Probabil că mulți dintre cei cu vechime în domeniu – și unii dintre cei mai noi – au auzit despre, și poate chiar au citit, memoriile britanicului Ed Husain, „The Islamist” (editura Penguin Books, 2007). Volumul mi s-a părut un studiu de caz perfect atât pentru debutanții care vor să înțeleagă extremismul de factură islamistă, cât și pentru profesioniștii care pot să compare realitatea din teren cu experiențele descrise în rândurile care urmează și să tragă anumite concluzii.
De la moderație la extremism
Dar un lucru m-a surprins în mod deosebit, fiind și motivul pentru care am dorit să scriu recenzia de față. Cum am spus deja, întâmplările, mesajele și tipologiile descrise în autobiografie sunt unele pe care toți cei care lucrează în domeniu le vor regăsi și în prezent, deși volumul a fost scris în 2007 și face referire la experiențele lui Ed Husain în special la finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990 – înainte de ascensiunea Daesh și chiar înainte de momentul 9/11. Atacul asupra turnurilor gemene apare abia în ultima treime a cărții, după descrierea a mai mult de un deceniu de extremism islamist îngrijorător de familiar, deși ne despart mai bine de 30 de ani de la momentul respectiv.
Ed Husain descrie în detaliu evoluția sa ideologică și intelectuală din adolescență la maturitate. El trece de la un islam moderat (învățat în familie și alături de musulmani din subcontinentul indian preocupați exclusiv de latura spirituală a religiei) spre un radicalism promovat de grupuri influente, active și foarte vizibile în Marea Britanie (dar, potrivit lui, care reprezintă opiniile religioase ale unei minorități). Apoi, treptat (procesul a durat ani), s-a distanțat de perspectivele extremiste și a îmbrățișat o doctrină de inspirație sufită, tolerantă față de celelalte convingeri și credințe, care respinge violența și, mai mult decât atât, ingerințele religiei în politică. În pofida unor voci care susțin contrarul, islamul, conform lui Husain, s-a adaptat mediului politic și culturilor locale din zonele în care s-a răspândit în ultimii 1500 de ani, nefiind un monolit imuabil care impune o linie de gândire unică și rigoristă.
Politizarea islamului
După acest mult prea scurt rezumat al autobiografiei, să vedem mai în detaliu cum descrie Husain scena islamist-extremistă pe care a întâlnit-o și căreia i s-a alăturat timp de mai mulți ani. Am preferat să folosesc termenii de „extremist” și „islamist” în defavoarea celor de „jihadist” și „terorist”. Aceasta, deoarece Ed Husain însuși arată că terorismul este doar o fațetă – cea mai violentă, șocantă și evidentă, dar departe de a fi singura – a unui fenomen mai amplu prin care unii actori cu interese particulare își arogă rolul de reprezentanți ai întregii comunități musulmane, încercând să impună viziunile lor (îndeosebi politice) ca unicul mod de raportare la islam, atât pentru adepții religiei, cât și pentru societatea mai largă din care fac ei parte. Ed Husain însuși își descrie cartea drept un „protest împotriva islamului politic.”
Husain numește o serie de organizații islamiste pe care le-a întâlnit în Marea Britanie (Jamat-e-Islami, Frăția Musulmană și mai ales Hizb ut-Tahrir), fiind deosebit de critic față de doctrinele lor, care prezintă islamul drept eminamente politic. Despre Abdul Ala Mawdudi (denumirile persoanelor și organizațiilor au fost preluate din volumul „The Islamist”), fost lider al Jamat-e-Islami, Husain arată că „a fost primul musulman care a respins islamul ca religie și l-a re-etichetat drept ’ideologie’” și că a promovat o tipologie nouă a islamului, „profund politizată și anti-occidentală.”
Sentimentul apartenenței
Ceea ce a dat greutate și credibilitate doctrinelor respective în ochii lui Husain (adolescent când le-a întâlnit prima dată) a fost că multe dintre concepte se regăseau în manualele sale școlare de religie, redactate de activiști ai respectivelor organizații. De fapt, în această eră ante-Internet, mare parte a conceptelor islamiste erau răspândite prin diferite publicații tipărite și detaliate în prelegeri ținute la moschei de activiști.
