Când vorbim despre terorism, gândurile ni se îndreaptă automat către evenimentele recente, contemporane, termenul fiind asociat cu acțiunile anumitor grupuri sau persoane. Cu toate că terorismul, în sine, este destul de greu de definit din cauza complexităţii sale, iar despre acest fenomen s-a scris şi discutat foarte mult, mai ales de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în mod cert, se poate afirma că sub diferite forme, el a existat încă de la începutul omenirii. Foarte târziu, abia în 1937, într-un context politic care devenea din ce în ce mai inflamabil, Liga Naţiunilor a definit terorismul drept „toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat sau făcute ori planificate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg”.
Fără să se încadreze într-un şablon anume şi acţionând ca un veritabil virus, terorismul a evoluat la nivel global, odată cu dezvoltarea civilizaţiei, îmbrăcând astăzi forme la care acum un deceniu nici nu ne-am fi gândit. Dar există şi manifestări ale fenomenului pe care nu le asimilăm automat terorismului, cu toate că există din antichitate şi au consecinţe de multe ori incontrolabile, sau, mai rău, iremediabile: terorismul cultural. Deşi termenul poate părea uşor forţat, acesta se referă la preocupări care vizează, în principal, distrugerea valorilor unui stat, scopul urmărit fiind eliminarea identităţii naţionale a cetăţenilor acestuia. Paradoxal este faptul că astăzi, terorismul cultural nu este un mijloc de confruntare făţişă, ci unul de distrugere a sistemelor de valori sau a simbolurilor, putând căpăta inclusiv forme perfide, prin inocularea treptată a lipsei de respect faţă de valorile fundamentale comune.
Istoria rescrisă cu arma
Într-o lume mult prea grăbită şi din ce în ce mai superficială, acţiuni ce se pot încadra lesne în categoria terorismului cultural trec la capitolul „alte ştiri”, sunt comentate, condamnate la cel mai înalt nivel şi sunt urmate de comunicate sterile, din care nu lipsesc expresii precum „pierdere inestimabilă” sau „îngrijorare profundă şi regret”.
Câteva exemple de dată recentă pot oglindi foarte bine situaţia: în 2005, fără nici o justificare de ordin strategic, bombardamentele insurgenţilor irakieni au distrus cea mai mare parte a Marii Moschei din Samara, construită în secolul al IX-lea; în 2011, talibanii afgani au dinamitat şi distrus iremediabil cele două statui uriaşe ale lui Buddha, vechi de 1.500 de ani, ce formau Ansamblul de la Bamiyan; în anul 2015, vestigii inestimabile ale umanităţii, situate în oraşul antic Palmyra au fost distruse de către militanţii Daesh, iar cu doar un an înainte, tot aceştia au aruncat în aer Mormântul profetului biblic Iona, din Irak, ce data din secolul VII î.Hr. Iar exemplele, din păcate, pot continua.
Dincolo de tristeţea şi tragismul situaţiilor amintite, acestea au însă o explicaţie: sunt consecinţele unor conflicte armate violente, fie ele clasice, civile, hibride sau asimetrice.
Amenințarea din interior
Dar cum se poate reacţiona în cazul amenințărilor la adresa patrimoniului cultural venite din interior, în urma cărora valori culturale autohtone, unele de o inestimabilă valoare, se pierd iremediabil nu din cauza vreunui război, ci din cauza indiferenței, dezinteresului sau diferitelor slăbiciuni umane?
Încet, insesizabil chiar, dar sigur, situaţia patrimoniului cultural naţional devine din ce în ce mai gravă, în ciuda existenţei unei multitudini de instituţii sau organizaţii al căror scop este tocmai protejarea, conservarea şi promovarea valorilor culturale autohtone. De altfel, la unison, toţi cei implicaţi în entităţile amintite subliniază importanţa patrimoniului cultural naţional şi a culturii, în general, dar şi necesitatea protejării şi punerii în valoare a acestuia, mai ales în context european. Se repetă constant ideea că patrimoniul cultural este „zestrea cea mai de preţ a românilor” şi că are o importanţă covârşitoare în demonstrarea originilor poporului român. De asemenea se vorbește mult și despre strategii de promovare a obiectivelor de patrimoniu.
În ultimele trei decenii, au existat acţiuni interne care au pus în pericol patrimoniul cultural. Situația existentă la începutul anilor `90 a permis scoaterea din ţară a unor obiecte de patrimoniu mobil, începând de la monede antice şi obiecte de artă, inclusiv artă populară, până la piese de mobilier sau arhitecturale, unele cu valoare memorială.
Apariţia treptată a legislaţiei specifice domeniului cultural a rezolvat o parte din probleme, însă a devenit evident că reglementările trebuie adaptate permanent și ancorate în realitatea cotidiană.
Finanțarea deficitară a instituțiilor cu rol de protejare și conservare și-a pus amprenta asupra patrimoniului cultural imobiliar. Interesul scăzut pentru aceste instituţii a făcut posibilă existenţa unor muzee care funcţionează fără acreditare, fără inventare finalizate, fără piese repertoriate sau evaluate, fără bunuri culturale sau patrimoniale propuse spre clasare ani întregi.
