Este recunoscut că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, statul român a făcut dovada unor principii anticomuniste puternice. Aceste fapte au fost evidenţiate şi de preocupările structurilor româneşti de intelligence pentru a identifica intenţiile sovieticilor de a influenţa cercurile politice româneşti, precum şi dorinţa vecinilor de la Răsărit de a forma o puternică reţea pentru a-şi impune controlul asupra României.
În acest context a fost înfiinţată Grupa Specială. Treptat, membrii acestei structuri deplin conspirate au fost identificaţi de către autorităţile comuniste, fiind condamnaţi în 27 iulie 1956. Se poate spune că această situaţie este reprezentativă pentru ceea ce s-a întâmplat în societatea românească referitor la rezistenţa faţă de planurile sovieticilor.
Înfiinţarea unei noi structuri deplin conspirată
După actul de la 23 August 1944, şeful Secţiei Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii, lt. col. Traian Borcescu, elaborează Nota nr. 32.445/28.09.1944, către generalul Racoviţă, în care susţine necesitatea formării unei structuri informative, conspirată deplin, în scopul contracarării acţiunilor întreprinse de sovietici în România.
Lt. col. Traian Borcescu a evidenţiat, încă de la începutul documentului la care facem referire, că, pe teritoriul României, acţionau atât cadrele de informaţii ale armatei sovietice, cât şi elemente ale Partidului Comunist al Moscovei, împreună cu ofiţeri NKVD (Borcescu foloseşte această titulatură, deşi era cunoscută Serviciului Special de Informaţii, încă din 1943, apariţia unei noi denumiri: NKGB (Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond P. Dosar Nr. 25.374, vol. 22, f. 222 – în continuare, Arh. SRI;) Este probabilă explicaţia puterii obişnuinţei – n.n.).
Scopul sovieticilor, stabilit în mod evident pe căi informative, era acela de a determina şi dirija anumite curente politice, precum şi de a forma o vastă reţea informativă în scopul impunerii controlului la nivelul României.
În acel context strategic era absolut necesară selectarea unor cadre bine instruite, cunoscătoare ale limbii ruse, care să dispună de fondurile necesare pentru a putea urmări toate problemele considerate de interes de către Armată şi Guvern.
Continuarea firească a fost selectarea a 35 de cadre ce corespundeau acestor deziderate, care erau sprijinite informativ în scopul desfăşurării activităţii viitoare, dar şi al protejării faţă de eventualele măsuri pe care le-ar fi putut lua sovieticii.
O protecţie mult mai eficientă s-ar fi putut asigura dacă era aprobată aducerea unor legitimaţii eliberate de Serviciul Informativ American, care a consimţit să furnizeze acele documente în schimbul unor informaţii despre activitatea sovieticilor în România. Subliniez cu această ocazie vechimea activităţii care astăzi este cunoscută în domeniu drept serviciu de parteneriat. (Ideea care fundamentează acest tip de activitate informativă este aceea că se pot face schimburi de informaţii sau servicii între două instituţii similare ce aparţin altor state, atunci când au obiective comune).
Pentru buna desfăşurare a demersurilor informative ale noii structuri, se aprecia necesar un fond de cinci milioane lei (două milioane lei pentru plata informaţiilor, iar restul pentru plata casei conspirative şi a salariilor cadrelor). La conducerea acestei structuri informative deplin conspirate era propus colonelul Vasile Palius (care coordonase activitatea Eşalonului Mobil – Detaşamentul „Vulturul” în campania din Răsărit şi avea cunoştinţe solide cu privire la mijloacele şi metodele informative ale sovieticilor).
Dovadă a importanţei acestui demers (iniţierea unei structuri care să obţină informaţii despre sovietici) apreciez că este şi rapiditatea cu care a pus rezoluţia „Crearea reţelei informative prevăzută […]. o apreciez ca fiind foarte necesară” şeful Serviciului de Informaţii (cum a fost redenumit Serviciul Special de Informaţii), col. Ioan Lissievici (respectiv în aceeaşi zi în care a fost elaborat de către lt. col. Traian Borcescu – 28 septembrie 1944). Confirmarea deplină a importanţei înfiinţării „Grupei Speciale” este dată de semnătura Ministrului de Război, care are aceeaşi dată (28 septembrie 1944).
