Contextualizarea riscurilor şi ameninţărilor sociologice în societatea cunoaşterii
Noţiunile de individ şi societate au o realitate inseparabilă. Socialitatea, din punct de vedere sociologic, reprezintă calitatea înăscută a oamenilor de a trăi în societate, ceea ce atrage după sine imposibilitatea abordării problematicii individualităţii separat de contextul social.
Totodată o societate fără ordine nu există. Fără structură, ierarhie, norme, legimitate, cultură şi chiar libertate, nu se poate vorbi despre evoluţie. “Libertatea” dezordinii nu înseamnă altceva decât potenţarea coeficientului de stess al individului prin intermediul angajamentelor nerespectate, sau neasumate, sau de fenomene necontrolate.
Normele sociale sunt creaţia colectivităţii, sunt rezultatul interacţiunii sociale ca urmare a nevoii soluţionării unor probleme sociale. O soluţie devine, prin validarea rezolvării unei situaţii, normă în momentul în care este impusă de un grup suficient de reprezentativ din cadrul colectivităţii în care este resimţită necesitatea respectivă. Încălcarea normei sociale de căter individ poate atrage excluderea, în diferite grade, a respectivilor din comunitate, şi chiar disoluţia grupului în cazurile de dezorientare sau schimbare socială semnificativă (anomie).
Schimbarea socială reprezintă modificarea semnificativă a comportamentelor, culturii şi structurii sociale. Cea mai remarcabilă transformare pe care a înregistrat-o societatea umană a fost trecerea de la comunitate la societate (Tönnies), de la solidaritatea mecanică la cea organică (Durkheim). Ulterior s-au înregistrat evoluţii în sfera acţiunii sociale de la valoare/ tradiţie către cele orientate raţional instrumental. În studiile sale Weber demonstrează că premisele modernităţii (societatea de status) şi-au aflat rădăcinile în trecerea de la structura socială la cea centrată pe regimul proprietăţii. Evoluţia pe care o societate o poate înregista se bazează, în mare măsură, pe capacitatea de adaptare la mediu prin cultură (ansamblul comportamentelor, a reprezentărilor temporale, spaţiale şi materiale şi procesul de transmitere socială a acestora). Inovaţia şi diseminarea reprezintă motorul de adaptare a construcţiei sociale numită cultură. Aceasta nu poate fi abordată fără a lua în calcul, într-o enumerare incompletă, valorile, simbolurile, normele, ritualurile miturile şi spaţiul stilistic.
Cultura stă la baza conturării categoriei specializată în „conducerea” comunităţii, numită elită şi care este răspunzătoare de eficienţa acesteia. De accea, în societăţile în care elitele încetează să ocupe poziţiile de lider (fenomen cunoscut sub denumirea de blocarea circulaţiei elitelor), structurile economice, culturale, educaţionale, juridice şi politice capătă aspecte diforme ce tind să capete caracter dramatic indus de apariţia fenomenului de dependenţă faţă de terţi.
Astfel, s-au creat premisele pentru apariţia conceptului de politică socială, ca apanaj elitelor, prin care s-a urmărit realizarea unei interfeţe cu nevoile cetăţenilor, bazată pe dinamica distribuţiei echitabile a resurselor. Învăţământul, sănătatea, asistenţa socială, sistemul asigurărilor sociale, juridic, de securitate, apărare şi ordine publică sunt componente majore ale acestei interfeţe care servesc drept catalizator social, având o funcţie importantă în menţinerea coeziunii şi a capacităţii de efort naţional. Pentru a avea succes, reforma unei societăţi trebuie să aibă o abordare integrală, capabilităţi de derulare, simultană, pe dimensiunea economică, spirituală, juridică şi politică, asigurând, în acceaşi măsură, aşezarea statului pe principiile competenţelor, care generează instituţii şi elite organice.
Poziția societăţilor în ierarhia sistemului internaţional depinde, în mare măsură, dincolo de conjunctura istorică, de gradul de inteligenţă politică şi de moralitate a elitelor, de măsura în care acestea stau în raport de echivalenţă, compensare cu restul societăţii.
