Subiect de analiză morală, de dezbatere filosofică şi de retorică pentru academicieni, ameninţarea la adresa securităţii s-a impus în viaţa cotidiană ca element de agresiune de mari dimensiuni, constituind astfel, în epoca modernă, fundamentul existenţei serviciilor de informaţii cărora le revine privilegiul contracarării şi surmontării acestor situaţii incidente.
O chestiune de nuanţă, ce poate fi atribuită ameninţării, este determinată de varietatea de abordări la nivelul teoretic în ceea ce priveşte explicitările şi definiţiile, acestea având extensie în aparatul conceptual specific şcolii sau curentului căruia îi aparţine autorul ori în abordarea doctrinară a fiecărui stat. Diferenţierile sunt date de elemente uşor particularizate, pe fond, ideea de ameninţare îşi păstrează un sens unanim acceptat.
Configurarea teoretică a ameninţării nu este un cadru situaţional individualizat, deoarece întreg aparatul doctrinar al domeniului securităţii comportă anumite sensibilităţi definitorii. Situaţii similare există şi în ceea ce priveşte descrierea altor concepte fundamentale, ca securitate sau terorism, inventarul definiţiilor plasându-se la peste o sută de încercări. Totuşi, în ceea ce priveşte definirea conceptului de ameninţare, demersul este mai facil materializabil fiind subsecvent conceptului de securitate. Practic, conceptul de ameninţare nu poate exista în absenţa noţiunii de securitate, intenţia de juxtapunere fiind convenabil de admis.
Dacă securitatea trebuie să existe ca stare de normalitate evolutivă, între parametrii de funcţionare socială impuşi de legi şi implementaţi de instituţiile statului, ameninţarea este îndreptată tocmai împotriva securităţii producând daune grave la nivel naţional sau internaţional. Materializarea ameninţării generează insecuritate, raportul echilibrului social stabilit între cetăţeni şi statul democratic putând fi alterat pe durate temporale variabile.
Ameninţările sunt uşor cuantificabile atât sub aspectul formelor de manifestare, cât şi sub aspectul generării şi propagării consecinţelor la nivel naţional sau internaţional. Tot efortul umanităţii din ultimele decenii de a produce mijloace sau de a inventa metode moderne de contracarare a acestora este aşezat într-un con discret de umbră, deoarece vectorii purtători de ameninţare la adresa securităţii manifestă uneori un grad sporit de inventivitate negativă, de natură să pună în inferioritate instituţiile statelor sau pe cele internaţionale.
Insidioasă şi de mare anvergură în relaţia cu efectele produse, ameninţarea poate avea resorturi multiple raportate la formele de propagare sau arealele de manifestare şi de aceea constituie una din principalele provocări la adresa societăţii contemporane. Ideea şi starea de securitate trebuie promovate şi menţinute printr-un cadru teoretico-legislativ naţional şi multinaţional permanent actualizat şi capabil să dea răspunsuri la reactivitatea ameninţărilor, concomitent cu susţinerea colaborativă a acestuia de instituţiile naţionale şi internaţionale cu atribuţii în domeniu.
Evoluţia ameninţărilor
Debutul ameninţării a fost modest, incidenţa acesteia fiind direcţionată iniţial spre tulburarea şi alterarea securităţii individului, impactul social negenerând repercusiuni de anvergură, în contextul formelor incipiente de organizare umană. O scurtă incursiune retrospectivă spre leagănul civilizaţiei ne relevă faptul că la nivel individual oamenii s-au aflat sub auspicii sumbre pe fondul unor stări de insecuritate permanentă. Instinctele atavice ale semenilor, lipsa resurselor necesare vieţii, agresiunile de tip militar, existenţa unor maladii şi a unor intemperii naturale cu efecte devastatoare au fost dificultăţile pe care oamenii le-au înfruntat încă din primele momente ale fundamentării sociale. Analiza ameninţărilor primare duce la o concluzie uşor predictibilă, anume că societatea modernă se confruntă şi în prezent cu unele dintre agresiunile originare, alături de care se propagă altele noi, specifice epocii moderne.