Chiar și în ziua de azi, 30-35 de ani mai târziu, Hizb ut-Tahrir, Jamat-e-Islami și Frăția Musulmană nu sunt organizații străine structurilor de intelligence, iar metodele lor și temele discursurilor s-au adaptat evoluțiilor politice și tehnologice (i.e. Internetul), dar în esență păstrează aceleași tipare.
Așa cum am amintit, aderarea lui Husain la organizații extremiste și interiorizarea aferentă a ideologiei s-au produs gradual. Inițial, acesta s-a alăturat Young Muslim Organization UK (YMO, conexată Jamat-e-Islami), sub influența unui coleg de școală. Alături de el a început și să frecventeze o moschee din estul Londrei unde se promova o variantă politică, segregaționistă a islamului, influențată de Jamat-e-Islami. De la început, a fost primit cu brațele deschise și inclus în grup. Ed Husain spune explicit că adeziunea la YMO l-a făcut să simtă că are un scop, „un loc în lume” și aparține unei cauze. Mărturisirile lui Husain sunt familiare celor care s-au aplecat, fie doar și în treacăt, asupra fenomenului extremismului islamist. Adeziunii i-au urmat rapid activismul (Husain și ceilalți membrii organizau evenimente, realizau postere și tricouri etc.), îndoctrinarea (prin participarea la discursuri ale liderilor organizației) și, ulterior, sarcina de a recruta noi adepți.
Adepții jihadului total
Prin intermediul YMO Husain a luat contact cu scrierile virulent anti-occidentale ale lui Syed Qutb (principalul ideolog al Frăției Musulmane), mărturisind că acestea au avut un impact puternic asupra propriei perspective despre presupusa incompatibilitate (chiar contradicție) dintre islam și cultura Vestului. Probabil Husain trage cel mai puternic semnal de alarmă atunci când descrie ideologia lui Qutb și a adepților săi, folosind termeni precum „jihad total” sau „război deschis” asupra Occidentului.
Și în ziua de azi, expunerea la propaganda unor ideologi radicali influenți reprezintă una din primele etape ale radicalizării – diferența fiind că acum expunerea se realizează și prin intermediul internetului, nu doar prin transmiterea ideilor în interiorul unor grupuri cu viziuni similare care se reunesc în lumea reală.
Recrutare și îndoctrinare
Mai târziu, Husain s-a alăturat Hizb ut-Tahrir (la acel moment cea mai influentă organizație islamistă din Marea Britanie) și a devenit, pentru scurt timp, un lider local al acesteia. Hizb ut-Tahrir a fost desemnată organizație teroristă în Marea Britanie în ianuarie 2024, la aprox. 30 de ani de la evenimentele descrise de Husain. La momentul acela, opera relativ deschis, în legalitate, în pofida agendei segregaționiste și incitatoare. Conform lui Husain, în anii 1990 cel mai adesea musulmanii britanici din a doua generație (i.e. copiii imigranților) și cei recent convertiți la islam au fost atrași de ideologia Hizb ut-Tahrir și de liderul său de la acea vreme, Omar Bakri.
Probabil peste 100 de pagini sunt dedicate descrierii metodelor prin care Hizb ut-Tahrir și celelalte organizații islamiste britanice recrutau tineri și își diseminau ideologia – mult prea multe pentru a fi acoperite satisfăcător în scurtul text de față. Pe scurt, își alegeau recruții dintre tinerii cei mai promițători, pe care îi îndoctrinau treptat, îi susțineau și îi promovau în poziții influente. Husain remarcă faptul că mai mulți dintre activiștii pe care i-a întâlnit în organizațiile respective au devenit figuri publice și lideri ai comunității musulmane din Marea Britanie, prezentați în cercuri largi drept indivizi moderați, care promovează doctrine unanim acceptate în islam.