La 28 octombrie 1944, generalul Racoviţă aprobă proiectul referitor la organizarea şi funcţionarea Grupei Speciale, pe acest document aflându-se o însemnare a şefului Serviciului de Informaţii, col. I. Lissievici, care propunea retribuirea cadrelor în funcţie de activitatea desfăşurată, putând ajunge la 100 000 lei lunar. Acela era momentul în care şeful unei structuri avea posibilitatea de a solicita fonduri şi nu doar din considerentul că niciodată nu sunt suficient de mulţi bani, ci pentru că situaţia generată de infiltrarea comuniştilor (atât români, cât şi sovietici) în societatea românească era percepută la adevăratele dimensiuni ale agresivităţii sale.
La primul punct al acelui proiect era stipulat faptul că, în baza rezoluţiei ministrului de Război de pe referatul nr. 32 445 din 28 septembrie 1944, se propunea organizarea de către Serviciu a unei grupe speciale, „cu totul camuflată”, condusă de elemente de încredere, structură care va funcţiona după propriile posibilităţi. Această precizare iniţială trebuie înţeleasă din perspectiva activităţii informative deosebit de intense desfăşurate de Serviciul Special de Informaţii, în direcţia identificării acţiunilor comuniştilor şi a contracarării acestora. Apreciez că analiştii S.S.I. erau deosebit de capabili, dovadă şi înţelegerea eforturilor depuse de comunişti pentru acapararea puterii în România.
Pentru asigurarea conspirativităţii şi a protecţiei cadrelor implicate se impunea ca numai şeful acestei grupe să facă legătura cu Serviciul, fiecare membru activând pe cont propriu, pe linii separate.
Scopul principal al activităţii Grupei Speciale era acela de a urmări activitatea desfăşurată de URSS atât în România, cât şi în Bulgaria (O dovadă de anticipare a unei apropieri ideologice între URSS şi Bulgaria). Şi această ţară sudică era considerată un pericol al expansiunii comunismului, din perspectiva originii etnice slave a bulgarilor.
Vectori purtători ai ameninţărilor la adresa României, din această perspectivă, erau apreciaţi a fi: Partidul Comunist din România (în care activau elemente ale centralei comuniste moscovite, trimise în mod special); elementele NKGB-ului; comandamentele Fronturilor II şi III ucrainene (care aveau propriile organisme politice); secţiile NKGB din cadrul Armatei Roşii (KRO), precum şi structurile informative proprii armatei sovietice (RO).
Un aspect pe care îl consider foarte important (ce susţine ideea profesionalismului analiştilor Serviciului Special de Informaţii) este acela referitor la stabilirea direcţiilor de căutare a informaţiilor pentru aflarea intenţiilor sovieticilor faţă de comunizarea României şi de înglobare a ţării noastre, a statelor din Balcani şi din Europa Centrală, în URSS Pentru realizarea acestor planuri, cadrele române de informaţii opinau că sovieticii vor acţiona prin dezarmarea armatei noastre, introducerea de reforme sociale prin intermediul unor guverne „agreate de ei”, sau prin aparatul administrativ al statului, în care vor infiltra principiile comuniste cu ajutorul elementelor dirijate ce le sunt fidele.
Principalele etape prin care sovieticii îşi propuneau să ajungă la scopurile pe care le-am prezentat anterior, din perspectiva iniţiatorilor acestui Proiect, erau: atragerea tinerilor intelectuali (din şcoli, universităţi şi din cadrul şcolilor militare), ademenirea intelectualilor (profesori, avocaţi, membrii asociaţiilor culturale şi profesionale), „seducerea” muncitorilor (prin intermediul sindicatelor) şi a ţăranilor (prin comitete comunale).
