„Măsurile de analiză și verificare nu au oferit indicii care să confirme alegațiile (n.n. ruse) că Isaiev s-a infiltrat în RSha și a ajuns la MULLER”, menționa, în 1972, o notă CIA, desecretizată în anul 2008. În document, serviciul american de spionaj evalua un articol din „Komsomolskaya Pravda”, referitor la o operațiune sovietică în Germania. Povestea părea atât de credibilă, încât analiza CIA a fost în cele din urmă inclusă în dosarul lor despre Heinrich Müller, șeful Gestapo, dispărut după înfrângerea naziștilor și suspectat că ar fi dezertat în URSS.
Era primul contact al Occidentului cu „maskirovka” (diversiunea) unui celebru colonel de securitate, Maxim Maximovici Isaiev, personajul principal din serialul sovietic „Șaptesprezece momente de primăvară”. În episoadele difuzate la TV abia un an mai târziu (1973), Isaiev (nume de cod „Stierlitz”) avea misiunea de a-i înșela pe naziști, dar iată că în realitate îi păcălește mai întâi pe americani. Frumoasă reușită pentru un agent care nici nu a existat vreodată!
De altfel, acesta și-a continuat succesele și după căderea URSS: într-un documentar despre Sankt Petersburgul anilor ’90, un oficial al administrației locale apare în rolul lui Stierlitz, în reconstituirea unei scene celebre din serial. Ulterior, actorul amator a recunoscut faptul că a fost și el KGB-ist, iar popularizarea paralelei cu Isaiev l-a ajutat în politică. Numele său? Putin. Vladimir Putin…
Proiectul lui Andropov
Coincidență? Deloc, pentru că proiectul Isaiev nu a apărut din imaginația vreunui scenarist. În ciuda aparențelor, originea lui se ascunde în Lubianka. Mai exact, în mintea lui Iuri Andropov, pe atunci directorul KGB, ajuns ulterior și conducătorul întregii URSS. Ca șef al temutului serviciu intern, urmaș al NKVD-ului, Gulagului și epurărilor, Andropov știa prea bine ce imagine au subordonații săi în mentalul colectiv: cea de instrumente ale terorii. Din acest motiv, până atunci, filmele „de spionaj” fuseseră de fapt despre cercetași ori Smerș (departament de contraspionaj care a funcționat între 1943 și 1946, cu rolul de a monitoriza forțele armate și a lichida disidența). O lacună necesar a fi remediată, mai ales că în Vest spionii tocmai deveniseră staruri, datorită fenomenului James Bond.
Scriitorul Iulian Semionov publicase deja o carte în care personajul Isaiev se luptă, în 1921, cu cei rămași fideli țarului, pentru a împiedica scoaterea din țară a diamantelor care aparținuseră familiei imperiale (romanul „Diamante pentru dictatura proletariatului”, publicat în 1974 și ecranizat, cu același nume, în 1976). Iuri Andropov l-a remarcat și i-a cerut un alt volum, în care acțiunea să fie îndreptată împotriva dușmanilor occidentali. Pentru aceasta i-a pus la dispoziție orice a avut nevoie, de la sprijin financiar, la acces în arhivele KGB. O documentare nemaivăzută, din dosare reale, motivul pentru care și CIA a tratat atât de serios articolul din „Komsomolskaya Pravda”.
Volumele sale nu au ajuns însă la destui sovietici, așa că Andropov a avut ideea genială să-i ceară lui Semionov să le transforme într-un scenariu. Ulterior, tot KGB a susținut și filmările pentru serial – spre enervarea generalilor Armatei Roșii, care pierdeau monopolul „băieților buni”. Opoziția s-a manifestat vehement și oficial în comitetul de cenzură care a „judecat” proiectul TV, dar toate acestea în van, din moment ce comisia era condusă de noul membru al Politbiuro… tovarășul Iuri Andropov.