Cele două pârghii prin care ordinea socială este protejată de imixtiunea anormalului politic sau personal în economie ţin de principiul democratic al accesului la putere şi de cel al birocraţiei care stă la baza raţionalizării administraţiei. Totuşi, nu poate fi eliminată şi trebuie luată în calcul, în cadrul analizei de risc, posibilitatea de apariţie a unor mutaţii disfuncţionale care pot apărea la nivelul raţionalităţii instrumentale în cadrul mecanismului democratic.
Astfel, în cadrul statului modern/ democratic se dezvoltă autorităţile legale capabile să exercite presiuni în vederea limitării activităţilor speculative, strâns legate de autoritatea privilegiului, impunând măsura raţionalităţii formale (specifică domeniului economic) şi substanţiale (în concordanţă cu scopuri de esenţă etică, religiasă sau de altă natură).
Când structura socială şi evoluţia acesteia sunt dominat destructurate vorbim însă de o nouă specie de real – realul diminuat. În acest spaţiu se înregistrează câmpuri energetice sociale negative, care blochează sau deturnează mecanismele evolutive, propagând procese de stagnare şi de subdezvoltare, falsificări şi izolare, excludere şi eşec. Spunem atunci că aceste societăţi, aflate în pseudomorfoză, nu mai au acces la propria istorie, destin, în raport cu potenţialul lor evolutiv dat de masa lor demografică, de talente, poziţie geostrategică şi de potenţial al resurselor.
Globalizarea, o provocare majoră pentru toate sistemele de protecţie a infrastructurilor critice
Fenomenul globalizării, odată cu avantajele şi transformările pozitive ce le aduce la nivel internaţional, dă posibilitatea propagării rapide a amenintăţilor directe la adresa securităţii tuturor. Riscurile şi amenintăţile la adresa obiectivelor vitale pentru funcţionarea societăţii şi securitatea cetăţenilor au capatat noi valenţe, cu dinamică ridicată şi grad de intensitate crescut, fapt ce a condus la necesitatea unei abordari integrate a conceptului de „infrastructură critică”. Pornind de la caracteristicile de bază ale infrastructurilor critice, elementul de criticitate al stabilităţii acestora, inclusiv în context transfrontalier, a căpătat noi conotaţii în planul strategiilor naţionale/ transnaţionale.
Complexitatea protecţiei infrastructurilor critice şi importanţa acestora pentru stabilitatea socială, respectiv securitatea cetăţeanului şi a statului, a generat corelarea concretă a strategiilor iniţiate la nivelul statelor şi organizaţiilor. Conexiunile dintre funcţionalitatea şi viabilitatea infrastructurilor critice şi elementele fundamentale ale vieţii economico-sociale, politice şi militare ale unui stat, alianţe etc. consolidează semnificativ liantul dintre elementul de securitate şi rolul sistemelor de infrastructuri în exprimarea necesităţilor şi promovarea intereselor naţionale, indiferent de configuraţia contextuală.
Buna funcţionare sau dimpotrivă, disfuncţionalitatea în cazul unor infrastructuri critice care afectează direct calitatea vieţii şi funcţionarea societăţii moderne, cu impact direct asupra cetăţeanului, pot avea un cost politic ridicat, astfel încât factorul decizional va fi obligat să urmărească, cu atenţie, reacţia opiniei publice, în astfel de situaţii, cu vădită “încărcătură electorală”.
Securitatea sănătăţii – punct nodal de interconexiune al infrastructurilor critice locale, naţionale şi internaţionale
Trebuie să recunoaştem că, există o capacitate limitată a autorităţilor şi conducerii sectorului public, cât şi privat, de a asigura din timp personalul şi toate resursele necesare atunci când este vorba despre infrastructuri critice cu un grad înalt de calificare, iar formarea şi apoi stabilitatea personalului cu înaltă pregătire este o problemă în toate sectoarele cu mobilitate a forţei de muncă într-un mediu concurenţial.