Scopul principal al Hizb ut-Tahrir și al organizațiilor cu agendă similară era ca propaganda proprie să ajungă la un public cât mai larg, să schimbe mentalitatea și opiniile musulmanilor în conformitate cu doctrinele specifice. Neavând la dispoziție internetul, activiștii apelau la broșuri și pliante, la megafoane, la întâlniri private și discursuri publice în cartierele și campusurile universitare cu populație musulmană semnificativă. Mai târziu, au organizat proteste în care își exprimau solidaritatea cu Bosnia-Herțegovina și cu Palestina, criticând SUA și Israelul.
Statul islamic, un laitmotiv al oratorilor islamiști
Pentru a exemplifica genul de mesaje inflamatoare (invariabil politizate) la care apelau, mă voi referi la o expresie pe care am regăsit-o iar și iar în autobiografie, și pe care am recunoscut-o imediat: „stat islamic” („Jihad” și „Allahu akbar”, alte două fraze tipic utilizate de teroriștii islamiși, sunt și ele folosite repetat în discursurile activiștilor descrise de Husain). Husain a explicat că acesta era un laitmotiv al oratorilor pe care i-a întâlnit pe scena islamistă britanică, dar care lui, ca musulman dintr-o familie practicantă, îi fusese anterior străin. Expresia este astăzi practic sinonimă cu organizația teroristă Daesh (al cărui nume alternativ și este). Utilizarea sa constantă de către activiștii islamiști din urmă cu mai multe decenii readuce în atenție faptul că „statul islamic” nu a fost o invenție a Daesh – schimbarea ordinii sociale cu una bazată pe sharia este un fundament și un numitor comun pentru toate organizațiile și doctrinele islamiste, indiferent de locul și momentul apariției lor. Totuși, Husain argumentează că nu este un concept inerent al islamului – Hib ut-Tahrir l-a adus în centrul discursului în Marea Britanie la începutul anilor 1990, iar de acolo și alte organizații, (doar) comparativ mai moderate, l-au integrat în propriile luări de poziție, alături de teme precum opoziția ideologică față de Occident și respingerea democrației.
Dacă Husain s-a radicalizat treptat și cunoștea deja bine preceptele islamului în momentul când a intrat sub influența organizațiilor extremiste, în jurul său a avut persoane în cazul cărora procesul s-a desfășurat rapid și fără o bază teoretică riguroasă: prietenul său, Eisa al-Hindi, hindus convertit la islam și activist Hib ut-Tahrir, a început să le vorbească celorlalți musulmani despre jihad, necesitatea unui stat islamic și distrugerea Occidentului, dar „fără a fi învățat să se roage.” Exemplul lui mi-a atras atenția pentru că el contrazice tendința de a considera radicalizarea rapidă și/sau a unor persoane fără cunoștințe religioase drept o evoluție relativ recentă, cauzată în special de influența mediului online. Nu trebuie să uităm că situația descrisă de autor s-a petrecut la începutul anilor 1990, mult înainte ca Internetul să devină o unealtă de comunicare în mâinile jihadiștilor.
O realitate greu de ignorat
Interesant mi s-a părut și că Ed Husain spulberă conceptul de ummah (comunitatea musulmană), explicând că unitatea întregii comunități musulmane mondiale este o ficțiune ușor de susținut în Europa, tolerantă și incluzivă. Dar realitatea din Orientul Mijlociu este cu totul alta și, odată ce ai contact real cu ea, este imposibil să ignori rasismul și xenofobia de care dau dovadă musulmanii din țări ale acestei regiuni, care îi tratează ca pe ființe inferioare, nedemne de nici cea mai mică umbră de empatie, pe coreligionarii lor din Africa și din subcontinentul indian.
Similar, mi-a atras atenția critica sa față de da’wah (invitația la islam), pe care o compară cu evanghelismul creștin și o clasifică drept o prioritate pentru islamiști, dar nu și pentru musulmanii tradiționali, moderați.