Un erou de milioane
Serialul a avut un succes fulminant, având 50 de milioane de telespectatori la fiecare episod și schimbând pentru totdeauna imaginea agentului secret sovietic. Dintr-o dată, acesta nu mai era un paznic brutal de lagăr, ci o apariție elegantă; nu mai omora cetățeni ruși, fie ei și fideli ai fostului țar, ci vestici; pe deasupra, nu mai era vreun politruc, ci un „un om obișnuit”. Nu întâmplător, apar numeroase scene în care acesta conversează cu civili, fără legătură cu misiunea; obosește și adoarme în mașină; își face prieteni și are, iată, o viață și în afara orelor de serviciu. Agentul secret este umanizat, inspirând simpatie și admirație, nicidecum groază.
Colonelul de securitate Isaiev devine un adevărat erou popular. Este cel mai de succes personaj și beneficiază de cea mai fățișă implicare a KGB, însă nu rămâne nici primul, nici ultimul din ceea ce pare a fi un proiect vast, pe termen lung, de propagandă. La TV a fost însoțit, din 1968, de miniseria „Scutul și sabia”, unde agentul secret Belov se infiltrase și el în Germania nazistă, dar în Abwehr. Nu a beneficiat de același succes la public sau de aceeași promovare, ce-i drept, poate și pentru că Belov părea mai mult un soldat decât un agent KGB.
Înaintea producțiilor de televiziune, terenul fusese deja pregătit prin numeroase volume pe această temă. De exemplu, în „Avakum versus 07” de Andrei Guliașki (1966), agentul secret Zahov îl înfrunta (în Belgia și… Antarctica!) pe Bond, numit doar „agentul 07”, și ieșea învingător (oricum romanele lui Ian Fleming erau interzise în URSS, deci moartea lui 07 de la final era greu de contrazis). Având în vedere că în 1961 publicația oficială a Partidului Comunist, „Pravda”, indica obligativitatea ca literatura polițistă să promoveze „noua atitudine a societății noastre față de bărbații care îi apără liniștea”, iar Vladimir Semiceastnîi, șeful KGB pe atunci, explica în cotidianul „Izvestia” cum trebuie să fie portretizați ofițerii săi drept „nobili eroi protectori ai patriei”, nu-i de mirare că unii au concluzionat și despre personajul Zahov că a apărut la ordinul KGB.
Imagini exotice pentru publicul internațional
Acest exemplu este departe de a fi fost singurul. Am mai putea vorbi și de seriile romanelor de spionaj ale lui Bogomolov sau restul cărților lui Semionov… dar nu o vom face, deoarece spațiul nu ne permite. Înainte de a trece la prezent, o să ne oprim însă puțin și la cinematografie, pentru a menționa, mai mult ca o apariție exotică, „Tehran 43”, o peliculă sovietică din anul 1981, cu Alain Delon, unde povestea oscilează între Parisul anilor ’80 și Iranul anilor ’40, pornind de la un fictiv complot nazist de a-i asasina pe Stalin, Churchill și Roosevelt. Uneltiri firește dejucate… de agenții vigilenți.
Am menționat filmul din două motive (nu doar pentru a ne aminti de imaginea clasică a lui Alain Delon cu pălăria trasă pe ochi): fiindcă promovarea „vigilenților” a avut ca țintă publicul internațional de data aceasta, dar și pentru că se petrece la Paris și Teheran. O să vedeți imediat de ce este relevant. Deocamdată, să ne uităm și la ecranele ceva mai actuale.
Pe acestea o să vedem serialul „Patria” (Rodina) din 2015, în care Anna Zimina, ofițer FSB (noul nume al KGB), are suspiciuni că un pușcaș marin ar fi de fapt trădător, îndoctrinat în prizonierat de ceceni. Așa că începe să-l supravegheze audio-video, în baza propriilor suspiciuni, nu cu mandat judecătoresc (sau alte mofturi similare), ci… din pur patriotism. Tot din patriotism continuă să-l urmărească și după ce serviciul renunță, din lipsă de dovezi, ba chiar și după ce suspectul trece un test poligraf. Firește, bănuielile încep să se adeverească, pentru că ofițerul de fapt se convertise și se roagă pe ascuns nu la Dumnezeul pravoslavnic al tuturor rușilor, ci la Allah. Dacă acesta era sau nu și terorist, nu o să vă spunem, ca să nu stricăm surpriza.