Ţinând cont de dinamica mediului de securitate, este necesară o cunoaştere la zi a noilor ameninţări, respectiv vulnerabilităţile care apar în special pentru infrastructuri critice. Noile vulnerabilităţi pot astfel apare la una sau alta din infrastructurile critice, dar şi la “punctele nodale”, unde acestea se interconectează la nivel local, naţional sau internaţional.
Într-un mediu multidimensional (economic, social, tehnic, informaţional) caracterizat prin interconexiuni complexe şi dinamică ridicată, propunerea unei soluţii de securitate este valabilă pentru o perioadă redusă de timp. În aceste condiţii valabilitatea soluţiei este determinată de cunoaşterea şi mai ales, controlul variabilei complexe „risc”, în timp cvasi-real.
Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă în prezent unul dintre domeniile cele mai importante şi mai dezvoltate ale politicii Uniunii Europene referitoare la ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale. Acest domeniu este parte integrantă a conceperii organizării şi desfăşurării proceselor de muncă şi are rolul ca prin măsuri şi mijloace specifice să prevină disfuncţiile din cadrul sistemului de muncă astfel încât acesta să se desfăşoare în condiţii de maximă eficienţă.
Scopul final al activităţii de securitate şi sănătate în muncă este protejarea vieţii, integrităţii şi sănătăţii lucrătorilor împotriva riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională care pot apărea la locul de muncă şi crearea unor condiţii de muncă care să le asigure acestora confortul fizic, psihic şi social.
La nivelul Uniunii Europene problematica securităţii şi sănătăţii în muncă a constituit şi constituie un domeniu foarte important, cu un impact deosebit, care, de-a lungul timpului, a făcut obiectul mai multor strategii.
În acest sens, relansarea politicii de securitate şi sănătate în muncă, prin abordarea globală a stării de bine la locul de muncă a fost realizată cu ocazia aprobării „Strategiei comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru perioada 2002-2006”.
Acest lucru s-a impus în contextul evoluţiilor înregistrate în sfera muncii, precum şi apariţiei unor noi categorii de riscuri, în special a celor de natură psihosocială. Principalele provocări ale acestei strategii au fost reprezentate de:
a)evoluţia demografică şi îmbătrânirea populaţiei active; b)noile tendinţe pe piaţa muncii, inclusiv dezvoltarea activităţilor independente, a subcontractării precum şi creşterea numărului de lucrători lucrători în IMM-uri; c)noile fluxuri de lucrători migranţi, semnificative pe teritoriul Uniunii Europene;
d)aspectele de securitate şi sănătate în muncă specifice femeilor;
e)dezvoltarea cu precădere a unor tipuri de boli profesionale (afecţiuni musculo-scheletice, infecţii şi afecţiuni legate de presiunile psihologice);
f)manifestarea unor noi factori de risc cum sunt violenţa la locul de muncă, inclusiv hărţuirea sexuală şi morală;
g) nivelul de punere în aplicare concretă a legislaţiei comunitare, care diferă în mod semnificativ de la un Stat membru la altul.
Obiectivele strategice s-au realizat printr-o mai bună înţelegere a evoluţiilor din sfera muncii şi a riscurilor noi – un rol important în acest scop revenind Observatorului European al Riscurilor – prin intermediul unei cercetări specializate, pentru a identifica măsurile eficiente de prevenire.
Continuând liniile directoare stabilite prin strategia anterioară, a fost lansată „Strategia comunitară în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru perioada 2007-2012”, document care invită Statele membre să identifice strategii coerente şi măsuri practice pentru promovarea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Putem afirma fără echivoc faptul că strategia comunitară de securitate şi sănătate în muncă pentru perioada 2007-2012, adoptată prin Rezoluţia Consiliului din 25 iunie 2007 şi documentele programatice din domeniu, constituie atât punctul de pornire pentru relansarea politicii de securitate şi sănătate în muncă, cât şi instrumentul ce va sta la baza stabilirii cadrului general al strategiei la nivel naţional. Strategia comunitară 2007-2012 privind sănătatea şi securitate în muncă” a avut ca obiectiv „reducerea continuă, durabilă şi omogenă a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale”. Strategia naţională privind securitatea şi sănătatea în muncă 2008-2013, a stabilit principalele priorităţi şi obiective la nivel naţional în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pe termen scurt şi mediu, fiind elaborată în concordanţă cu necesităţile identificate în contextul dezvoltării României şi cu obiectivele strategiei comunitare.
