Aflat recent în Timişoara, oraşul care a aprins în decembrie 1989 scânteia Revoluţiei Române, aveam ocazia să lansez în spaţiul public o serie de teme de reflecţie privind evoluţia istorică, perspectivele şi proiectele strategice ale ţării noastre, la aproape 100 de ani de la Marea Unire. Sunt, cred eu, teme la care se impune să reflectăm profund în aceste momente extrem de complicate, când toate indiciile ne dezvăluie nevoia de transformare a statului şi a societăţii drept condiţie esenţială pentru securitatea şi prosperitatea românilor. Sunt teme care, odată disecate, ne vor releva acea resursă capabilă să facă şi să desfacă chiar şi destinele celor mai mari naţiuni: cunoaşterea. Acumulată şi metamorfozată în acţiune înţeleaptă, cunoaşterea poate oferi unui stat premisele unui viitor liniştit şi prosper, tot aşa cum, lipsind, poate anula într-o clipită tot impactul pe care l-ar fi putut avea elemente ale puterii tradiţionale, precum geografia sau forţa militară.
O incursiune în istoria României este de natură să ne ofere mai mult decât lecţii privind politicile statale care s-au dovedit câştigătoare (sau perdante) de-a lungul timpului. Ea ne permite să captăm frânturi din însăşi realitatea prezentului (T.S. Eliot remarca în cvartetele sale că săgeata timpului poate fi întoarsă în ambele sensuri. Nu doar germenii trecutului şi prezentului se regăsesc în viitor, ci viitorul însuşi este conţinut în matricea trecutului: „Time present and time past/ Are both perhaps present in time future/ And time future contained in time past./ If all time is eternally present/ All time is unredeemable” – Burnt Norton, 1936), aşa cum o dovedeşte caracterul actual al reflecţiilor făcute de Nicolae Titulescu cu un secol în urmă, în 1915. Pentru Titulescu, pe atunci tânăr deputat, problema cu care se confrunta România era „înfricoşătoare, dar simplă: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe; sau România, mioapă la tot ce e «mâine», cu ochii mari deschişi la tot ce e «azi» nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite.“
Puşi în faţa unor momente cu adevărat dramatice, oamenii de stat români ai acelor vremuri au corectat miopia asupra căreia atrăgea atenţia Titulescu, au evadat din eternul prezent al lui T.S. Eliot, reuşind să extragă şi să exploateze cu inteligenţă oportunităţile pentru a ne desăvârşi unitatea naţională, tot aşa cum şi astăzi trăim în vremuri ce reclamă acuitatea simţului strategic. Înaintaşii noştri au avut abilitatea extraordinară de a reuşi, într-un interval de timp infim raportat la scara istoriei, consolidarea statalităţii noastre pe harta Europei, depăşind statutul de simpli pioni pe tabla de şah a jocurilor dintre marile puteri. Împinşi de vremuri şi susţinuţi de conştiinţa pragmatică a unui proiect naţional comun, au reuşit aceste lucruri remarcabile pe care alte naţiuni le-au edificat în secole. Concomitent, şi-au dublat eforturile în plan intern, prin ample procese de reformă care au contribuit la asigurarea unei fundaţii solide pentru politica externă a tânărului stat naţional. Au generat veritabile mutaţii politice şi socio-economice, determinate de transformarea cadrului constituţional şi normativ: reforma electorală, reforma agrară, reforma învăţământului, dezvoltarea protecţiei sociale, integrarea economiei naţionale, industrializarea şi modernizarea tehnologică; nu în ultimul rând, adoptarea modernei Constituţii de la 1923.
Paradoxal, supliciile îndurate de România Mare în marja celei de-a doua conflagraţii mondiale, cu deznodământul binecunoscut al războiului, recuperarea parţială a teritoriului pierdut şi instaurarea regimului comunist, când am redevenit captivi ai geografiei politice şi ai considerentelor strategice ale unor mari puteri, nu ar trebui să fie indicatori ai vreunui fatalism sau excepţionalism românesc, din contră. Deşi aveam o tradiţie statală de scurtă durată, cu procese de reformă, modernizare şi consolidare a statului şi a societăţii concentrate pe o perioadă restrânsă de timp, România nu s-a prăbuşit, chiar dacă provocările au fost excepţionale: criza economică de atunci a fost una de factură mondială, derapajele scenei politice interne către extreme au fost de asemenea experimentate în nenumărate state europene. În plan extern, căutarea continuă a unor garanţii externe de securitate, fie că erau de tip colectiv, precum Liga Naţiunilor, fie că urmăreau, în tradiţia realpolitik-ului, cooptarea marilor puteri, ilustra de fapt superficialitatea balanţei de putere continentală într-o vreme în care mişcări realmente seismice afectau stabilitatea Europei. Judecând prin prisma rezultatelor, putem aprecia că, în ciuda marjei de manevră limitate, am reuşit ca naţie să navigăm cu inteligenţă şi adaptabilitate în apele tulburi ale istoriei şi să depăşim ineluctabilul geografiei politice care ne-a plasat într-o zonă de intersecţie, dinamică, a intereselor marilor puteri.
