În scenariile hollywoodiene vedem adesea cum spionul intră în scenă plin de încredere, având o misiune clară, trasată de un lider important. Fără să stea prea mult pe gânduri și, aparent, fără o planificare atentă a acțiunilor viitoare, spionul intră în joc aproape imediat. Reacțiile sale sunt călăuzite de instinct și intuiție, ambele asigurându-i de fiecare dată succesul, în ciuda exploziilor, a distrugerilor și a capcanelor întâlnite la fiecare pas.
Dincolo de industria cinematografică, în lumea reală, intelligence-ul este patronat de legi și reguli care urmăresc îndeplinirea misiunilor sale în slujba cetățeanului și a statului, prevenind astfel posibile erori cauzate de folosirea exclusivă a intuiției.
Spionajul și intuiția
Renunță cu totul la intuiție un serviciu de informații modern, într-o democrație a secolului 21? Există oare vreun beneficiu în folosirea intuiției în activitatea de intelligence? O privire mai atentă ne ajută să identificăm avantajele și limitările utilizării intuiției în spionaj și contraspionaj.
Celebrul fizician Albert Einstein recunoștea rolul intuiției în propria activitate: „Cred în intuiție și în inspirație. Uneori simt că am dreptate. Nu știu că am dreptate”. Cu toate acestea, geniul lui Einstein a fost modelat de la 8 dimineața la 6 seara, de luni până sâmbătă, în interiorul laboratoarelor sale experimentale. Pentru a avea un punct clar de pornire, să ne amintim definiția din DEX a cuvântului intuiție: „capacitatea conștiinței de a percepe esența unui fenomen sau a unui obiect în mod spontan, fără a se servi de raționamente”. În Noul Dicționar Explicativ al limbii române (NODEX) din 2002, există și o altă definiție a intuiției: „formă de cunoaștere imediată a adevărului pe baza experienței și a cunoștințelor achiziționate anterior, fără raționamente logice preliminare”.
Explicaţii ştiinţifice
Încă de la început putem identifica două moduri de obținere a cunoașterii, prin capacitatea de percepție spontană și prin raționalizare. Psihologul Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel pentru economie, evidențiază existența a două sisteme de gândire, în volumul Gândire rapidă, gândire lentă.
Sistemul 1 operează automat și rapid, cu efort redus sau nul și fără senzația de control voluntar. Sistemul 2 acordă atenția necesară activităților mintale solicitante. Putem spune astfel că instinctul se încadrează în primul tip de sistem.
Prin intermediul mai multor experimente (monitorizarea activității cerebrale, experimente sociale) replicate de experți la nivel internațional, autorul demonstrează utilitatea și limitările celor două sisteme.
Descoperirile din domeniul neuroștiinței au contribuit la identificarea unei explicații a instinctului, aceea că, în urma unor reacții la categorii similare de stimuli, se formează o cale neuronală mai facil de accesat în situații viitoare. Cercetările conduse de Antonio Damasio de la Universitatea din Iowa au demonstrat rolul cortexului prefrontal ventromedial în accesarea intuiției, dar și faptul că în acea zonă sunt stocate informații referitoare la recompensă și pedeapsă.
În timp ce majoritatea oamenilor văd în continuare intuiția ca pe un construct magic, în cercurile experților în psihologie se pare că s-a ajuns la un consens și la o explicație logică a acesteia. Astfel, majoritatea văd intuiția ca pe un „raționament condensat”, ca pe o judecată extrem de rapidă.
Practic, atunci când întâmpină o situație inedită, creierul începe să caute prin informațiile deja deținute cel mai bun mod de a reacționa. Intuiția este astfel puterea creierului de a identifica elementele repetitive. Putem spune că, în aceste condiții, repetarea unor experiențe de același gen duce la o perfecționare a intuiției.
Intuiția atinge eficiența maximă în domeniul în care persoana respectivă este specializată. Dacă revenim la activitatea de intelligence, unde întâlnim un grad ridicat de specializare pe toate palierele, putem afirma că, odată cu trecerea timpului, ofițerii de informații se folosesc din ce în ce mai frecvent de intuiție.
