, pentru ca, ulterior, să procedeze la ordonarea lor cronologică. Informațiile sunt organizate din perspectiva logicii de dezvoltare a spațiului care face obiectul studiului. Se obţine, astfel, o succesiune a evenimentelor care au marcat existenţa unei formațiuni statale. Momentele istorice reprezintă elemente distincte, însă, prin coroborare, compun o imagine de ansamblu coerentă a evoluției spațiului. În consecință, etapa se finalizează prin elaborarea unui material care trebuie, pe de o parte, să descrie un tablou general, iar, pe de altă parte, să surprindă paleta de nuanțe specifice.
Materialul formează baza celei de a doua faze a analizei care implică evaluarea fiecărui element component, pentru a-i stabili valoarea şi impactul produs în cadrul procesului de evoluție a unui stat. Fiecare eveniment istoric relevant este comparat atât prin raportare la tabloul general, cât şi la restul nuanțelor care îl alcătuiesc. Rezultatele obţinute sunt diverse şi pot releva, de exemplu, înregistrarea unor tendințe, existenţa unor constante, manifestarea unor evoluții ciclice sau acţiunea unor factori de influență a dinamicii (pozitive sau negative) în istoria unui stat. Pentru a evidenția cum funcționează şi care este utilitatea analizei cronologice în geostrategie, vom studia politica orientală a Franței pentru realizarea obiectivelor sale de securitate în Occident. Ne vom limita, însă, evaluarea la aplicarea, de către Paris, a politicii sale în Europa, nu şi în Orientul Mijlociu (deși cele două direcții sunt strâns legate).
Competiţia franco-germană
Politica orientală a Franței în Europa s-a format şi a evoluat în cadrul competiției sale pentru supremație geostrategică în Occident mai ales cu puterile care s-au afirmat, pe parcursul istoriei, în spațiul german. Încă din Evul Mediu, controlul Occidentului îi permitea fiecărui proiect statal francez sau german, angrenat în conflict, să aspire la rangul de putere europeană dominantă. Importanța mizei a crescut de-a lungul secolelor, pe fondul ascensiunii graduale a Europei Apusene ca actor pe scena relaţiilor internaționale. Datorită progreselor majore înregistrate la nivel civilizaţional (politico-militar, socio-economic), în raport cu restul lumii, Occidentul a devenit principalul centru de putere a mapamondului. Începând cu Epoca modernă şi până în perioada interbelică, dominarea Occidentului îi putea asigura fiecărei părți implicate în conflictul franco-german transformarea într-o putere cu anvergură mondială.
Datorită mizei sale, competiţia franco-germană a reprezentat, timp de peste un mileniu, o confruntare de amploare şi violentă. Competiţia a generat importante conflicte politico-militare în istoria Europei şi chiar a umanității. A fost cauza izbucnirii unor mari războaie religioase şi naţionale la care au participat marile puteri ale istoriei. A angrenat numeroase entități statale cu anvergură continentală sau mondială, inclusiv din rândul puterilor care controlau Heartlandul, respectiv Rimlandul şi al căror statut a fost influențat, în mod inevitabil, de rezultatul disputei franco-germane. A culminat cu declanșarea celor două conflagrații mondiale care au devastat continentul european şi au afectat întreaga lume. La finalul confruntării, Parisul şi Berlinul reprezentau capitalele unor state şi națiuni epuizate, iar Occidentul european nu mai constituia principalul nucleu de coagulare a puterii pe mapamond.
