Conflictele armate au provocat mereu pagube materiale, printre acestea aflându-se, pe lângă capacități industriale, militare sau de infrastructură, elemente inestimabile pentru ansamblul valorilor umanității, respectiv bunuri mobile și imobile de patrimoniu cultural.
Distrugerile continuă să se producă, deși la nivel internațional au fost instituite cadre normative de protecție bine definite, la care aderat și țara noastră. Astfel, la nivelul ONU, Convenția de la Paris (16.11.1972) privind Patrimoniul mondial, cultural și natural stabilește că monumentele, ansamblurile și siturile (rezultat al activităților umane), precum și monumentele naturale, formațiunile geologice și siturile naturale cu valoare universală excepțională trebuie protejate, iar statele semnatare se angajează să identifice, să ocrotească, să conserve, să valorifice și să transmită generațiilor viitoare patrimoniul cultural și natural.
În timp au mai fost adoptate Convenția de la Haga, pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, Protocolul pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (ambele documente adoptate în 14.05.1954), al doilea Protocol la Convenție (Haga, 26.03.1999), Convenția asupra protecției patrimoniului cultural subacvatic (Paris, 02.11.2001) și Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (Paris, 17.10.2003).
Conform concepției Uniunii Europene (UE), armonizată cu normativele sus-menționate, patrimoniul cultural al Europei este un mozaic bogat de expresii culturale și creative, o moștenire lăsată de generațiile anterioare de europeni pentru cele viitoare. Totodată, patrimoniul cultural îmbogățește viața cetățenilor, joacă un rol important în crearea și consolidarea capitalului social al Europei și reprezintă o resursă importantă pentru creșterea economică, ocuparea forței de muncă și coeziunea socială, având potențialul de a revitaliza zonele urbane sau rurale și de a promova turismul durabil.
Normativele internaționale reprezintă și un reflex protectiv în raport cu un istoric nefericit al mutilărilor patrimoniului cultural produse pe fondul unor războaie, conflicte civile sau schimbări de regim. În opinia specialiștilor în istorie, vandalismul cultural are ca principal motiv, cel mai adesea, atacarea identității adversarului. În pofida normativelor internaționale care protejează patrimoniul cultural și a valorii și prestigiului de care aceste bunuri se bucură în societatea contemporană, experiența iugoslavă ne arată că acestea nu sunt niciodată protejate pe deplin și ajung să fie „ținte” ale celor care, prin astfel de distrugeri, încearcă să doboare identitatea și spiritualitatea adversarului.
Am ales, pentru o analiză succintă, distrugeri ale unor bunuri culturale mobile și imobile, inclusiv monumente și situri aflate în patrimoniul UNESCO, produse în urma conflictelor generate de destrămarea Iugoslaviei.
Victime culturale ale războiului
Evoluția tragică a războaielor care au însoțit destrămarea Iugoslaviei arată câte distrugeri se pot face în numele ultranaționalismului sau al urii cu motivații religioase. Și asta într-un stat federal care chiar a promovat, cel puțin până la moartea lui Josip Broz Tito (04.05.1980) multiculturalitatea, sub lozinca „frăție și unitate” – „bratstvo i jedinstvo”.
În ciuda pretextelor militare invocate, distrugerile au avut și o motivație etnică, amplificată în contextul disoluției autorității federale. În acest cadru, puterea din republicile constituente a fost preluată, prin alegeri, de partide constituite pe ideologii etno-centriste sau de formațiuni succesoare partidului comunist. În ambele cazuri, a predominat o retorică ultra-naționalistă, șovină, marcată de intoleranță religioasă.
Vom prezenta cele mai relevante cazuri de vandalism la adresa patrimoniului cultural, fără a aborda sau sugera vinovății colective sau predispoziții la astfel de acte din perspective etnice sau confesionale. De altfel, aceste cercetări și concluziile de rigoare sunt de competența Tribunalului Penal Internațional de la Haga. Mai mult, evaluările istoricilor certifică faptul că cei care au fost implicați în vandalisme culturale și nu numai, aparțineau unor grupuri nereprezentative pentru spiritualitatea, în ansamblu, a popoarelor din fosta Iugoslavie.
Distrugerile au debutat în toamna anului 1991, în contextul primei faze a Războiului de Independență al Croației (utilizăm formula consacrată, deoarece studiul nu are ca obiect diferitele perspective din statele succesoare Iugoslaviei referitoare la conflicte), când orașul multicultural Vukovar a fost bombardat de forțe ale Armatei Populare Iugoslave/JNA, Armatei Republicii Sârbe Krajina și formațiuni paramilitare sârbe. Printre numeroasele obiective cu valoare de patrimoniu cultural distruse s-a numărat Castelul Eltz-Manor, construit în stil baroc.
Centrele istorice ale orașelor de la Marea Adriatică, integral sau parțial incluse în patrimoniul UNESCO, respectiv Zadar, Šibenik, Split și Dubrovnik au fost bombardate în diferite grade de intensitate, de forțe navale ale JNA, toate înregistrând distrugeri ale unor obiective culturale.
