NATO – factor de stabilitate și securitate la nivel regional și global

Într-un mediu de securitate care cuprinde o mare doză de imprevizibil, într-o lume a decalajelor și a asimetriilor în care sinergiile amenințărilor dezechilibrează sistemele, o viziune sistemică a securității care să aibă ca atribute claritatea, realismul, echilibrul și nu în ultimul rând pragmatismul se prezintă ca o necesitate absolută.

Securitatea internațională este condiționată, în mod determinant, de securitatea din spațiul euroatlantic, fie și numai pentru că în acest spațiu sunt acumulate majoritatea efectivelor și tehnicii militare, inclusiv arsenalul nuclear. Din acest motiv, la edificarea arhitecturii de securitate în acest spațiu există o aglomerare de instituții care participă la edificarea securității cum sunt: ONU, NATO, UE, OSCE. Este o adevărată arhitectură al cărui proiect presupune două componente: crearea unui cerc de securitate în interiorul căruia națiunile europene să se simtă sigure și stabile și diviziunea numai între diferite organisme de securitate in vederea creării unui cadru instituțional mai larg.

În ceea ce privește NATO, încă de la înființarea sa în 1949, Organizația a fost marcată de mai multe valuri de lărgire, fiecare fundamentate în mod diferit, în baza oportunității și câștigului strategic al extinderii, a orizontului său temporal, precum și a dimensiunii sale cantitative. La momentul Praga, necesitatea extinderii a fost susținută de toate statele membre, problematica fiind relevantă din perspectiva asumării celei mai robuste lărgiri a Alianței din istoria acesteia. Prin aderarea unor state din sud-estul Europei și prin conturarea unei formule substanțiale de extindere, NATO a înregistrat o schimbare structurală remarcabilă în existența sa de peste o jumătate de secol. NATO traversează un proces de transformare de la o organizație de apărare colectivă către una de securitate și apărare, luând în considerație un spectru lărgit de amenințări și provocări. Principiul central al alianței militare a fost, de asemenea, modificat de extinderea treptată a rolului forțelor armate, pe baza unei viziuni mai largi a misiunilor și capabilităților. Noile abordări au generat în mod corespunzător noi misiuni pentru forțele armate, de la diplomația apărării, asistența și cooperarea în domeniul securității, la măsurile de creștere a încrederii și a securității, de prevenire și stabilizare a diferitelor crize subregionale, în Europa și nu numai.

În secolul XXI, noi considerații strategice generează o serie de provocări complexe la adresa securității globale. Premisele tradiționale sunt supuse astăzi unui nou test. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, au contribuit la crearea unor noi forme de solidaritate interstatală, depășind inerția sistemului de alianțe și antagonisme ale Războiului Rece și demonstrând că insecuritatea, respectiv riscurile asimetrice au devenit globale.

Strategiile și planurile de contraproliferare și contraterorism, o nouă dimensiune a conceptului desfășurării forțelor de reacție rapidă, reprezintă axe strategice în viitorul itinerar al NATO. Indubitabil, Alianța a fost proiectată ca un scut de apărare pentru a proteja și a promova valorile, normele, regulile și procedurile democratice transatlantice. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, au condus la un proces complex de transformare și reevaluare a organizației, a țărilor membre și a celor candidate, atât la nivelul aranjamentelor interne cât și la nivelul interacțiunii lor strategice.

NATO a putut fi, așadar, percepută și înțeleasă ca o comunitate de securitate plurală a cărei tradiție de peste o jumătate de secol și al cărui nivel de instituționalizare democratică ridicat, o transformaseră, deja, în cel mai bun mijloc de a influența tranziția dificilă la realinierile strategice sistemice post-Război Rece.

Începutul secolului al XXI-lea reprezintă intervalul de timp în care are loc o puternică revoluție în domeniul militar, revoluție generată de descoperirile obținute în cercetarea științifică, de noutățile apărute în organizarea economică și instituțională, de tendințe manifestate în sfera socialului, politicii etc. Fără îndoială, acest început de secol a marcat și un pas important în apariția și evoluția unor structuri de securitate și apărare, ca un răspuns la noile provocări ale vieții cotidiene.