Evul mediu
Competiția franco-germană a fost generată de imposibilitatea menținerii unității Sfântului Imperiului Roman, aşa cum fusese realizată temporar, de către Carol cel Mare (800). Destrămarea imperiului carolingian a însemnat sfârșitul unității politice a Occidentului, moștenirea lui fiind împărțită (843) între Lothar, Carol cel Pleșuv şi Ludovic Germanicul. Ca efect al realității etno-lingvistice, au rezistat doar regatele lui Carol cel Pleșuv şi Ludovic Germanicul (care a preluat, ulterior, şi titlul imperial). La nivelor acestor state, s-au format două popoare care au evoluat ca națiuni distincte: francezii şi germanii. În schimb, regatul lui Lothar, un compozit etno-lingvistic eterogen (latino-germanic) şi incoerent teritorial, s-a dezintegrat imediat. A devenit, în timp, miza principală a confruntării franco-germane (de pildă, Alsacia a fost disputată în Războiul de 30 de ani, în Războiul franco-prusac şi în Primul Război Mondial).
Fiind cel mai puternic regat din Occident, Franța medievală nu a avut nevoie de o politică orientală în Europa. În raport cu spaţiul german, beneficia de un avantaj strategic esențial, datorită superiorității demografice şi a gradului ridicat de stabilitate politică internă. Deoarece monarhia franceză avea caracter ereditar, şi nu electiv, continuitatea dinastică le-a permis regilor să acționeze pentru centralizare a puterii şi, implicit, pentru ca statul să joace un rol extern principal. Astfel, Filip al II-lea a putut învinge decisiv coaliția majoră formată de Otto al IV-lea, cu sprijinul Angliei şi Flandrei (1212). Vreme de secole, Imperiul romano-german nu a mai amenințat direct Franța, ci doar a susținut Anglia în Războiul de 100 de ani. A fost, însă, o victorie franceză (1453) care a accelerat procesul de centralizare a puterii, începând, mai ales, cu Ludovic al XI-lea, şi a favorizat dezvoltarea unei conștiințe naționale.
Epoca modernă
Politica orientală a Franței pe continentul european a debutat odată cu Epoca modernă. Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a devenit foarte puternic sub Carol al V-lea, care urcase şi pe tronul Spaniei. Înconjurat de posesiuni imperiale şi învins de Carol al V-lea (1525), regelui Francisc I nu i-a mai rămas decât să caute sprijin pentru Franța, în răsăritul continentului, ca să încercuiască spaţiul german. S-a aliat cu Imperiul Otoman (1536), condus de Soliman I, principalul adversar al lui Carol al V-lea în Europa Centrală şi de Est. Într-o epocă în care religia avea un caracter politic determinant, alianța unui rege creștin cu un sultan contra unui împărat creștin era considerată imorală. Însă, pentru Francisc I, alianţa, menținută şi de Henric al II-lea, a fost o acţiune logică de consolidare externă a regatului, mai ales că, în Franța, identitatea națională devenea mai importantă decât apartenența religioasă (catolică).
Principiul rațiunii de stat a fost aplicat cu succes, mai ales sub Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea, în Războiul de 30 de ani. În acest conflict, declanşat pe fondul dezintegrării unității religioase a Occidentului, Franța a sprijinit Uniunea protestantă contra Ligii catolice, reprezentată de Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. În timpul războiului, şi-a continuat politica orientală, aliindu-se cu state protestante din Europa Centrală şi de Est (Boemia, Ungaria, Transilvania). Obținând o victorie decisivă, în 1648, Franța a fragmentat politic excesiv spațiul german, accentuând procesul avansat de descentralizare a puterii specific arealului. A fost o lovitură grea pentru proiectul imperial care nu îşi va mai recăpăta importanța şi unitatea. În spaţiul german, fragmentat în sute de entități statale, s-au consolidat trei nuclee distincte şi concurente de coagulare a puterii: Austria, Prusia şi Bavaria.