În paralel, subliniază efectele paradoxale ale acoperirii și izolării extreme a femeilor, ale segregării și condamnării oricăror încercări de contact între sexe: soția sa nu a fost nicăieri mai hărțuită decât într-o țară musulmană, în pofida portului islamic conservator pe care a fost nevoită să îl adopte acolo. De fapt, alături de politizarea islamului și promovarea urii față de Occident, statutul inferior pe care îl acordă femeilor este una dintre marile critici pe care Husain o aduce organizațiilor islamist-extremiste.
Sunt suficiente alte teme interesante în carte pe care nu am reușit să le surprind în scurtul rezumat de mai sus – printre care (și lista nu este exhaustivă): wahhabismul (mișcare politico-religioasă care își propune revenirea islamului la puritatea originală); luptătorii străini care s-au alăturat jihadului în Afganistan; folosirea unor exemple din Coran în sprijinul păcii, toleranței și moderației religioase; conflictul dintre generații (adulți moderați vs. tineri islamiști); adoptarea burka de către unele femei musulmane occidentale și sentimentul de superioritate morală care însoțește această opțiune – Husain o vede ca o formă de îngâmfare; și, poate cel mai trist aspect, societatea siriană prosperă și moderată dinaintea Primăverii Arabe și a ascensiunii organizațiilor teroriste.
Un proces reversibil
De partea opusă, o tematică pe care Ed Husain nu o abordează este aceea a autoradicalizării (spre deosebire de radicalizarea sub influența directă a unor recrutori). Ca urmare, rămâne fără răspuns întrebarea dacă existau astfel de cazuri, în care indivizi izolați adoptau extremismul islamist în lipsa unei relaționări cu alte persoane radicalizate, și în ce mod se manifestau acestea, având în vedere că actualmente fenomenul are la bază, practic exclusiv, consumul de propagandă online.
Cele mai multe dintre afirmațiile făcute de Husain pe parcursul autobiografiei sale sunt cunoscute specialiștilor din domeniul antiterorism, dar un aspect probabil ne va pune pe gânduri. Deși își interiorizase perspectiva radicală, Husain a reușit să se debaraseze de aceasta, să evolueze și să îmbrățișeze un islam moderat, axat pe umanism și acceptarea altor credințe (chiar a inexistenței credinței – poate cel mai greu lucru de tolerat pentru un islamist). Nu s-a întâmplat peste noapte, ci a fost rezultatul a ani de muncă, de studiu aprofundat și de contestare a ceea ce pare incontestabil. Dacă în spatele acestei schimbări se află ceva mai mult decât cunoașterea academică și procesele de conștiință despre care scrie el însuși, nu putem ști. Cert este că Ed Husain nu a devenit doar „dezangajat”, un islamist latent, ci deradicalizat, punând implicit la îndoială unele opinii ale specialiștilor din domeniu, potrivit cărora o asemenea turnură este imposibilă.
Husain – scriind de această dată despre anul 2007 – susține că majoritatea musulmanilor sunt interesați exclusiv de latura morală și spirituală a religiei lor, iar musulmanii influenți, figurile publice intens mediatizate, nu îi reprezintă, ci promovează propriile doctrine și organizații, afirmând în mod fals că vorbesc în numele întregii comunități. El trage astfel numeroase semnale de alarmă referitoare la cine reprezintă în public comunitatea musulmană și măsura în care scopurile și doctrinele lor coincid cu cele ale comunității. Pune la îndoială – cu argumente serioase – multe dintre ficțiunile pe care diverși actori islamici cu interese particulare (nu toți etichetați public ca extremiști) le prezintă drept adevăruri istorice sau baze ale credinței (nu în ultimul rând conceptul de ummah). Dar mesajul final pe care îl încearcă să îl lase este că radicalizarea nu este neapărat un proces ireversibil.
Abstract
Ed Husain`s ”The Islamist” tells the author`s own experience with Islamic extremism, spanning between late `80 and early `90. Although the facts predate Daesh ascent and even 9/11, they seem very actual. The book describes how extremist messages got hold on the author and the way Islam was politicized by different groups. Challenging the experts` view on the impossibility of the process, Husain proved deradicalization is possible as it happened in his case.
Autor: Simona Barbu-Niculescu