Divizarea lumii postbelice în cele două blocuri ostile – pe de o parte, Occidentul în frunte cu SUA, iar, pe de altă parte, „blocul comunist” condus de URSS – a dus, în plan militar, la apariția celor două organizații care, timp de aproape cinci decenii, s-au aflat față în față: NATO și Tratatul de la Varșovia. În această perioadă au avut loc războaie regionale (Coreea, Vietnam etc.) și situații de criză în relațiile est-vest (criza Berlinului, criza rachetelor nucleare din Cuba etc), care puteau declanșa chiar un conflict nuclear.

După moartea lui I. V. Stalin (la 5 martie 1953). URSS cere oficial aderarea la NATO, ca membru cu drepturi depline, la 31 martie 1954. Această cerere a fost respinsă în același an de SUA, Marea Britanie și Franța, în schimb, Republica Federală Germania a fost invitată oficial să adere la Uniunea Europei Occidentale și apoi la Alianța Nord-Atlantică. Respingerea cererii URSS de a intra în NATO și admiterea R.F. Germania (la 6 mai 1955) pot fi considerate ca fiind momentul crucial care a determinat Moscova să formeze, în replică, propriul bloc militar, respectiv Tratatul de la Varșovia, având ca țări membre Albania, Bulgaria. Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria și URSS. Definit ca un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală încheiat pe o perioadă de 20 de ani. Noua Organizație opusă NATO avea ca organisme, în plan politic, Comitetul Politic Consultativ (art. 6), iar pe plan militar, Comandamentul Unit al Forțelor Armate (art. 5).

Tratatul de la Varșovia încheiat la 14 mai 1955, replica roșie a celui de la Washington, preciza în articolul 11 că, “în cazul în care în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest sens un tratat general european de securitate colectivă, lucru spre care părțile contractante vor tinde neîncetat, prezentul tratat își va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general european”. Cu alte cuvinte, conducerea sovietică propunea desființarea simultană a NATO și a Tratatului de la Varșovia și înlocuirea lor cu un sistem de securitate colectivă.

La ședința Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, de la 24 mai 1958, a fost adoptată o Declarație care propunea încheierea unui pact de neagresiune între Tratatul de la Varșovia și NATO. Potrivit articolului 2 din proiectul pactului de neagresiune, toate disputele care ar fi putut apărea între statele Tratatului de la Varșovia și cele din NATO urmau să fie rezolvate numai prin mijloace pașnice. În schimb, sovieticii se refereau în Declarație la abținerea de la orice amestec reciproc în afacerile interne.

Obsesia Rusiei de a influența procesul de luare a deciziei în cadrul NATO a împins-o să semneze, în 1997, “NATO-Russia Founding Act”, prin care era creat Consiliul Permanent Întrunit (Permanent Joint Council PJC). Bineînțeles că Moscova n-a reușit să blocheze nici o decizie a Alianței.

În schimb, la 24 martie 1999, când NATO a recurs la lovituri aeriene împotriva fostei Iugoslavii. Rusia a protestat, suspendându-și participarea în Consiliul Permanent Întrunit și retrăgându-și personalul din Misiunea Permanentă a Rusiei la NATO. Relațiile dintre Rusia și NATO atingeau un punct critic.

Atacurile de la 9 septembrie 2001 asupra SUA precum și expansiunea fenomenului terorist a făcut ca administrația de la Kremlin să permită folosirea spațiului aerian al Rusiei de către avioanele Alianței, pentru a susține acțiunile coaliției în Afganistan. Acest sprijin i-a adus Rusiei posibilitatea de a se manifesta în anumite domenii (peace keeping, lupta împotriva terorismului, nonproliferarea) ca un partener egal al NATO, fără a avea însă drept de veto asupra deciziilor Alianței. Astfel, în luna mai 2002, la Roma, liderii Rusiei și ai țărilor NATO au semnat declarația comună “Relațiile NATO-Rusia: o nouă calitate” (NATO-Russia relations: New Quality), punând bazele Consiliului NATO-Rusia. Potrivit Declarației șefilor de stat și de guvern din statele membre ale NATO și din Federația Rusă de la 28 mai 2002, în cadrul Consiliului NATO-Rusia, “statele membre NATO și Rusia vor conlucra ca parteneri egali în domenii de interes comun”.

