Termenul de „nesiguranță” descrie poate cel mai bine sistemul internațional actual. Am fost martorii ridicării altor puteri, dar toate au fost sau sunt încă afectate în proporții variabile de criza economico-financiară și dezechilibre interne, schimbându-le astfel evoluția către statutul de mari puteri. Prin urmare, teoriile multipolarității sau policentricității sunt încă discutabile.
Este adevărat că unica superputere, Statele Unite ale Americii, a cunoscut provocări la adresa rolului și puterii sale pe fondul problemelor economice interne și a evoluțiilor globale. Totuși, există un număr considerabil de atuuri pentru a contrabalansa: adaptabilitate și flexibilitate economice, perspectiva independenței energetice și creșterea economică rezultantă, tendințe demografice pozitive, alianțe și parteneriate viabile, cele mai bine cotate universități din lume, atractivitate (un atribut soft power prin excelență, potrivit lui Joseph NYE în „The Future of Power”). Tot Joseph NYE în „Soft Power and European-American Affairs, in Hard Power, Soft Power and the Future of Transatlantic Relations” subliniază faptul că proiecțiile economice nu sunt totul pentru a accede la statutul de mare putere, ci combinația de atribute hard power și soft power, denumită de autor smart power.
De cealaltă parte a Atlanticului, continentul european, câmp de bătălie pe durata câtorva secole, a reușit să depășească acest episod din istoria sa, atingând prin blocul comunitar cea mai lungă perioadă de pace și stabilitate şi devenind astfel un model și un susținător vocal al democrației, al drepturilor omului și al soluționării pașnice a conflictelor. Aceste rezultate provin incontestabil și din relația transatlantică a securității pe care a asigurat-o. Vehiculul cel mai vizibil și cu o durată de viață de apreciat a fost reprezentat de Alianța Nord-Atlantică.
Astăzi NATO se confruntă cu o abordare de tipul „să facem mai mult cu mai puțin” – inevitabilul subiect al scăderii bugetelor din zona de securitate și apărare. Abordarea este diversificată, NATO acordând o atenție tot mai mare amenințărilor emergente de securitate.
Astfel, subiectul amenințărilor cibernetice devine relevant atunci când state și organizații internaționale se confruntă cu un număr tot mai mare al încercărilor (reușite sau nu) de a obține date sensibile sau informații clasificate, venite din partea unor entități diverse (statale, criminale, hacktiviste etc.). Cooperarea în domeniul cyber este o obligație a părților pentru a învăța și a progresa în protejarea valorilor în format binar, dar devine astfel și o oportunitate de a consolida alianța, construind pe eforturile și experiența existente și aducând o dimensiune nouă mecanismelor de securitate existente. Și de ce nu, mai multă profunzime… Potrivit lui Wade WILLIAMSON în articolul „Combating Emerging Threats Through Security Collaboration” din „Security Week” (17.12.2012), continuarea acestor demersuri poate reprezenta un mod în care să transformăm societățile deschise în care trăim și cultura colaborativă într-un avantaj competitiv, inclusiv prin parteneriat public-privat, pentru a limita, opri și, poate cel mai important, preveni pierderile de date și informații și chiar atacuri.
„Parteneriatele militare (n.n.- și nu numai) de astăzi sunt mai importante decât oricând înainte. Strategia națională a Americii, alături de problemele fiscale și politice fac improbabilă desfășurarea unilaterală de forțe pentru a răspunde provocărilor de securitate ale secolului XXI.”, scrie James HOWCROFT în articolul „Things Americans Need to Know: How to Be Better Partners” din „Small Wars Journal” (25.06.2013). Este un moment în care zone mai discrete de cooperare ar putea înregistra o evoluție ascendentă.
Acord tehnic pentru protecţia reţelelor
SUA și Europa se văd în continuare în situația de a conlucra, de a învăța unii de la ceilalți, de a se susține reciproc, cu atât mai mult cu cât condițiile geopolitice ale secolului XXI fac imposibile sau extrem de dificile gesturile unilaterale pe scena globală. Chiar dacă este dificil să ajungi la un nivel de echilibru, relația transatlantică încă este inevitabilă, susține încă din 2006 Vittorio PARSI în „The Inevitable Alliance: Europe and the United States Beyond Iraq”. Iar un echilibru și o articulare dezirabile între NATO și UE ar reprezenta cu siguranță un avantaj extrem de valoros. Cele două organizații se află într-un proces de creștere a sinergiei, două evenimente susținând această idee. Mai întâi este vorba de semnarea pe 10 februarie 2016 a unui „Acord tehnic pentru protecția rețelelor în fața atacurilor cibernetice” („NATO – EU Enhance Cyber Defence Cooperation”), un semn al conștientizării la un nivel superior a provocărilor comune cu care se confruntă cele două organizații. Apoi, vorbim de anunțul din 11 februarie privind implicarea NATO în patrularea zonelor maritime migratorii pentru prevenirea traficului cu persoane.
În concluzie, trăim vremuri de schimbare, de modificări strategice, dar alegerile pe care le facem acum ne modelează viitorul. Poate că așa-numitul „declin al Occidentului” nu este atât de aproape… Dacă cea mai mare provocare pentru europeni și americani este să continue ceea ce au inițiat împreună, trebuie aprofundat parteneriatul? Motivele sunt numeroase: nu trebuie să subestimăm puterea valorilor lor comune, încrederea, civilizația și obiectivele comune. Doar astfel vom putea face față unor amenințări precum cea cibernetică. Relația noastră, chiar dacă înregistrează fluctuații, trebuie să meargă mai departe.
Abstract
In an age of uncertainty, numerous challenges arise to the current security establishment. The emerging challenges, such as cyber, have the potential to strengthen, not weaken, the transatlantic relation.
Autor: dr. Cristian Iordan
