Explozia surselor şi a canalelor de transmitere a informaţiei în lumea modernă readuce în atenţie, cu valenţe infinit mai complexe, dar în cadre conceptuale relativ similare, una dintre cele mai importante tactici consacrate de Războiul Rece şi anume dezinformarea.
Înainte de a intra în intimitatea unui concept utilizat adesea în mod abuziv pentru a explica fenomene foarte diverse şi diferite, se cuvine să răspundem la întrebarea Ce nu este dezinformarea? O asemenea clarificare este necesară nu doar din considerente academice, ci şi pentru a evita confuziile care ne-ar putea determina să considerăm, în mod eronat, alte tactici ale războiului informaţional ca fiind acţiuni de dezinformare.
Conform lui Vladimir Volkoff, dezinformarea nu este nici persuasiune, nici viclenie de război, nici diversiune, nici intoxicare, nici propagandă albă, nici propagandă neagră şi nici trafic de influenţă. Persuasiunea este o formă de comunicare subtilă cu obiective clare: “a modifica în final o opinie, o atitudine ori un comportament, însă cu acordul şi prin interiorizare pseudo-convictivă din partea ţintei. (…) Ea este larg utilizată în cadrul unor strategii complexe precum tehnicile de manipulare. Folosirea ei a fost impulsionată de succesele sociale ale comunicărilor politico-propagandistice şi publicitare.” Persuasiunea presupune aşadar o relaţie activă între emiţător şi receptor implicând o “negociere” a semnificaţiei mesajelor între cei doi, “ceea ce presupune un anumit grad de libertate semiotică şi psihologică a receptorului.” Dezinformarea are la bază un proces de persuadare a receptorului actului de comunicare, dar ea este o tehnică foarte complexă prin care se construiesc informaţii cu un grad cât mai ridicat de veridicitate. Viclenia de război sau diversiunea reprezintă acele acţiuni care duc la “îndepărtarea forţelor adversarului de locul în care va fi atacat”. Intoxicarea este o formă mai avansată a diversiunii, superioară calitativ deoarece presupune mijloace subtile de convingere a adversarilor să acţioneze într-un fel în care nu ar fi acţionat dacă nu ar fi existat stimulul. Intoxicarea tactică este o metodă a contraspionajului “care nu-şi poate păstra secretele mai bine decât prin furnizarea de falsuri serviciilor de informaţii duşmane”, în timp ce intoxicarea strategică înseamnă capacitatea de “a-l face pe inamic să creadă ceea ce ar trebui să creadă încât să se îndrepte spre propria pierzanie, politică sau militară.” Epurarea în rândul ofiţerilor armatei sovietice operate de Stalin este considerată un exemplu clasic de intoxicare în condiţiile în care Germania cultivase ideea că o mare parte a ofiţerilor de comandă urmăreau înlocuirea regimului comunist din URSS. O caracteristică specifică a intoxicării este legată de aria redusă sub care îşi produce efectele. Astfel, intoxicarea vizează mai puţin opinia publică şi mai mult factori de decizie, guverne, state majore, servicii de informaţii. Prin urmare, nu vorbim de o acţiune de comunicare de masă, iar ţinta nu este opinia publică precum în cazul dezinformării.
Propaganda albă este o metodă a războiului informaţional, dar cu efecte ceva mai limitate, în condiţiile în care sursa care emite informaţia provine dintr-un spaţiu ostil şi acest lucru nu este ascuns. Prin urmare, ea are impact mai ales asupra simpatizanţilor din ţara asupra căreia sunt îndreptate acţiunile de propagandă albă. “Simpatizanţii francezi ai regimului hitlerist sau comuniştii din afara Uniunii Sovietice” sau ascultătorii din timpul Războiului Rece ai posturilor de radio Vocea Americii sau Europa Liberă erau un grup ţintă pentru activităţile de propagandă albă desfăşurate prin mijloace de comunicare afiliate deschis Germaniei, Uniunii Sovietice sau Statelor Unite ale Americii. Tatăl proaspătului cetăţean rus Gerard Depardieu era, conform declaraţiilor actorului, un comunist francez care asculta cu convingere postul Radio Moscova.