După constituirea Tratatului de la Varșovia și producerea de către URSS a armei cu hidrogen, Consiliul Ministerial al NATO a adoptat hotărârea de trecere la înarmarea nucleară a forțelor armate ale Alianței. S-au adăugat producerea și dislocarea în Europa a armamentului operativ-tactic american, astfel încât existența celor două blocuri militare avea să concentreze în Europa, în condiții de pace, cele mai numeroase și mai puternice efective militare din istoria omenirii.

În timpul evoluției din anii Războiului Rece, NATO a cunoscut și momente dificile, printre care poate fi menționat cel al retragerii Franței din organismele militare ale NATO. În cadrul Conferinței de presă din 21 februarie 1966, De Gaulle a anunțat intenția Franței de a se retrage din structurile militare ale NATO, și nu din Alianță, precizând faptul că Parisul nu părăsește Alianța Nord-Atlantică și nu are intenția de a denunța Tratatul din 1949. Ca urmare, la 26 octombrie 1966, Consiliul NATO hotărăște transferarea sediului său de la Paris la Bruxelles.

Anul 1967 a reprezentat un moment important în strategia Alianței Nord-Atlantice, deoarece la Reuniunea Consiliului Ministerial din 13-14 decembrie 1967 s-a adoptat noul concept, denumit al „ripostei flexibile”, care a fost menținut până în 1991, adică până la dizolvarea Tratatului de la Varșovia.

După dizolvarea organizației Pactului de la Varșovia, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO au dat publicității, la 8 noiembrie 1991, “Declarația de la Roma asupra Păcii și Cooperării”, care a deschis calea cooperării cu statele Europei Centrale și de Est.

NATO nu are un serviciu de informații independent, dar funcționează ca un organism central coordonator, cu rolul de a aduna și difuza informațiile furnizate de autoritățile naționale.

La nivelul NATO există mai multe structuri capabile de a primi și de a furniza un produs analitic necesar în procesul de luare a deciziei. Ele sunt însă în departamente diferite, cu subordonări diferite, atât în cadrul Staffului Internațional (International Staff- IS), care este o structură preponderent civilă, cât și în cadrul Staffului Militar Internațional (International Military Staff – IMS), structură preponderent militară. Pot apărea dificultăți în ceea ce privește coordonarea centralizată a activității de informații la nivelul Alianței, neexistând o singură autoritate care să pună la dispoziția factorilor de decizie produsul de intelligence în forma analitică, multisursă, capabil să răspundă necesităților pe care le reclamă procesul de luare a deciziei. Fiecare dintre aceste structuri are alt lanț de raportare, astfel că informațiile pot ajunge la factorii de decizie în forme diferite.

La nivelul Staff-ului Militar Internațional, Directorul pentru Informații conduce un grup de experți în domeniul informațiilor, care face o analiză primară a informațiilor primite, precum și planificarea priorităților informative, raportând rezultatele activității președintelui Comitetului Militar. Divizia pentru Informații a Staff-ului Militar Internațional colaborează cu serviciile militare de informații ale statelor membre. Nu elaborează materiale analitice laborioase sau analize pe termen mediu și lung, structura sa fiind proiectată pentru punerea la dispoziție de analize cu caracter predominant militar.

Schimbul de informații între Alianță și alte structuri ale organizațiilor internaționale de securitate (OSCE, UE, ONU) este dificil, având în vedere faptul că din operațiunile de tip coaliție conduse de NATO fac parte și state non-NATO, care nu sunt nici măcar partenere ale Alianței. În acest sens, este necesară readaptarea reglementărilor actuale în domeniul asigurării securității NATO, pentru a permite schimbul de informații între toți partenerii din coaliție.