Deşi, la nivelul percepţiei individului, perioada de timp care a trecut este impresionantă, nu pot ignora acurateţea concluziilor formulate de analiştii SSI-ului, transpuse în acest document-plan, referitoare la preocupările sovieticilor de a-şi impune sistemul în România şi în Europa de Răsărit. La o primă lectură a fragmentului din documentul la care fac referire în prezenta analiză, impresia este că acesta a fost redactat ulterior, în baza faptelor care s-au desfăşurat.
Iniţial, în Proiect erau propuse şapte cadre (care aveau indicativele R. 1; 2; 13; 17; 27; 101 şi 110), urmând ca numărul acestora să crească pe măsura dezvoltării activităţii Grupei. Bugetul prevăzut pentru începerea activităţii era de 100000 lei pentru fiecare cadru de informaţii, 2000000 lei fond informativ (cheltuieli cu informatorii, contravaloarea diferitelor consumaţii etc.) şi 150 000 lei pentru casele conspirative (chirii, electricitate, curăţenie, alimente etc.). Deoarece rigorile erau deosebite în epocă, apreciez că era vorba de o casă la două cadre.
Pentru a păstra aceeaşi logică a muncii de informaţii, în acest document se aprecia fiind esenţială stabilirea legăturilor şi colaborarea cu serviciile informative străine. Iniţial se argumentează cu ideea că activitatea germanilor în România ar fi fost imposibil de cunoscut dacă nu s-ar fi colaborat, în anumite limite, cu serviciile lor specializate în activitatea de informaţii. Urmarea firească era stabilirea imediată a contactelor cu sovieticii şi colaborarea cu ei. Apreciez acest paralelism ca fiind generat de aceleaşi principii ale activităţii de informaţii, principii care trec de conjunctura politică (pentru profesionişti), dar şi extrem de provocator pentru consilierii sovietici care au înţeles paralela făcută între cele două regimuri totalitare. Similitudinile nu erau punctate din dorinţa lucrătorilor de informaţii de a brava, ci erau generate de coordonatele identice, în esenţă, după care se ghidau factorii politici ai regimurilor nazist-hitlerist şi bolşevic-stalinist.
Pentru ca această construcţie instituţională nouă să aibă succes este stipulată şi necesitatea colaborării cu serviciile de informaţii anglo-americane.
La data de 12 noiembrie 1944, colonelul Lissievici aprobă Instrucţiuni care detaliază obiectivele urmărite de cadrele de informaţii în raport cu ameninţările reprezentate de sovietici pentru spaţiul românesc. Lipsa oricărui antet şi precizarea notată de Lissievici, care ordona memorarea datelor din acest document şi obţinerea unor informaţii cât mai complete, permit a concluziona că beneficiarii erau membrii Grupei Speciale.
Primele patru puncte ale instrucţiunilor stabileau obligaţia obţinerii informaţiilor referitoare la impactul asupra stării de spirit a populaţiei generat de comportamentul trupelor sovietice în teritoriile pe care le străbat. Pe lângă natura trupelor sovietice sosite recent în spaţiul românesc (tipuri de armă, efective etc.), un interes deosebit prezentau şi relaţiile dintre Armata Română şi cea sovietică.
Un alt obiectiv informativ era acela referitor la autorităţile administrative locale (importantă fiind considerată structura etnică a autorităţilor), precum şi comportamentul acestora faţă de populaţie. Apreciez că această preocupare era generată atât de temerea că s-ar putea repeta dramele din 1940, dar şi de încercarea de a înţelege şi de a anticipa cât de permisive erau diferite regiuni la modelul sovietic.
Tot ca urmare a experienţelor din 1940 se impunea obţinerea informaţiilor despre deportări, în sensul stabilirii numărului celor deportaţi, a categoriilor sociale cel mai afectate, precum şi a apartenenţei lor politice. Această ultimă chestiune a permis ajungerea la concluzia, prezentă în numeroase note informative, referitoare la ţintele politice ale sovieticilor şi ale pionilor lor din România (comuniştii).