Rolul propagandei albe este, prin urmare, mai degrabă acela de a întări legăturile cu simpatizanţii, decât de a determina schimbarea acţiunilor unor adversari. Din acest punct de vedere, ofensiva informaţională a Rusiei contemporane prin transmiterea unui discurs mai prelucrat, pe canale foarte active, aşa cum este Vocea Rusiei de astăzi, varianta rebranduită a Radio Moscova, poate fi analizată ca o acţiune de propagandă albă, cel puţin până în faza în care fluxul informaţional rămâne la sursă. În momentul în care acesta este preluat şi reîmpachetat de alte mijloace de informare, alogene sau autohtone, dar neasociate direct ţării-sursă, analiza acţiunii trebuie nuanţată.
Într-un registru ceva mai sofisticat, propaganda neagră “înşeală asupra originilor sale şi, prin aceasta, face ca minciuni deliberate să fie plauzibile.” În fine, treapta mai rafinată priveşte acţiunea agenţilor de influenţă care “nu creează agitaţie pentru a îndrepta evenimentele într-o direcţie dată, ci într-un mod mult mai general, pentru a destabiliza societatea adversă. Nu are importanţă ca primele efecte ale acţiunii sale să fie benefice puterii-origine, ci ca repercutările să fie nocive, în ultimă instanţă, pentru naţiunea ţintă.” Influenţa este o tehnică foarte complexă a cărei eficienţă depinde de credibilitatea agentului de influenţă, mai ales în ceea ce priveşte evitarea oricărei asocieri partizane cu tabăra ale cărei interese le serveşte conştient sau inconştient. Aşadar, acţiunea de influenţare nu este modelată de minciună, ci “are un mecanism de funcţionare antrenat de seducţie. Influenţa este mai mult psihologică decât informaţională.”
Până acum am răspuns la întrebarea “Ce nu este dezinformarea?”. Excluzând posibile confuzii, înţelegerea corectă a acţiunii de dezinformare va fi mai facilă. Dezinformarea este, înainte de toate, o acţiune de comunicare ce presupune relaţia “între cel puţin doi parteneri, capacitatea de a emite semnale, capacitatea de a recepta semne (mesaj), un canal (mijloc, suport) al comunicării şi existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a mesajului”. În plus, nu vorbim despre orice comunicare, ci despre o comunicare de masă ce presupune o societate industrială comparativ omogenă, canale de comunicare care permit să fie vizate nu grupuri determinate, ci un cerc indefinit de receptori şi grupuri de producţie care realizează şi expediază mesaje, cu ajutorul unor mijloace industriale.
Prin dezinformare se comunică informaţii, dar caracterul lor este fals, minciuna reprezentând fundamentul oricărei acţiuni de dezinformare. Originea termenului de dezinformare trebuie căutată în anii de început ai constituirii URSS. În prima fază, prin dezinformare se identificau agresiunile informaţionale capitaliste sub forma “acţiunilor de intoxicare ale ţărilor capitaliste împotriva URSS”. Conform lui Guy Durandin, Marea Enciclopedie Sovietică definea dezinformarea drept “difuzarea prin presă, radio şi televiziune a informaţiilor mincinoase pentru a deruta opinia publică, pentru a înşela popoarele şi pentru a le copleşi cu minciuni.” Având în vedere numărul foarte mare de receptori populaţia unei ţări sau chiar populaţia unui ansamblu de ţări conectate din punct de vedere politico-ideologic, precum şi mijloacele de comunicare cele mai diverse care susţin mesajele emise, dezinformarea este o operaţiune vastă care presupune resurse mari, un proces de coordonare instituţională complex, în baza unor obiective clare, emise de entitatea care doreşte să dezinformeze. Altfel spus, dezinformarea nu este o simplă colecţie de minciuni mai mult sau mai puţin vinovate. Dezinformarea se produce în cadrul unei campanii ample care se poate întinde pe mai multe spaţii şi pe durate mari de timp.