Procesul de transformare a NATO în domeniul informațiilor presupune adaptări și modificări pentru fiecare dintre componentele ciclului de realizare a produsului de informații (planificare, colectare, procesare, analiză, diseminare, schimbul de informații). În acest sens, crearea unui Centru de Fuziune a Informațiilor va permite concentrarea tuturor informațiilor sosite din partea serviciilor de informații militare, ca și a celor civile, precum și punerea la dispoziția factorilor de decizie politică și militară ai Alianței a unor informații/analiză multisursă. Acest Centru se constituie cu participarea națiunilor membre, în așa fel încât să fie asigurați experți pe toate domeniile de interes.

Anul 2010 a fost declarat un an reformator al Alianței Nord-Atlantice. Declarațiile oficialilor de la Bruxelles au fost confirmate de decizia secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen de a stabili un grup de lucru în vederea adoptării unui nou concept strategic, care să-l adapteze pe cel intrat în vigoare în anul 1999. Grupul de lucru, condus de fostul secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, a redactat un material care a conținut mai multe propuneri în vederea adaptării deciziilor Alianței la noile provocări din mediul internațional.

Instrumentele folosite au fost multiple și variate și s-au axat pe investigații, analize macrosociale și defalcate pe domenii, studii comparative, producții think-tank, forumuri diverse, în care au fost implicați peste 600 de oameni din peste 50 de țări, diverse instituții de cercetare, alte insti-tuții de securitate și organizații non-guvernamentale, direct sau prin corespondență . Produsele activității sunt cuprinse în documente ample, publicate pe site-urile oficiale ale NATO, special destinate acestui scop.

Conceptul Strategic este un document oficial care subliniază durata, natura și sarcinile fundamentale de securitate ale NATO.

Acesta identifică caracteristicile centrale ale noului mediu de securitate, precizează elementele de abordare ale Alianței cu privire la securitate și oferă liniile directoare pentru adaptarea ulterioară a forțelor sale militare.

În cadrul Summit-ului NATO de la Lisabona din luna noiembrie a anului 2010, liderii Alianței au adoptat un nou Concept Strategic, “Angajament activ, apărare modernă”, care urmează să ghideze acțiunea Alianței în următorii zece ani. Liderii NATO au convenit asupra necesității unui scut antirachetă, adoptând un concept strategic care descrie toate amenințările la adresa securității lor și răspunsurile moderne pe care le pot da. Ca o noutate, el menționează un sistem antirachetă menit să apere și să protejeze populațiile și teritoriile NATO, care va fi, fără îndoială, “unul dintre elementele centrale ale apărării colective”.

Noul Concept Strategic al Alianței reafirmă caracterul defensiv al NATO și voința membrilor săi de a-și apăra securitatea, suveranitatea și integritatea lor teritorială, dar și intenția de a participa la gestionarea crizelor și conflictelor, la asigurarea securității în spațiul euro-atlantic. El confirmă politica de securitate a Alianței, bazată pe dialog, cooperare și pe o apărare colectivă eficientă, astfel încât să mențină securitatea, apelându-se la nivelul cel mai scăzut de forțe militare pe care îl permit nevoile de apărare.

Conceptul Strategic nu menționează nici țări precum Iranul, nici regiuni ca Orientul Mijlociu, care se presupune că ar constitui o amenințare de proliferare balistică și nucleară care să justifice instalarea scutului. Turcia a obținut ceea ce dorea în această privință. Franța și Germania, care erau în dezacord privind rolul disuasiunii nucleare și al apărării antirachetă, au ajuns de asemenea la un compromis, care le menajează interesele și sensibilitățile. Așa cum dorea administrația de la Berlin, documentul “angajează NATO asupra obiectivului care constă în crearea condițiilor pentru o lume fără arme nucleare”. După cum dorea Parisul, acesta “reconfirmă că atât timp cât vor exista arme nucleare în lume, NATO va rămâne o Alianță nucleară”.

Chiar dacă folosirea armei nucleare este considerată “extrem de improbabilă”, “garanția supremă” a securității aliaților decurge din arsenalele strategice, “în particular al Statelor Unite”, dar și din forțele de atac britanică și franceză.