Încă o dovadă a preciziei analizelor elaborate de Serviciu este şi paragraful din aceste instrucţiuni care impunea obţinerea informaţiilor despre prizonierii români căzuţi la sovietici şi după 23 august 1944, fiind de interes locaţiile detenţiei, tratamentul la care erau supuşi şi ce intenţiona Moscova să facă cu ei.
Trei puncte ale Instrucţiunilor se refereau la eventuale curente de separatism ale diferitelor regiuni, dar mai ales la constituirea unei Republici Moldoveneşti cu sediul administrativ la Iaşi şi un guvern anume constituit. Evoluţia evenimentelor a demonstrat că şi acest subiect de interes informativ a fost corect anticipat de către cadrele române de informaţii.
Pentru a se întări ideea conspirativităţii, la ultimul paragraf era subliniată necesitatea ca, numai la întoarcerea în Bucureşti, să fie elaborate note informative complete.
Percepţia corectă a realităţii de către cadrele române de informaţii este evidenţiată şi de un „Memoriu” elaborat de lt. col. Traian Borcescu în data de 10 decembrie 1944, moment în care era director al Cabinetului Vice-Preşedintelui Consiliului de Miniştri (Petru Groza). Interesant este faptul că autorul a precizat într-o notă distinctă faptul că respectivul document a fost predat personal generalului Nicolae Rădescu (care conducea Guvernul cu începere din 06.12.1944).
Analiza structurii memoriului, dar şi a stilului aproape ultimativ al limbajului, m-a condus la concluzia că autorul a dovedit curaj şi a dorit nu numai să protejeze structura informativă din care făcea parte, ci şi să sensibilizeze factorii de conducere în raport cu ameninţarea reprezentată de sovietici. Dorinţa de a se proteja faţă de aceştia rezultă şi din faptul că documentul a fost redactat într-un singur exemplar.
De la început Borcescu subliniază ideea că, în acel context deosebit, serviciul de informaţii nu trebuia să se rezume la a furniza informaţii, ci ar trebui să formeze nucleul de rezistenţă „al vieţii naţionale româneşti”. Acest deziderat însă nu poate fi atins dacă şefii Serviciului nu iau în calcul toate ipotezele, chiar şi pe cele mai rele, pentru ca nici un eveniment să nu surprindă instituţia respectivă nepregătită.
Dacă totul decurgea normal, instituţia de informaţii se reorganiza pe baza experienţei, dar dacă se evolua spre o situaţie foarte gravă (dată fiind mentalitatea românilor de atunci, se înţelege că este vorba de impunerea regimului comunist n.n.), atunci rutina şi experienţa nu mai erau suficiente.
De aceea, denunţarea armistiţiului de către sovietici concomitent cu ocuparea României sau succesul mişcării de stânga ar avea drept urmare (în opinia lui Borcescu) intrarea ţării noastre în spaţiul sovietic. În acest caz, structurile de informaţii ar fi desfiinţate, întregul aparat urmând a fi înlocuit cu partizani, ceea ce ar face imposibilă „rezistenţa vieţii naţionale”.
Fragmentul atrage atenţia prin aceea că autorul intuieşte şi eforturile depuse de comunişti pentru a-şi impune principiile, idealurile lor nefiind posibil de atins fără îndepărtarea instituţiilor tradiţionale româneşti şi înlocuirea acestora cu unele după model sovietic, chiar dacă Viaceslav Molotov sublinia, la 02.04.1944, că URSS nu doreşte schimbarea orânduirii sociale în România.
Lt. col. Traian Borcescu considera ca fiind trecătoare situaţia în care se afla România la acea dată, fapt care impunea pregătirea pentru „rezistenţa naţională şi permanentă” a Serviciului.