Ca şi la începutul veacului trecut, ne aflăm astăzi, la acest început de secol, în faţa unui moment de răscruce, unul în care putem opta decisiv pentru o integrare definitivă în comunitatea europeană şi euro-atlantică şi pentru ieşirea ireversibilă de sub stigmatul zonei de frontieră dominată de nesiguranţă şi sărăcie. Aceste evoluţii pot înscrie decisiv societatea românească în modernitatea occidentală, cu tot ceea ce înseamnă ea în termeni de bunăstare, securitate şi predictibilitate pozitivă, mai ales că de data aceasta geografia ne avantajează. Amplasaţi de partea favorabilă a delimitărilor geopolitice, în interiorul comunităţii postmoderne europene, avem răspunderea proiecţiei şi protecţiei intereselor noastre, deopotrivă naţionale şi colective, atât în ceea ce priveşte soluţionarea problematicilor din arealurile noii periferii, cât şi cu privire la exportul de stabilitate şi prosperitate mai departe către răsărit şi miazăzi. Suntem o democraţie ferm integrată în UE şi NATO, beneficiem de cele mai puternice garanţii de securitate pe care le-am avut vreodată, putem beneficia de oportunităţi economice fără precedent. Mai trebuie doar să ne finalizăm o viziune strategică şi mai ales să o aplicăm pragmatic şi sistematic pentru a ne promova cu mai multă forţă interesele naţionale, evident legate de prosperitatea economică, de dezvoltarea socială, de consolidarea educaţională şi culturală, de progresul tehnologic, de capacitatea de reacţie şi diplomaţia activă.
România trebuie să se fortifice cât mai bine pe plan intern pentru a se putea exprima în plan extern mai vizibil, mai consistent şi în concordanţă cu un set de interese naţionale bine definite, într-un efort de o magnitudine comparabilă celei descrise anterior. Este vital să avem un stat suplu, inteligent, cu o economie viabilă, cu o societate angajată, cu instituţii solide, implicat activ acolo unde este nevoie de el, dar discret în zonele în care energiile private se manifestă corect. În egală măsură, avem nevoie de un plus de cunoaştere pentru stat şi societate în general. Cunoaşterea este o resursă indispensabilă ce oferă nu doar valoare adăugată acţiunii şi gândirii strategice într-un mediu atât de complex şi incert, ci reprezintă una dintre cele mai puternice monede de schimb ale lumii postmoderne. O asemenea evoluţie implică şi obligaţia creşterii puterii „soft” a României, care s-ar traduce printr-un plus de prestigiu şi legitimitate ca sursă de putere în spaţiul internaţional, ne-ar permite o mai bună plasare a ţării în noua arhitectură de securitate, precum şi capitalizarea mai eficientă a oportunităţilor emergente în această lume dinamică.
După cum observa Cristopher Coker în „War in an Age of Risk”, ne găsim astăzi într-un mediu darwinist sumbru, dar evoluţia însăşi este o formă de procesare a informaţiei ce le permite acelor specii care pot procesa mai repede şi mai bine decât celelalte să supravieţuiască şi să se dezvolte. Este valabil şi în cazul statelor, pentru care cunoaşterea a devenit un element al puterii naţionale cel puţin la fel, dacă nu chiar mai important decât cele clasice. Cunoaşterea de calitate, utilă şi oportună, se poate cultiva şi consolida prin rafinarea instrumentelor de colectare a informaţiilor şi dimensiunea analitică de evaluare a acestora. Conjugarea tuturor acestor eforturi ne-ar oferi abilităţi sporite de a ne guverna bine în plan intern şi a ne orienta clar în plan extern. Mai mult, ar conduce chiar la o împărţire pozitivă, echilibrată şi cu adevărat democratică a controlului asupra frâielor destinului nostru, ca naţiune, între factorul politic şi cercurile academice, de business şi non-guvernamentale. În acest fel, implicarea cetăţenilor în proiectarea şi concretizarea viitorului nostru comun ar căpăta alt conţinut, cu atât mai important cu cât moştenirea ideologiei comuniste şi a apartenenţei la cămaşa de forţă a Pactului de la Varşovia au condus la alterarea relaţiei dintre stat şi societate, dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre public şi privat, dintre intern şi internaţional.
Lumea globalizată şi totodată globalizantă de astăzi ridică provocări infinit mai complicate decât acum câteva decenii. Ne confruntăm cu riscuri asimetrice, transnaţionale, cu noi provocări, iar mediul de securitate este şi mai complicat din cauza apariţiei actorilor non-statali şi a evoluţiei fantastice a tehnologiei, care potenţează ameninţările.
Viitorul abundă în pericole care nu doar că pot fi greu anticipate, dar uneori nici măcar nu pot fi imaginate. În acest context, gestionarea incertitudinii este dependentă de construcţia unui sistem complex, dinamic, de management al cunoaşterii, iar acesta nu poate rămâne doar în apanajul statului, al structurilor sale de intelligence. Dimpotrivă, este necesară o alianţă a statului cu societatea, prin susţinerea şi stimularea energiilor din societate care pot contribui la creşterea capacităţii de rezilienţă în faţa unor riscuri neprevăzute, respectiv la valorificarea mai bună a oportunităţilor multiple din era globalizării. Răspunsul la ecuaţia incertitudinii este aşadar statul inteligent plus societatea cunoaşterii, ambele conectate pentru a converti informaţia în cunoaştere, înţelegerea în înţelepciune şi pentru a percepe la timp „istoria latentă”, cea pe cale să se petreacă, astfel încât să acţionăm în pas cu vremurile sau, şi mai bine, cu un pas înaintea lor. Dacă vom detecta la timp simptomele ce pot indica improbabilul înainte ca acesta să devină inevitabil – şi putem face acest lucru! – statul român va câştiga bătălia cu viitorul, iar România va fi nu „altfel”, ci „la fel” cu cei mai buni, sincronizată cu ritmul dezvoltării civilizaţiei postmoderne.
Articolul este adaptat după prelegerea susținută de dl. George-Cristian Maior la Universitatea de Vest din Timișoara, cu ocazia ceremoniei de învestire a domniei sale cu titlul de Doctor Honoris Causa al acestei instituții.