Pe lângă amenințarea balistică, pe care scutul trebuie să o contracareze, liderii aliați enunță și alte amenințări directe și în creștere, precum terorismul, atacurile cibernetice, dar și vulnerabilități, făcând apel la aliați să se doteze cu capacități de ripostă corespunzătoare. Fără a vorbi deloc despre Afganistan, NATO își afirmă vocația de a efectua pe viitor și alte expediții îndepărtate, de contrainsurecție sau de stabilizare, ținând cont de experiența sa afgană și dotându-se cu o “modestă” celulă civilă de gestionare a crizelor.

Adoptarea noului Concept Strategic al NATO este un eveniment de o importanță deosebită în cadrul Alianței, un document care face față noilor provocări și vulnerabilități și ghidează acțiunile blocului politico-militar pe o perioadă de cel puțin zece ani.

Deși progresele făcute în timp de către NATO și membrii săi sunt remarcabile, rămân încă multe lucruri de făcut. În acest context, provocările actuale pentru transformarea NATO includ: procesul politic de luare a deciziilor; procesele de planificare existente; generarea forței de acțiune; achizițiile de sisteme de arme; finanțarea operațiunilor; restricțiile fiscale. Toate aceste veritabile condiționări, care se constituie în tot atâtea obstacole, trebuie depășite, în vederea transformării complete a NATO într-o structură partenerială mai eficientă.

În prezent, țările membre ale NATO contribuie în cadrul Alianței cu trupe, pe baza unor restricții naționale. Deși acest lucru păstrează un grad maxim de suveranitate, în practica aceste restricții generează dificultăți operaționale majore, care diminuează eficiența acțiunilor Alianței în ansamblu. Așa cum afirma Adunarea Parlamentară a NATO, „problema reală constă în existența unor avertismente nedeclarate pe care comandantul nu le constată decât atunci când dă un ordin unui contingent național și află că acesta nu poate îndeplini misiunea ordonată”.

În concluzie, este evident faptul că, odată cu încetarea „Războiului Rece”, în cadrul NATO au avut loc numeroase schimbări, de o deosebită importanță. Astfel, dacă, la început, Alianța a constituit o organizație însărcinată, prioritar, cu apărarea teritorială a Europei, acum instruiește forțele de securitate irakiene, asigură menținerea păcii și a stabilității în Afganistan și în Balcani, își intensifică eforturile antiteroriste și se extinde, din ce în ce mai mult, spre partenerii săi mediteraneeni. În același timp, continuă implicarea în punerea în aplicare a Rezoluțiilor ONU pentru stabilirea păcii în focarele de conflict, Kosovo, Libia.

Optimismul NATO trebuie, totuși temperat, mai ales în condițiile în care restricțiile de resurse și divizările strategice adânci continuă să afecteze credibilitatea și eficiența acțiunilor Alianței. Capacitatea NATO de a răspunde la provocările impuse de misiunile prezente și viitoare se sprijină pe posibilitatea de „a face” și, în același timp, de „a transforma”.

Amenințările actuale la adresa securității solicită întreaga atenție și angajare a NATO, context în care Alianța trebuie să identifice noi moduri de soluționare a finanțării reduse pentru cazuri neprevăzute, a planificării inadecvate pe termen lung, a deficiențelor de capabilități persistente și a bugetelor pentru apărare în declin. Provocarea critică pentru NATO constă, actualmente, în a transforma atât capabilitățile, cât și practicile proprii, adaptându-le la mediul de securitate al secolului XXI.

Caracterul politico-militar al NATO s-a materializat în procesul de planificare strategică prin implicarea, în efort conjugat a acțiunii liderilor politici cu cea a specialiștilor militari, având ca rezultat identificarea zonelor de maxim interes în care Alianța va trebui să-și adapteze capabilitățile, din punct de vedere al forțelor, mijloacelor și acțiunilor, pornind de la extragerea implicațiilor militare din cele de securitate rezultate în urma analizei tendințelor determinante ale mediului de securitate.