Amenințările au evoluat în mod sincron cu societatea, dezvoltându-se și reinventându-se permanent, astfel încât astăzi se poate vorbi despre rafinarea virulenței, a formelor de manifestare și a efectelor care uneori pot fi catastrofale.
Vedeta amenințărilor a fost multe secole spionajul, în numele căruia s-au format alianțe ori s-au stricat relații diplomatice. Marile conflagrații au avut și fața nevăzută care a fost susținută prin intermediul operațiunilor de spionaj. Butada celebră „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” vine să confirme faptul că spionajul, deși s-a remarcat ca amenințare, a fost adeseori scuzat de personalități celebre, prin invocarea unor rațiuni de stat. La fel ca și în trecut, spionajul continuă să fie o amenințare la adresa securității statelor, menținându-se însă în limitele unor uzanțe cutumiare.
Clasicismul acestei amenințări rezidă din predictibilitatea sa, adversarul, într-un context extins de analiză, putând fi aprioric determinat.
În spatele operațiunilor de spionaj se află state sau organizații și firește agenții acestora care sunt implicați în desfășurarea acțiunilor. Într-o strânsă relație cu sionajul se află amenințarea în oglindă, trădarea care își menține aceeași constanță temporală și care, pe lângă incomensurabilitatea prejudiciilor create, ridică aceeași problemă morală a făptuitorului în relația cu statul aparținător.
Încă de la apariția lor statele au intrat în relații unele cu altele, inițial printr-o formă incipientă, ulterior, pe măsura trecerii timpului, cristalizându-se legături multiple care astăzi dau măsura relațiilor internaționale. Pe lângă activitățile de colaborare și cooperare, între state s-au stabilit și relații de confruntare și de luptă. Războaiele și conflagrațiile au reprezentat secole de-a rândul principala amenințare la adresa securității statelor.
Din această perspectivă, securitatea avea ca dimensiune pregnantă domeniul militar, atât sub aspect protectiv, cât și ca potențială zonă generatoare de amenințare inițiată de intențiile beligerante ale unor terțe state. Războiul continuă să fie o amenințare contemporană, deși mai puțin practicat ca în trecut, care îmbracă noi forme de manifestare susținute de tacticile adaptate și de arsenalele disponibile pentru armatele unor state.
În ultimele decenii s-au configurat noi amenințări, în timp ce altele s-au reinventat prin dimensionarea finalităților și arealele de manifestare, prin exacerbarea virulenței acționale care, pe cale de consecință, au generat prejudicii sociale imense cuantificabile prin pierderea de vieți omenești sau producerea de pagube materiale. Cunoscute în literatura de specialitate ca amenințări asimetrice: terorismul, criminalitatea organizată transfrontalieră și armele de distrugere în masă au devenit provocări constante pentru structurile naționale și internaționale cu atribuții în domeniul securității.
Terorismul, o amenințare veche ca origine și-a recâștigat celebritatea începând din fatidica zi 11 septembrie 2011, moment de natură să contribuie la identificarea unor noi strategii acționale, cu finalitate optimă pentru procesul de contracarare și prevenire. Terorismul va fi principala amenințare în perioada proximă pentru unele dintre statele lumii, aspect care va conduce la interferarea sa cu alte categorii de agresiuni sau elemente de vulnerabilitate indigenă.
Criminalitatea organizată transfrontalieră deține o poziție importantă în galeria amenințărilor moderne la adresa securității statelor. Caracterul său complex este generat de multitudinea de grupări implicate care au obiective clare, dispun de resurse multipe, își stabilesc modalități de acțiune și au o componentă organizatorică comparabilă cu cea corporatistă (bine structurate, activitate transfrontalieră, identificarea obiectivelor, obținerea de beneficii). În numeroase cazuri, criminalitatea transfrontalieră stă la baza unor acțiuni de finanțare a terorismului internațional, cele două categorii de agresiuni comportând numeroase similitudini.