Pregătirea pentru activitatea conspirativă a SSI se realiza în primul rând prin selectarea unor cadre cu o activitate verificată în trecut şi care demonstraseră abnegaţie, putere de sacrificiu şi dragoste de ţară, calităţi care le ajutau pentru a trece la viaţa conspirativă, în situaţia dizolvării oficiale a Serviciului. Prima formă de acţiune a cadrelor de încredere era aceea de a crea curente de opinie publică (prin acţiuni de propagandă şi contrapropagandă) pentru a rezista acţiunilor anarhice şi pentru a păstra unitatea ţării. Acel efort trebuia sprijinit şi de cadrele militare „în cazul unei demobilizări a armatei”.
Camuflarea cadrelor implicate în activitatea de rezistenţă (faţă de pericolul comunist n.n.) se realiza în anumite întreprinderi comerciale create special pentru acest scop, concomitent cu infiltrarea cadrelor anume selecţionate în mişcările moderate de stânga (unde vor acţiona individual şi vor viza posturi cheie).
Toate aceste elemente de ordin informativ-operativ m-au ajutat la formularea concluziei că Serviciul Special de Informaţii acţiona cât se putea de eficient cu ajutorul mijloacelor oferite de arma Informaţii.
Deosebit de interesant apreciez că este fragmentul în care lt. col. Traian Borcescu solicita (din perspectiva funcţiei deţinute în acel moment – director al Cabinetului Vice-Preşedintelui Consiliului de Miniştri) lui Nicolae Rădescu permisiunea pentru „căpătarea încrederii desăvârşite a D-lui P.G.” (Petru Groza n.n.) şi a încrederii celorlalţi fruntaşi ai mişcării de stânga, mai ales a lui Constantin Titel Petrescu. Tot acest efort avea drept scop influenţarea lui Petru Groza pentru realizarea unei uniri cât mai strânse cu C. T. Petrescu, apropierea vizată având ca ţel izolarea facţiunii comuniste şi formarea unei „drepte a partidelor de stânga, care eventual să frâneze atitudinile prea şovine”.
Acţionând ca un adevărat profesionist, Borcescu face şi o scurtă prezentare a informaţiilor pe care le deţinea referitoare la preocupările politice ale lui Petru Groza. Astfel, arată că vectorul său (persoană purtătoare de ameninţări n.n.) a fost simpatizant al lui Averescu, prieten cu ministrul Alexandru Constantinescu (care decedase de puţin timp), admirator, într-o oarecare măsură, a lui Iuliu Maniu şi care a susţinut în momentul arestării sale în timpul regimului Antonescu că România ar fi de preferat să aibă un lider în persoana unui comunist miliardar decât în persoana unui lucrător oarecare.
În perioada elaborării acestui memoriu, lt. col. Traian Borcescu observă o apropiere a lui Petru Groza de Mihail Ralea şi C. T. Petrescu, deoarece Groza considera că numai prin unirea celor trei forţe politice acestea puteau rezista în viitor şi nu aveau să fie înghiţite şi dizolvate de mişcarea comunistă.
Toate aceste elemente m-au condus la ideea că Petru Groza a dorit cu intensitate să acceadă în funcţii de conducere, dar nu a considerat mişcarea comunistă ca având viitor în România, tocmai pentru că ataca valorile fundamentale ale poporului român şi nu putea avea aderenţă la electorat.
În acest context, apreciez că este important să menţionez numele (identificate în fondurile de arhivă) acelora care au făcut parte din Grupa Specială: Ioan Lissievici, Traian Borcescu, Ionescu Palius, Nicolae Trohani, Curăraru Ştefan, Arghir, Pavlov, Kobâlcev, Ivanovici, Gafriţă, Marelca (d-na Galidescu), Neştianu, Nemoianu, Georgescu Boris, Văleanu Puiu, Budurăscu, Pisoschi, Mitulescu, Dudu Velicu, Racu, Gheorghe Demetrian, Luca Nicolae, Calafeteanu Constantin, Popescu Gheorghe, Ionescu Aurelian, Luchian Paul, Luchian Alexandru, Ghimpu Virgil, Gheorghe Caranfil, Gheorghe Fodorse, Rebegea Gheorghe, Mircea Mocanu, Emil Călinescu, Crăciun Mihail, Rusu Victor, Budai Constantin, Butucescu Horia.