Etapa revoluționară
Sfârșitul războaielor religioase a însemnat începutul epocii statelor-națiune, dominată de regatul francez. Redevenind cea mai mare putere din Occident, Franța nu şi-a mai activat politica orientală. În spaţiul german, Austria, continuatoarea proiectului imperial, constituia principalul său adversar, fiind susținută în special de Anglia, care urmărea să aplice o politică a balanței puterilor pe continent. Sub Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea, împotriva Franței s-au format mari alianțe pentru a-i limita expansiunea şi sfera de influență în Europa. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în războaiele pentru succesiune la tronurile Spaniei şi Austriei. Au fost, însă, confruntări în care Franța şi-a consolidat poziţia geostrategică pe continent în detrimentul Austriei. Dinastia de Habsburg a pierdut tronul din Madrid în faţa Casei de Bourbon (1714), iar Viena a cedat teritorii importante (1748) unor aliați ai Franței (Prusia, Spania).
Aceste conflicte distructive, complicate de înfrângerea suferită în Războiul de șapte ani (1763), au erodat, însă, poziţia regatului în raport cu Anglia, care, construind un imperiu maritim vast, s-a impus ca putere dominantă în Rimland. Deşi i-a fost redusă influența maritimă (colonială), Franța a continuat să reprezinte principala putere continentală, exploatând fragmentarea spațiului german. A rezistat coalițiilor de anvergură care s-au format, mai ales, odată cu înființarea primei republici franceze (1792). Deşi izolat politic, din cauza amenințării militare şi a exportului de valori republicane în Europa absolutismului monarhic, Parisul a obţinut victorii majore. În urma războaielor revoluționare, Franța a devenit mai puternică în raport cu spaţiul german. Însă, era nevoită să suporte concurența Angliei, aflată în proces de transformare într-o mare putere (inclusiv datorită unor evoluții socio-economice interne favorabile).
Faza imperială
Situaţia Franței s-a agravat în timpul războaielor revoluționare din cauza ascensiunii ruse. Obținând supremația în Heartland în competiţia internă cu hanatele tătare şi provocând, împreună cu Austria şi Prusia, dispariția Uniunii polono-lituaniene (1795), Rusia s-a extins în Europa. Parisul trebuia să suporte, astfel, presiunea exercitată simultan de puterile dominante din Heartland (Rusia) şi Rimland (Anglia), care au intervenit în favoarea spațiului german pentru a reduce influența franceză. Prin campanii militare, Napoleon I a izolat, însă, Londra şi Sankt Petersburgul de Austria şi Prusia. Viena a fost nevoită să renunțe la titlul imperial revendicat pentru spaţiul german (1806). Franța şi-a fondat propriul imperiu pentru a domina Rimlandul european, inclusiv printr-o rețea de state clientelare. A dorit chiar să creeze un vast bloc continental prin cooptarea Rusiei, pentru a asigura stabilitatea Europei şi a izola Anglia.
Eșecul formării blocului continental a obligat Parisul să îşi reia politica orientală care nu mai viza doar încercuirea spațiului german, ci şi obstrucționarea Heartlandului de a se implica în afacerile europene. Napoleon I a creat Ducatul Poloniei, a mizat, asemenea lui Francisc I, pe Imperiul otoman şi a atacat Rusia.
Primul imperiu francez nu a rezistat, însă, presiunii combinate a puterilor din Heartland şi Rimland. S-a restaurat regatul care, sub Carol al X-lea şi Ludovic-Filip I, a renunțat la expansiunea continentală în favoarea celei maritime. Odată cu fondarea celui de-al doilea imperiu sub Napoleon al III-lea, ca reacție la consolidarea spațiului german cu sprijinul Rusiei, a fost reactivată politica orientală. Contra blocului continental anti-francez, rezultat din alianţa Rusiei cu Prusia şi Austria (1815), Napoleon al III-lea s-a alăturat Imperiului otoman în Războiul Crimeii şi a susţinut crearea statului român (1859).