Exceptând factorul uman ca vector generator de amenințare, cazuistica recentă a identificat noi tipuri de agresiuni, care vin din zona ambientală și care, prin efecte, au capacitatea de lezare a securității unor state. Forța naturii și-a păstrat și în prezent o anumită conotație mistică în relația sa cu omenirea care în anumite momente a devenit victima unor forme extreme de manifestare, cum ar fi tornadele, inundațiile, cutremurele etc.
Fenomenele meteorologice care au finalităţi distructive la nivel social se pot transforma în mod indubitabil în ameninţări la adresa securităţii statelor sau la adresa securităţii zonale, regionale sau chiar a celei internaţionale.
Situaţiile produse în anumite state au relevat faptul că se poate ajunge cu uşurinţă în situaţii de criză prin incapacitatea de aplicare imediată a autorităţii, alterarea infrastructurii critice, pierderea excesivă de vieţi omeneşti sau prin crearea unor premise favorabile pentru apariţia unor maladii. Securitatea statelor şi cea globală sunt puse în pericol de aceste fenomene geoclimatice sau meteoclimatice cu potenţial cert de degradare a mediului – o consecinţă directă a activităţii umane periculoase, iresponsabile şi dăunătoare, care vin să completeze efectele negative ale revoluţiei industriale şi ale exploziei demografice fără precedent. De aceea, statele lumii şi-au consacrat în strategii, ca domeniu de protecţie în sfera securităţii, componenta ecologică pe fondul efectelor dezastrelor, de multe ori cu propagare în lanţ, şi din cauza imposibilităţii găsirii unor soluţii imediate de contracarare simple şi uşor de implementat de natură să contribuie optim la gestionarea situaţiilor survenite.
Alte ameninţări originare din zona ambientală, care însă pot interfera cu demersurile umane, sunt epidemiile sau pandemiile care, prin potenţialul lor taratogen şi efectele catastrofale asupra societăţii umane, pot leza în mod fundamental securitatea în ansamblul ei.
Literatura de specialitate analizează din ce în ce mai des aceste categorii de agresiuni ale mediului, care până recent făceau doar obiectul unor scenarii apocaliptice ale cinematografiei.
Totala disponibilitate pe întregul mapamond a tehnologiilor performante şi a echipamentelor aferente face din sistemele informatice instrumente sau arme care se pot afla la dispoziţia oricui. Tehnologiile înalte, unele revoluţionare, au determinat trecerea de la războiul clasic la un alt tip de război, cel informaţional de unde lipsesc câmpul de luptă, armele convenţionale şi, de cele mai multe ori, chiar şi reprezentarea clară a inamicului. Societatea informaţională hipercom-puterizată, invadată de Internet, reţele de socializare şi omniprezenţă, este însă extrem de vulnerabilă.
Războiul în mediul virtual are ca scop superioritatea informaţională, colectarea de informaţii despre şi din sistemele vitale ale unor state, instituţii sau corporaţii şi exploatarea rezultatelor obţinute, prin afectarea informaţiilor deţinute de adversar, a bazelor sale de date, a sistemelor de procesare a informaţiilor, concomitent cu protejarea, asigurarea şi apărarea propriilor sisteme şi informaţii.
Chiar dacă aparent războiul cibernetic nu produce victime, efectele lui pot fi însă devastatoare atât în spaţiul privat, cât şi în cel public, impunându-se reacţii instituţionale rapide şi complexe ca răspuns la aceste categorii de atacuri.
„Victimele” războiului în spaţiul virtual pot fi persoanele fizice, marile corporaţii sau concerne industriale şi economice şi chiar statele, ţintele fiind infrastructurile informatice guvernamentale, agenţiile din domeniul intelligence-ului sau al apărării, infrastructura critică a unei ţări: reţele de distribuţie a energiei electrice şi a gazelor, centrale electrice, nucleare, sisteme de comunicaţii, reţele de transport etc.