Toţi reprezintă ceea ce se poate numi ultima redută informativă a unei instituţii (Serviciul Special de Informaţii) ce aparţinea societăţii româneşti, în mod tradiţional profund anticomuniste. Cum se putea intui, treptat, membrii acestei structuri informative deplin conspirate au fost identificaţi de autorităţile comuniste, fiind condamnaţi prin Rechizitoriul nr. 618/24.04.1956 pentru „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”, sentinţa definitivă având nr. 1 042 din 27.07.1956.
Rezultatele obţinute
Un document deosebit de important apreciez că este nota informativă elaborată la 6 decembrie 1944 şi care poartă semnătura locotenent-colonelului Traian Borcescu. Lipsa oricărui antet, data redactării, precum şi informaţiile de ordin politic pe care le conţine mi-au permis formularea concluziei că este un material al Grupei Speciale.
Din datele obţinute s-a formulat informaţia că în cercul de relaţii al generalului Rădescu se ştia că acţiunea sa de a forma un guvern „cu orice preţ” este urmarea acţiunilor politice ale lui Iuliu Maniu, în scopul împiedicării accesului la putere al comuniştilor, sprijiniţi de sovietici prin intermediul FND.
În anumite cercuri politice (ce nu sunt nominalizate n.n.) se vehicula ideea că nu au fost organizate manifestaţii de stradă de către comuniştii români, cu ocazia constituirii Guvernului Rădescu, deoarece nu se mai bucurau de sprijinul sovieticilor. Această atitudine ar fi fost generată de o eventuală declanşare a unui „conflict tacit între anglo-americani şi ruşi”. Chiar dacă această idee poate fi contestată, rămâne în mod indubitabil aspectul de primordialitate a identificării începutului „Războiului Rece”.
Pentru ca sentimentul de abandonare a României în sfera de influenţă a sovieticilor să fie accentuat, nota informativă identifică realităţile din statele vecine. Astfel, în Grecia ordinea urma a fi stabilită cu ajutorul trupelor britanice. În Bulgaria, generalul Wilson (comandantul Forţelor anglo-americane din Orientul Apropiat) s-a exprimat pentru ca sovieticii să nu mai intervină în politica internă a bulgarilor. În Turcia, se aştepta ca în maxim 15 zile (cu începere de la 6 decembrie 1944) să se constituie un guvern rusofob. Alte informaţii din zonă conduceau la concluzia că britanicii sprijineau o eventuală convenţie între Turcia şi Grecia în scopul ajutorului reciproc în cazul unei schimbări interne produse prin intervenţia unor elemente străine (sovietice n.n.). Londra considera că la această convenţie ar adera Bulgaria şi Iugoslavia, astfel reuşindu-se stoparea ofensivei sovieticilor în regiune.
În aceeaşi notă informativă se realizează o radiografie a vieţii politice româneşti. Fuziunea Frontului Plugarilor, condus de Petru Groza, cu Partidul Social Ţărănist ce avea în frunte pe Mihail Ralea, a impus o schimbare în atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de formaţiunea lui Petru Groza. Din informaţiile obţinute s-a stabilit că Maniu opina că această fuziune a fost determinată de interesul cercurilor politice extremiste de stânga de a crea o structură politică de factură ţărănistă, cu ramificaţii în Ardeal şi în Regat, pentru a lovi cât mai puternic în Partidul Naţional Ţărănist şi pentru a spori şansele electorale ale lui Mihail Ralea de participare la guvernare.