“Acţiunea de dezinformare include operaţii de fixare a ţintei şi formulare a unor scopuri dezinformative, selectare şi cunoaştere a ţintei vizate, de elaborare a mesajului dezinformativ, de activare a unui dispozitiv feed (feed-back şi feed-forward), de alegere a canalului de transmitere a mesajului, de minţire şi de seducţie în legătură nu numai cu mesajul, ci cu toate operaţiile proiectului dezinformativ.
(…) Acesta este special elaborat şi printr-o instituţie de comunicare, deliberat îndreptat spre o ţintă, în scopul de a o influenţa în sensul obiectivelor ce au condus la însăşi elaborarea mesajului.” Guverne, servicii de informaţii, state majore militare, entităţi sociale, politice sau economice pot şi victime şi beneficiari ai acţiunilor de dezinformare. De asemenea, populaţia unui stat, anumite comunităţi umane clar delimitate sunt ţinta predilectă a acţiunilor de dezinformare. Planul unei acţiuni de dezinformare dezvoltat de o structură specializată cuprinde: “tema dezinformării şi domeniul de acţiune, mesajul ce trebuie diseminat (mai întâi informaţia brută, alterată, falsă, deformată, iar apoi „dezinformaţia”), faptele mărunte, adevărate sau pretins adevărate, false, denaturate ce vor alcătui suportul de avansare a mesajului dezinformaţional, momentul de lansare a acţiunii şi modul în care efectele se previzionează a se produce în timp, transmiţătorii, releele şi cutiile de rezonanţă pentru diseminarea şi amplificarea mesajului – personalităţi cu influenţă, ziarişti, organizaţii sociale, scrisori deschise, scrisori confidenţiale, mijloace de informare în masă, ur mărind crearea unui circuit în care să aibă loc transmiterea prin mai multe mijloace” a tezelor stabilite.
Vladimir Volkoff are o viziune uşor nuanţată şi propune două abordări asupra conceptului de dezinformare.
Într-un sens restrâns, dezinformarea “se situează la jumătatea drumului dintre intoxicare şi influenţă”, cu marea diferenţă că “dezinformarea este sistematică, profesionistă, a recurs întotdeauna la mass-media, se adresează opiniei mondiale şi nu statului-major al naţiunii ţintă”. Într-un sens mai larg, acelaşi Volkoff include în cadrul dezinformării şi tehnicile de influenţă. Motivaţia pentru o asemenea abordare are legătură cu actorii operaţiunilor de dezinformare şi influenţă care ar fi aceeaşi şi mai ales cu o caracteristică specifică celor două tipuri de acţiuni. “Atât în dezinformare, cât şi în exercitarea influenţei, ţinta este complice. Este suficient să se introducă în curentul de opinie un catalizator microscopic, dar adecvat, şi reacţia are loc, păstrând şi aceasta este esenţial toate aparenţele de spontaneitate.” Dezinformarea este o operaţiune specială care nu poate fi aplicată oricând, în orice condiţii, împotriva oricărui tip de ţintă. Dezinformarea nu funcţionează decât atunci când vizează mase largi de cetăţeni. Un individ sau un grup pot identifica uşor minciuna ascunsă în dezinformare. Însă dinamica mulţimii alterează sistemele de protecţie împotriva acţiunilor de înşelare, creând astfel spaţiul necesar pentru acţiunea tehnicilor dezinformării. Volkoff utilizează o metaforă foarte inspirată din celebra poveste a fraţilor Grimm, Flautul Fermecat, pentru a explica această caracteristică: “Cântăreţul din fluier din Hameln n-ar fi putut conduce spre înec un şobolan – sau un copil – izolat: avea nevoie de toţi şobolanii – sau copiii – din oraş.”
Nicio operaţiune de dezinformare nu poate fi exercitată împotriva opiniei dominante a unei comunităţi largi de oameni. Oricât de tulbure ar fi climatul social din România afectat de criza economică prelungită, este imposibil ca opţiunea pro-occidentală a majorităţii cetăţenilor să fie răsturnată şi înlocuită, eventual, cu o opţiune pro-estică. O eventuală operaţiune de dezinformare aplicată pe acest subiect poate, cel mult, să inducă o anumită confuzie, o stare de dezorientare la adăpostul căreia se pot obţine câteva victorii tactice. Dar o răsturnare strategică împotriva curentului dominant este imposibilă cu mijloacele dezinfor mării. Dezinformarea nu este o operaţiune care să poată fi aplicată într-un interval scurt de timp. Loviturile rapide nu pot fi date cu ajutorul acestei tehnici. Bazându-se pe stimularea unei complicităţi inconştiente a masei, operaţiunea de dezinformare se construieşte cu migală, într-o perioadă lungă, pentru a putea câştiga adeziunea şi a construi credibilitatea ideilor promovate prin repetiţie, prin identificarea şi utilizarea vectorilor potriviţi de comunicare.