Perioada interbelică
Reafirmarea spațiului german în Europa s-a datorat nu doar progresului său demografic şi industrial, ci şi erorilor strategice franceze. Napoleon I a abandonat politica de fragmentare excesivă a spațiului german pentru a-l reorganiza sub influența sa. A înființat Confederația Rinului, inițiind, astfel, dezvoltarea unui proces accelerat de unificare germană. La rândul lui, Napoleon al III-lea a acţionat constant pentru a eroda puterea Austriei, dar nu şi a Prusiei care, în timp, a devenit principalul nucleu german de coagulare. În consecință, Berlinul a putut să câștige rapid şi ușor competiţia cu Viena pentru supremație în arealul german (1866). A urmat războiul cu Prusia în care Franța a fost învinsă, iar Berlinul şi-a creat propriul imperiu german pentru a stăpâni Rimlandul european (1871). În faţa unei Germanii puternice, care îşi subordonase Austro-Ungaria şi contesta ordinea mondială, Anglia şi Rusia s-au alăturat Franței.
Apropierea dintre puterile dominante în Heartland şi Rimland (1907), precum şi orientarea lor către Franța i-au permis celei de a treia republici să îşi ia revanșa. În Primul Război Mondial, anglo-francezii au învins Germania (1918) datorită intervenției SUA (Rusia retrăgându-se din cauza crizei interne). Deşi victorios, nefiind susținut de aliați, Parisul nu a putut refragmenta spațiul german, Berlinul continuând să reprezinte puterea dominantă în Rimlandul european. Franța s-a limitat la reluarea politicii orientale pentru a încercui Berlinul şi a împiedica o reapropiere germano-rusă. A sprijinit crearea în Europa Centrală şi de Est, în detrimentul fostelor imperii german, austro-ungar şi rus, a unor state naţionale cu care a semnat tratate bilaterale şi a stimulat formarea de parteneriate defensive: alianţa polono-română, Mica Înțelegere (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) şi Antanta Balcanică (România, Iugoslavia, Turcia, Grecia).
Reconcilierea franco-germană
Construcția geostrategică a Franței nu a rezistat deoarece nu a fost susținută de Anglia. Astfel, Berlinul şi Moscova au putut acționa pentru a elimina influența Parisului din Europa Centrală şi de Est. Apropierea germano-sovietică a reclădit blocul continental anti-francez pe a cărui bază Berlinul a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi înfrântă (1940), Franța a făcut parte din tabăra învingătoare, iar Germania a fost învinsă, datorită recompunerii coaliției puterilor dominante din Heartland (URSS) şi Rimland (Anglia), susținute de SUA. La sfârșitul războiului, învingătorii au reluat politica franceză de fragmentare a spațiului german, însă, ulterior, Washingtonul, Londra şi Parisul au unificat teritoriile controlate. Pentru a preveni reizbucnirea războiului în Vest, în contextul în care Germania avea forţa de a redeveni puterea dominantă în Rimlandul european, la inițiativa Franței, s-a realizat reconcilierea (1950).
Datorită reconcilierii, s-a format o comunitate economică europeană în Occident care, pe fondul disoluției URSS (1991), a evoluat în uniune politică (UE), avansând spre Est. Reconcilierea cu Berlinul a devenit baza politicii de securitatea a celei de a patra republici franceze. A fost reluat planul lui Napoleon I de a clădi un bloc continental puternic, independent de Rimland (SUA) şi, eventual, cu sprijinul Heartlandului (Rusia), mai ales că UE s-a extins în sfera de influență ex-sovietică. Era o alternativă la sistemul de securitate al SUA asigurat prin NATO, în care Parisul nu a dorit să joace un rol major. Însă amenințarea stabilității UE, prin conflictul generat în Europa de Est de către puterea dominantă în Heartland, a obligat Franța să îşi reactiveze politica orientală (2022). Parisul a trimis militari şi a preluat comanda grupului de luptă NATO în România, stat-pilon al politicii sale încă din epoca lui Napoleon al III-lea.
Abstract
Chronological analysis is a very useful tool in geostrategy, because it identifies the existence of trends, cyclical evolutions or factors influencing the dynamics in the history of a state. To see how chronological analysis works, we will refer to the French Eastern Europe policy as a way to achieve its Western Europe security objectives.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