Modalităţile de manifestare a războiului informaţional sunt diverse: penetrarea sistemelor de calcul ale „inamicului”; sateliţii spioni; interceptări ale datelor şi informaţiilor vehiculate prin reţelele publice, dar mai ales private ale unor instituţii; distrugerea fizică a componentelor de comunicaţii sau a sistemelor energetice; falsificările de documente; viruşi; viermi; cai troieni etc.
Agresiunile cibernetice ar putea fi analizate din cel puţin două perspective care reprezintă particularităţi distincte ale acestora, anume complexitatea tehnică ridicată şi unicitatea răspunsului la astfel de atacuri pe secvenţa protecţiei sistemelor de calcul.
Ameninţarea din mediul virtual, din ce în ce mai prezentă şi care poate afecta cu uşurinţă toate statele, are o singură variantă de răspuns, conform opiniilor specialiştilor: „cel mai bun mod de a câştiga un astfel de război este, în primul rând, să-l eviţi”.
Proliferarea armelor de distrugere în masă a devenit una dintre cele mai importante şi dramatice ameninţări ale noului mediu de securitate.
Armele chimice, bacteriologice, radiologice şi nucleare reprezintă o ameninţare extrem de gravă care pune în pericol viaţa, având un potenţial de distrugere de neegalat de niciun alt arsenal. Armamentul nuclear a devenit principalul instrument capabil să realizeze cea mai rapidă, masivă şi radicală anihilare a resurselor umane şi materiale din regiuni extinse.
Tehnologia contemporană, din ce în ce mai performantă, este utilizată nu numai în favoarea progresului şi a bunăstării speciei umane, ci şi este exploatată în vederea distrugerii resurselor materiale şi umane, exemplificatoare fiind creşterea aproape exponenţială a puterii distructive a încărcăturilor nucleare. În plus, este deja cunoscut obiectivul pe care unele state sau regimuri dictatoriale şi l-au stabilit referitor la crearea unui potenţial nuclear capabil să le confere noi roluri pe scena securităţii internaţionale.
Concluzii
Sunt ameninţările la adresa securităţii concepte demodate datorită vechimii lor sau se aliniază tendinţelor moderne determinate de capacitatea lor permanentă de adaptare şi reinventare într-un orizont de timp îndelungat?
Este evident faptul că războiul modern nu va mai fi o confruntare acerbă, directă între armatele unor state. Conceptele de război asimetric şi ameninţare asimetrică deţin un loc privilegiat în limbajul aferent domeniului securităţii, iar strategiile, doctrinele şi tezele care reglementează şi susţin activitatea de intelligence şi apărare prezintă descrierea acestora, anticipează modalităţile de manifestare, efectele şi incidenţele distructive, concomitent cu oferirea unor variante de reacţie şi ripostă.
Asimetria în jargonul de specialitate presupune în acest context descriptiv, în principal, obţinerea avantajului, sub auspiciile anonimatului, profitând de vulnerabilităţile, punctele slabe sau dezavantajele adversarului, fără a fi neglijate propriile puncte forte. Tendinţa evidentă a noilor confruntări provenite din spectrul „asimetriei” este guvernată de sloganurile „orice este posibil, scopul scuzând mijloacele” şi „regula principală este că nu există niciun fel de reguli”. Pentru anticiparea, contracararea şi evitarea materializării ameninţărilor şi a factorilor de insecuritate, organismele internaţionale, serviciile şi agenţiile naţionale de intelligence trebuie să exceleze prin superioritatea informaţională, prin capacitatea de avertizare timpurie şi prin descurajarea propagării oricăror acţiuni de tip agresiune.
În abordarea analitică a ameninţărilor nu trebuie neglijată perspectiva holistică, evitându-se concentrarea exclusivă pe caracteristicile şi formele de manifestare individuală, elementele definitorii fiind date tocmai de capacitatea de interferare a unora dintre acestea, conturându-se în acest mod un tablou nuanţat al eventualelor situaţii incidente cu potenţial cert de ameninţare la adresa securităţii.
Autori: Carmen Postelnicu și Sorana Marmandiu