Iuliu Maniu opina că se pot contracara aceste intenţii prin combaterea noului organism politic „pe teren”, dar nu a fost de acord cu ideea asimilării în Partidul Naţional Ţărănist a formaţiunii lui Petru Groza deoarece, până la deplina afirmare politică a Partidului Comunist (din România n.n.), poziţia lui Groza era puternică. În încercarea de a dezintegra noua alianţă, unii ţărănişti (ex. prof. Ştefan Mihăescu n.n.) au propus admiterea revenirii în PNŢ a grupului condus de Mihail Ralea, idee căreia Iuliu Maniu i s-a opus.
Alte informaţii arătau că numeroşi membri şi unii lideri ţărănişti şi liberali nu cunoşteau adevăratele intenţii ale comuniştilor, care erau preocupaţi să creeze un organism politic de concentrare în jurul partidelor istorice şi nu în jurul partidului comunist (în mod evident, pentru a evita reacţia puternică de respingere de către societatea românească n.n.).
Un alt aspect de interes pentru Grupa Specială era situaţia din teritoriile ocupate de sovietici (cu precădere din Moldova), aşa cum relevă o notă din 14.11.1944. În general, populaţia avea o stare de nesiguranţă, cauzată de lipsa de autoritate românească, de amestecul ruşilor în viaţa internă şi de impresia puternică a iminenţei cedării acestui teritoriu în sfera Moscovei. Temerile au fost alimentate şi de încercarea Comandamentului sovietic de a deporta toţi bărbaţii adunaţi la ordin în Piaţa Unirii din Iaşi, la 15.11.1944. De remarcat faptul că (în conformitate cu informaţiile obţinute de cadrele Grupei Speciale) populaţia evreiască colabora intensiv cu ocupanţii, în detrimentul românilor.
Într-o notă din 06.02.1945 era subliniată ideea că evreii desfăşurau o propagandă intensă în sensul anexării Moldovei la URSS. Dominaţia agresivă a forţelor de stânga era favorizată de lipsa de activitate politică a partidelor tradiţionale, situaţia fiind agravată şi de lipsa presei tradiţionale (în favoarea celei de stânga: „Scânteia”, „România Liberă”).
În 03.02.1945 este elaborată o informare asupra situaţiei politice, cu detalierea modului de acţiune al „Frontului Plugarilor”. În comuna Bozieni (din apropierea Romanului) primarul impunea ţăranilor înscrierea în respectiva formaţiune, achitarea taxei de 150 lei şi a cotizaţiilor lunare de 100 lei, toate acestea în schimbul rezolvării oricăror doleanţe de natură administrativă.
O informare din 19.02.1945 poartă chiar menţiunea „De comunicat Domnului Prim Ministru” şi prezintă informaţii din Moldova, Oltenia şi Dobrogea. Populaţia românească dorea trimiterea de trupe pentru marcarea în mod evident a suveranităţii asupra acelor teritorii (apărarea faţă de sovietici).
Societatea românească era constituită, în acea epocă, pe solide principii anticomuniste, fapt relevat şi de preocuparea cadrelor Serviciului Special de Informaţii pentru identificarea intenţiei sovieticilor de a determina şi dirija anumite curente politice, precum şi de a forma o vastă reţea informativă în scopul impunerii controlului la nivelul României.
În mod concret, au fost selectate cadre bine instruite, cunoscătoare ale limbii ruse, cărora li s-au pus la dispoziţie fondurile necesare pentru a putea urmări toate problemele considerate de interes de către Armata şi Guvernul României.
Cum era de aşteptat, treptat, membrii acestei structuri informative deplin conspirate au fost identificaţi de autorităţile comuniste, fiind condamnaţi pentru „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”, sentinţa definitivă fiind pronunţată în 27.07.1956.
Respectiva situaţie o consider reprezentativă pentru ceea ce avea să se întâmple cu societatea românească, în sensul manifestării unei rezistenţe fără speranţă faţă de tăvălugul sovietic. Dar aceşti eroi şi-au făcut datoria.
Autor: Mihai Șerban