Mihai Caraman – de la intuiție la perseverență. Sau invers?
Mihai Caraman a fost ofițer în cadrul Direcției de Informații Externe a Securității Statului, iar timp de 10 ani, în perioada 1958 – 1968 a dezvoltat faimoasa rețea de agenți Caraman. În perioada 1990 – 1992 a fost șeful Serviciului de Informații Externe.
Într-o seară ploioasă de toamnă din anul 1962, Francis André Élie Roussilhe l-a cunoscut pe cel care avea să îl transforme în agentul „Tudor”, cel mai valoros agent al rețelei Caraman. Roussilhe era documentarist NATO cu acces la informații secrete, inclusiv la cele cu cel mai înalt nivel de clasificare, „cosmic”.
Pentru Caraman, recrutarea lui „Tudor” era absolut necesară după ce în 1961, Robert Van de Wielhe, primul agent DIE în interiorul NATO, a rupt relația cu acesta și a părăsit organizația. Dar acea întâlnire nu a fost prima încercare a ofițerului DIE de a-l aborda pe francez. La o primă vedere am considerat că intuiția l-a determinat pe român să renunțe de două ori: „M-am dus de vreo trei ori! Odată mă duc – aveam emoții – și aud niște pași! El stătea la etajul 1, o casă veche. Se auzeau pași, de undeva de sus, am plecat imediat! Am venit a doua zi” (Florian Banu, Mihai Caraman – Un spion român în Războiul Rece, 2019).
De fapt, intuiția a jucat un anumit rol, dar s-a bazat în principal pe munca din lunile de dinaintea întâlnirii, perioadă în care Caraman l-a filat pe viitorul agent, a cercetat domiciliul acestuia și împrejurimile și i-a studiat obiceiurile în detaliu. Intuiția ofițerului a intervenit și atunci când i-a propus lui „Tudor” să se întâlnească chiar la sediul NATO, acesta fiind un moment-cheie al procesului de recrutare. Caraman știa că astfel nu îi va trezi suspiciuni viitorului agent și mai știa, în baza documentării anterioare, că poate să pătrundă în holul instituției fără să fie controlat.
Și în această situație, maniera intuitivă descrisă de Caraman în interviurile cu Florian Banu era de fapt fundamentată pe acțiuni anterioare momentului prezentat.
Efectul experienţei
Desigur, unii cititori ar putea spune că până în acest moment am susținut o pledoarie în favoarea utilizării intuiției în activitatea de intelligence. Cu siguranță, lumea serviciilor de informații cunoaște eșecuri răsunătoare ce ar putea fi la fel de bine atribuite acțiunilor intuitive ale diferiților agenți.
Din această cauză este utilă o mențiune: intuiția este un proces cognitiv absolut necesar, bazat pe expertiza ofițerului de informații, dar care nu poate fi detașată de rigorile instituționale ale unui serviciu de informații modern. Concret, deciziile intuitive vor fi acceptate inițial, dar testate anterior punerii în practică, prin diverse metode și mijloace specifice (întrebările socratice, contestarea propriilor argumente, metode structurate de analiză etc.), în baza regulilor și legilor ce guvernează activitatea culegerii de informații.
Un rol important în realizarea acestei reglementări îl au analistul de intelligence și managerul, deoarece ei pot destructura intuiția ofițerului de informații în argumente puternic fundamentate.
În spionaj și în contraspionaj, intuiția se bazează pe dibăcia și expertiza acumulate de ofițer în timpul carierei sale. De la Aldrich („Rick”) Hazen Ames până la Edmond Pope și de la Oleg Kalughin până la Sergei Tretyakov, judecățile rapide au influențat succesul sau eșecul ofițerilor de informații.
Abstract
In a world where events require a fast response, intelligence plays an essential role in combining intuition with sound reasoning. In everyday life, intelligence officers around the world are having what they call a hunch.
On the long road on truly becoming an intelligence operative or analyst, you have to master the art of using your intuition but, not without a degree of control from other entities and not without having to explain and decompose your gut feeling into validated arguments.
Autor: CM