Valoare imobiliară vs valoare de patrimoniu
La rândul său, patrimoniul cultural imobil, care include monumentele şi ansamblurile de arhitectură, monumentele şi siturile arheologice, reprezintă cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural naţional, pe de o parte prin prisma valorii materiale directe, iar pe de altă parte prin posibilităţile de inserţie a unor componente extra culturale. Însă tocmai aceste motive au făcut ca diferite obiective ale patrimoniului cultural imobil să fie expuse în fața extinderii pieței imobiliare. Astfel, prin vandalism sau diferite alte metode, au fost distruse sau afectate părţi importante ale unor clădiri emblematice pentru istoria naţională, cu o valoare arhitecturală şi memorială deosebită, celebra clădire a Morii lui Assan din Bucureşti fiind doar un exemplu din multele care pot fi oferite.
Monumente uitate sau desfigurate
Similar, unele monumente istorice deosebit de importante pentru România se confruntă cu indiferența celor care nu le înțeleg valoarea. Un exemplu semnificativ este reprezentat de Ansamblul rupestru de la Murfatlar (Basarabi) din judeţul Constanţa, format din mai multe bisericuţe şi cripte săpate într-un deal de calcar, monumentul fiind datat în secolele IX-X, element de referinţă pentru viaţa creştină şi pentru continuitatea populaţiei autohtone din Dobrogea. Pe pereţii bisericuţelor care formează ansamblul au fost descoperite toate simbolurile creştine cunoscute, începând de la peşte, labirint şi porumbel şi terminând cu cruci latine, bizantine şi germanice. Pentru salvarea monumentului a fost modificat inclusiv proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Totuși, de peste patru decenii, lipsa unei protecții adecvate a contribuit la deteriorarea progresivă a monumentului.
La fel de grav, graba, necunoașterea și nepăsarea au făcut ca multe din monumentele istorice medievale, să fie copleşite de fenomenul kitsch, care le-a adăugat elemente de mobilier modern sau chiar ferestre termopan. Puţinele voci care sesizează acest lucru sunt izolate şi bagatelizate, fiind, de regulă, acuzate că nu sunt racordate la realitatea timpurilor pe care le trăim sau la noile valori.
Patrimoniul, la fier vechi
La rândul său, patrimoniul tehnic şi industrial al României este afectat de lipsa unor metode corespunzătoare de protejare şi valorificare. Acesta se diminuează treptat fie prin distrugere, fie prin scoaterea din ţară și valorificarea sa în străinătate. Aşa este cazul unui laminor al fostei Uzine „23 August” (fostă „Malaxa”), care a ajuns în India, unde funcţionează şi acum. În majoritatea situaţiilor însă, elemente ce aparţin patrimoniului tehnic şi industrial au fost vândute, la propriu, ca fier vechi, dovadă în acest sens stând locomotivele istorice. O altă pierdere pentru patrimoniul românesc a fost cea a fostului yacht regal „Libertatea” (fost „Nahlin”), subiectul evidențiat de presă fiind pe cât de elocvent, pe atât de cutremurător.
A doua șansă
Oprirea degradării patrimoniului cultural românesc, prezervarea şi promovarea acestuia ar putea beneficia de o nouă șansă, într-o perioadă în care am devenit membri ai Uniunii Europene, iar soluţiile tehnice actuale ne permit să facem mai mult pentru restaurarea monumentelor istorice decât au făcut toţi înaintaşii noştri la un loc. Există fonduri europene destinate special acestui domeniu, deoarece la nivelul Uniunii este evident că identitatea fiecărui membru reprezintă o parte integrantă a identității europene comune.
În conștiința fiecărui cetățean ar trebui să fie, la fel de evident, că patrimoniul cultural este un motiv de mândrie și o dovadă a unui trecut cu nimic mai prejos decât al altor state europene. Protejarea elementelor de patrimoniu este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, deoarece dispariția reprezentărilor trecutului comun poate să pună sub semnul întrebării perspectiva unui viitor comun.
Fără a avea pretenţia unei prezentări exhaustive, am încercat să creionăm doar câteva cazuri şi situaţii care ne arată pericolul la care este expus patrimoniului cultural naţional și problemele cu care acesta se confruntă. Fiecare zi care trece fără a face nimic ne aduce tot mai aproape de pierderea iremediabilă a unor comori inestimabile și cu cât vom înțelege mai repede acest lucru, cu atât vom putea salva mai mult, în beneficiul generațiilor care vor urma.
Abstract
Cultural terrorism reffers to those actions that aim at destroying the values of a nation, leading to the loss of the national identity of its citizens and the destruction of the value system or of fundamental common symbols. The national cultural heritage of Romania is in a critical situation, facing threats like disinterest, carelessness or human weakness. Understanding the importance of national cultural heritage can help us save and preserve it for the benefit of future generations.
Autor: Gabriel-Felician Croitoru