Dușmanul ascuns printre noi
Serialul reprezintă adaptarea unui succes israelian de televiziune, „Hatufim”, care evocă aceleași teme: cetatea asediată și dușmanul ascuns printre noi. Să fi fost doar un accident acest nou serial despre dușmanii ascunși printre ruși, dar urmăriți cu vigilență de FSB? Dacă ne uităm și la „Agenții în adormire” din 2017, nici vorbă. Pe lângă teroriști, iată că printre ruși se ascund și rețele complexe de agenți conspirați ai CIA, infiltrați la nivel înalt în guvern și printre oligarhi. „În adormire”, dar numai până când primesc cuvântul de ordine și trec la fapte. Sabotaj și crimă pentru a afecta relația Kremlinului cu Beijingul, mai exact.
Intervine însă FSB-ul salvator. „Da, oameni ca mine au recâștigat această țară. Și da, oameni ca mine o s-o apere”, declamă și în 2018 colonelul FSB (fictiv) Rodionov, din spatele micului ecran. Agent secret onorabil și cinstit, spre deosebire de un personaj jurnalist, care scrie despre corupție și este demascat drept mincinos și ipocrit. Chiar și presa rusă („Kommersant”) a remarcat asemănarea cu serialul optzecist „TASS” (TASS a fost autorizat să declare…), unde tot agenții CIA infiltrați la Moscova se țineau de rele, iar KGB-ul îi contracara, printr-o operațiune a agentului Slavin din imaginara Nagonia.
Și-atunci, revenim la întrebarea: s-a schimbat ceva după 50 de ani de propagandă prin seriale TV? La prima vedere pare că nu. KGB-iștii (FSB-iștii) încă sunt onorabili, „de-ai noștri” și vigilenți, încă ne salvează de occidentalii intriganți și dejoacă diverse comploturi internaționale. Supunerea neclintită și sacrificiul de sine sunt subînțelese. Însă nu este chiar totul la fel. Aventurile lui Isaiev și Belov în Germania și Elveția, ale lui Slavin în „Nagonia” și ale lui Zahov în Antarctica și Belgia sunt menite să prezinte combaterea Occidentului malefic „afară”, în competiția pentru obiective mondiale, în timp ce mai recenții FSB-iști Zimina și Rodionov trebuie să se apere acasă, în Rusia. În perioada 1970-1990, inamicii acționau prin țări exotice, dar acum sunt „printre noi” și uneltesc dinăuntru, semănând mai mult cu cei din paranoia stalinistă.
Dacă ar fi să ne luăm după filmografie, putem remarca o lipsă de optimism și încredere, fiind afișată mai degrabă o atitudine retrasă, defensivă, suspicioasă față de amenințarea din interior. Însă KGB-iștii continuă să apere cu vigilență și spirit de sacrificiu, din spatele micului ecran. Într-o notă mai pozitivă, să nu uităm declarația lui Putin, care a spus că a ales cariera în serviciile secrete după ce a fost entuziasmat de un astfel de serial. Probabil nu a fost (și nu va fi) singurul…
Abstract
In the early 1970s, the KGB director, Yuri Andropov, decided his secret agents needed a makeover and accomplished that goal by asking for (and supporting) the production of a TV series. „Seventeen Moments of Spring” was a huge success both for the public and for promoting the KGB officers as honorable, likable and smart men and women. Pro-KGB (and later pro FSB) propaganda through TV series has never ceased ever since and it continues to this day in series like „Rodina” and „Sleepers”, about incorruptible heroes from the FSB. There is a difference, though: while the USSR agents were acting in offensive roles in missions abroad, nowadays FSB officers seem to fight a defensive struggle against insidious internal infiltrators.
Autor: Mircea Mitu