Cea mai gravă situație s-a produs la Dubrovnik, unde, în timpul asediului de 80 de zile, bombardamentele au fost executate și de forțe terestre de pe înălțimile din jurul orașului. Poate că prezența unor reprezentanți ai organismelor internaționale au descurajat asediatorii să bombardeze agresiv monumentele medievale cele mai importante (Catedrala Franciscană, Palatul Rectorilor, Palatul Sponza, Catedrala Dominicană, Coloana lui Orlando, Farmacia Veche și Turnul cu Ceas).
Cum însă întreg orașul vechi este sit UNESCO, sunt de menționat distrugerile semnificative aduse ansamblului acoperișurilor caselor, „a cincea fațadă” a orașului, dar și Bisericii Ortodoxe Bunavestire construită în 1877, singura de acest rit din orașul vechi.
În timpul războiului din Bosnia și Herțegovina, bombardamentele Armatei Republicii Sârbe din timpul asediului capitalei Sarajevo (05.04.1992 – 29.02.1996) au provocat incendierea și distrugerea unei mari părți a Clădirii Vijećnica, construită în anul 1890 în stilul arhitectural neo-maur, cu influențe ale artei arhitecturale islamice din Spania și Sultanatului Mameluc din Cairo.
În condițiile în care în clădire funcționa Biblioteca Națională din Sarajevo, incendiul a distrus circa 1,7 milioane de cărți, un număr semnificativ dintre acestea constituind opere importante ale literaturii și culturii bosniace. De asemenea, autoritățile Republicii Sârbe au demolat, în anul 1993 Moscheea Ferhadija din Banja Luka, edificată în anul 1579 în stil otoman, obiectiv ce fusese plasat din anul 1950 în patrimoniul UNESCO.
În anul 1993, în Bosnia Centrală și Herțegovina s-a declanșat un conflict subsecvent, numit uneori „război în război”, între Republica Bosnia și Herțegovina, statul succesor al fostei republici din Iugoslavia și autoproclamata Republică Croată Herțeg-Bosnia, deservită militar de Consiliul Croat de Apărare. În acest context, forțele Consiliului Croat de Apărare au distrus Podul Vechi (Stari Most) din orașul Mostar, construit în perioada 1557-1566 și care avea o valoare identitară inestimabilă pentru comunitatea bosniacilor musulmani din oraș.
În fine, în Kosovo, circa 60 de biserici ortodoxe definite ca bunuri de patrimoniu cultural (33 dintre acestea fiind edificate înaintea secolului XVI), au fost distruse de către extremiști albanezi. Astfel, în timpul revoltelor din 17-18 martie 2004, au fost distruse, incendiate sau deteriorate grav numeroase obiective ortodoxe, evaluările UNESCO estimând pagube ale bisericilor și mănăstirilor de circa 30 de milioane de dolari (semnificative fiind Biserica Hristos Mântuitorul – secolul XIV – din Prizren și Mănăstirea Dević – secolul XV – din Laushë/Lausa).
Similar, în timpul conflictului din Kosovo (1998-1999), autoritățile sârbe au distrus o treime din bibliotecile de expresie albaneză, iar arhiva comunității islamice a fost incendiată de forțele sârbe de poliție, fiind distruse numeroase documente și manuscrise rare. De asemenea, 225 de moschei au suferit daune materiale.
Epilog
În prezent, fosta Iugoslavie este pacificată, iar majoritatea zonelor cu potențial au fost de mult reintroduse în circuitul turistic. Călătorului care vizitează Dubrovnik, Mostar sau Sarajevo îi este foarte greu să își imagineze zgomote de proiectile, teama de lunetiști sau uniforme de soldați. La fel de greu îi este să își închipuie acoperișuri distruse, Stari Most, principala atracție a orașului Mostar, năruindu-se sau clădirea Vijećnica cuprinsă de flăcările care mistuie cărți și manuscrise rare.
Turismul prosper din zonele descrise confirmă corectitudinea conceptului european despre patrimoniu ca resursă economică benefică dezvoltării durabile.
Iar viața din spațiul ex-iugoslav și pașii făcuți înspre cooperare și reconciliere sunt încă o dovadă că o perspectivă multiculturală și tolerantă este preferabilă din toate punctele de vedere retoricii xenofobe, rasiste sau ultranaționaliste, în mare parte „vinovată” pentru atrocitățile și vandalizarea patrimoniului cultural, altfel vast și diversificat, din zonă.
Abstract
Although there are international laws and conventions that protect cultural heritage, the former Yugoslavia offers plenty of examples of cultural landmarks that became targets of those who tried to put down their enemy’s identity and spirituality by force. The tragic evolution of the wars that accompanied the dissolution of Yugoslavia portrays, furthermore, the amount of destruction brought by ultra-nationalism or religious-based hatred. And all these happened in a federal state that once promoted the concept of multiculturality in the name of “brotherhood and unity” („bratstvo i jedinstvo”).
Autor: Paul Emilian Pasca