Tehnicile dezinformării sunt diverse şi, de cele mai multe ori, se aplică în mod combinat. Printre cele mai uzitate se numără dezinformarea prin cuvânt. Ea presupune folosirea şi aplicarea de etichete, de regulă negative, pentru a discredita iremediabil un personaj. De exemplu, un lider politic etichetat drept antisemit va avea reale dificultăţi în a se mai impune pe scena politică a unei democraţii occidentale. O altă tehnică, este dezinformarea prin număr. Manipularea statisticilor, inventarea lor sau utilizarea numărului pentru a mări sau scădea amploarea unui eveniment sau acţiune sunt procedee frecvent întâlnite în cazul operaţiunilor de dezinformare. Cele 60.000 de victime ale represiunii din decembrie 1989, sunt un caz clasic de aplicare a unei operaţiuni de dezinformare cu scopul de a determina ostilitatea totală faţă de un adversar. Dezinformarea prin repetiţie este o tehnică simplă, dar foarte eficientă de a impune un mesaj la nivelul mulţimii. Ea este utilizată atât în campaniile publicitare, cât şi în operaţiunile ample de dezinformare politică. Dezinformarea prin zvon este o tehnică subtilă deoarece se bazează pe livrarea de frânturi de informaţii care nu pot fi verificate, dar sunt credibilizate prin inducerea sentimentului de acces privilegiat la conţinutul lor. În perioada comunistă, restricţionarea accesului la informaţii a generat un consum excesiv al informaţiilor din surse neverificabile. Astfel, s-a născut o adevărată cultură a zvonului, ceea ce a permis utilizarea acestei tehnici de dezinformare cu o eficacitate superioară. Dezinformarea prin clişee poate produce daune foarte mari pentru că permite o apropiere intimă de convingerile ţintei. Utilizarea unui clişeu bine sedimentat în conştiinţa publică aduce credibilitate şi succes total operaţiunii de dezinformare. Poate că daunele de imagine aduse României în diverse momente, prin apelul la clişeul “Românii/rromii sunt hoţi şi cerşetori” nu sunt rodul unei operaţiuni de dezinformare iniţiată de structuri specializate, dar un asemenea clişeu negativ este ideal pentru orice potenţial adversar care ar urmări discreditarea sistematică a României. Dezinformarea prin imagini a devenit o tehnică privilegiată de dezinformare, în contextul în care televiziunea este deja sursa predilectă de unde îşi procură populaţia informaţii. De la publicitatea comercială, la prima revoluţie transmisă în direct la televizor de pe străzile Bucureştiului sau la grandioasele spectacole de sunet şi lumină organizate cu ocazia Jocurilor Olimpice, imaginea care creează iluzia veridicităţii devine, uşor-uşor, cel mai puternic ingredient al dezinformării.
Graniţa dintre adevăr şi minciună este zona în care agenţii dezinformării se simt cel mai bine. Până la urmă, arta dezinformării constă în a convinge o mare masă de oameni că o minciună frumos împachetată este cel mai pur adevăr, un adevăr în numele căruia această masă se poate mişca în direcţia dorită de adversar. Pe de altă parte, cenzura raţiunii trebuie să funcţioneze. A vedea dezinformări la tot pasul, a considera drept acţiuni deliberate de manipulare orice act de liberă exprimare reprezintă o eroare de judecată des întâlnită care nu poate fi combătută decât printr-un efort de analiză superior, susţinut de o metodologie clară pentru identificarea adevăratelor acţiuni de dezinformare.
Autor: Remus Ioan Ştefureac