Modelată pentru realități politico-militare care au început să se modifice în ultimul deceniu al secolului trecut, Organizația Atlanticului de Nord a fost pusă în fața unor provocări noi. Pentru a-și demonstra credibilitatea și atașamentul față de valorile pe care le-a apărat de la înființare, dar și pentru a gestiona eficient noile riscuri și amenințări specifice perioadei post Război Rece, NATO a inițiat un profund proces de adaptare la noile condiții.

Primele măsuri au vizat dezamorsarea situației militare pe continentul european. Au urmat, ulterior, măsuri mult mai profunde, vizând întărirea stabilității și securității pe termen îndelungat: promovarea de noi membri, dispuși la îndeplinirea unor responsabilități corespunzătoare, și lansarea politicii ușilor deschise, asumarea de misiuni noi, vizând îndeosebi stabilizarea unor situații conflictuale ce amenințau securitatea, și, în sfârșit, depășirea limitelor spațiale așa cum erau ele definite în Tratatul de la Washington.

Concomitent, s-au dezvoltat parteneriatele cu actori din zonele limitrofe, ceea ce contribuie decisiv la diseminarea valorilor în jurul cărora s-a coagulat Alianța. Parteneriatele se amplifică în continuare, constituind, totodată, un model de relații între state dinafara NATO.
Evoulția rapidă în lumea invențiilor și iminența unui salt tehnologic de anvergură care să revoluționeze producția de sisteme de armament și tehnica militară va transforma foarte mult termenii în care cunoaștem războiul din ziua de azi, mai ales în contextul conflictelor asimetrice.

Legătura foarte strânsă dintre asimetrie și revoluția în afaceri militare, presupune deschidere și apetență față de nou, curaj, asumarea responsabilităților și inițiativă din partea liderilor politici și militari.

Efortul colectiv, capabilitățile de cercetare ale NATO și abordarea științifică riguroasă a problematicii oferă posibilitatea identificării și valorificării unor oportunități potențiale, simultan cu evitarea surprinderii în cazul, foarte probabil, în care beneficiarii unui salt tehnologic revoluționar sunt adversarii Alianței.

Mediul de securitate actual, provocările cu care se confruntă Alianța, evoluțiile celorlalți actori statali și non-statali, dezvoltările interne conceptuale și operaționale din cadrul NATO au creat cadrul pentru discutarea anumitor aspecte legate de rolul dinamic al Alianței în noul context internațional.

În Declarația Summit-ului de la București s-a subliniat faptul că procesul de transformare a Alianței va continuă prin: integrarea a noi membri; răspunsuri mai adecvate la provocările de securitate, luând în considerare lecțiile învățate; capabilități care se pot desfășura mai eficient în teatru, precum și prin noi relații cu partenerii noștri.

În procesul de transformare trebuie să se încadreze și țările care sunt candidate la statutul de membru al Alianței. Acest deziderat poate fi realizat numai prin desfășurarea unui alt proces, de această dată în sens dublu, de instruire, pe de o parte, a candidaților, iar, pe de altă parte, a membrilor NATO, în privința conceptelor și eforturilor de transformare ce există și se desfășoară atât în cadrul, cât și în afara Alianței, pentru a putea asigura interoperabilitatea viitoarelor operații.

În pofida evoluției pozitive a mediului strategic și a faptului că o agresiune convențională de mare anvergură îndreptată împotriva Alianței este improbabilă, posibilitatea apariției unor amenințări noi neconvenționale pe termen lung există. Totodată, în contextul mediului internațional, interesele de securitate ale Alianței pot fi periclitate de alte riscuri cu caracter general, în special de acte legate de terorism, sabotaj și crimă org anizată, întrer uperea aprovizionărilor cu resurse vitale, deplasările masive de populații ca urmare a unor conflicte armate.

În consecință, în contextul noului mediu de securitate al secolului XXI, fluid și dinamic, cu evoluții aparent contradictorii și surprinzătoare, generatoare de incertitudini, Alianța și-a propus o abordare globală a securității, care recunoaște importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, factori care se adaugă dimensiunii esențiale a apărării.

Autor: Claudiu Ionel Pasăre

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*