Obiectivul principal al acestei strategii a fost reducerea în mod constant şi semnificativ a numărului de accidente de muncă şi boli profesionale şi îmbunătăţirea în mod continuă a nivelului de securitate şi sănătate în muncă.
Îndeplinirea acestui obiectiv a presupus o mai bună cunoaştere şi înţelegere a riscurilor de la locurile de muncă dar şi identificarea măsurilor adecvate şi eficiente de prevenire şi protecţie, de creştere a nivelului de securitate. La realizarea acestuia au contribuit acţiunile de conştientizare-sesiuni de informare, mese rotunde, dezbateri etc.-şi de sensibilizare a angajatorilor, lucrătorilor, membrilor comitetelor de securitate şi sănătate în muncă, responsabililor cu securitatea si sănătatea în muncă din întreprinderi, medicilor de medicina muncii, reprezentanţilor patronatelor şi sindicatelor.
O experienţă pozitivă ce a contribuit la o mai bună comunicare între instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, la dezvoltarea unor acţiuni împreună cu partenerii sociali şi angajatori, la promovarea culturii de prevenire a riscurilor şi a bunelor practici a fost reprezentată şi de organizarea, în parteneriat, a „Săptămânii Europene pentru Securitate şi Sănătate în Muncă”.
Fără a nega elementele de progres înregistrate în intervalul 2004 – 2007 – scăderea numărului accidentelor de muncă şi a cazurilor noi de îmbolnăvire profesională totuşi cifrele rămân ridicate, iar indicele de durată medie a accidentelor au înregistrat o uşoară creştere, de la 66,5 în anul 2004 la 71,7 în anul 2007. La nivel naţional, programul de medicina muncii are ca obiectiv general protejarea stării de sănătate a populaţiei active în relaţie cu factorii de risc profesionali. Dacă în infrastructura sistemului pentru securitate şi sănătate în muncă, serviciul de medicina muncii este un pilon principal alături de instituţiile administrative de sănătate publică, inspectorate teritoriale de muncă, spitale, clinici de boli profesionale, comitete de securitate şi sănătate în muncă din întreprinderi, sistemul informaţional de specialitate este focalizat asupra supravegherii stării de sănătate a lucrătorilor. Activităţile de supraveghere a sănătăţii lucrătorilor şi monitorizare a factorilor de risc şi a expunerii profesionale au furnizat indicatorii statistici: morbiditate, mortalitate etc. Datele statistice existente reflectă faptul că există în continuare condiţii de muncă în care se manifestă riscuri profesionale şi o cultură de prevenire a riscurilor insuficient dezvoltată la nivelul întreprinderilor.
Elaborarea acestei strategii a avut în vedere, în principal:
-impactul socio-economic al legislaţiei asupra activităţii angajatorilor români şi asupra companiilor în general, în vederea asigurării securităţii şi sănătăţii la locul de muncă prin îmbunătăţirea calităţii ocupării şi crearea de locuri de muncă mai sigure, din această perspectivă.
-actualizarea situaţiei ce priveşte implementarea conceptului de prevenire a riscurilor şi up-gradarea rolului principalilor actori, activi în acest domeniu.
-dezvoltarea culturii de prevenire prin implicarea activă a întregii societăţii româneşti, în sensul conştientizării pe deplin a conceptului de prevenire a riscurilor asumate la locul de muncă.
-creşterea productivităţii şi competitivităţii companiilor şi organizaţiilor româneşti, în plan internaţional prin asigurarea recunoaşterii rolului pe care îl au locurile de muncă sigure, în acest demers.
Printre obiective specifice, vizate de implementarea acestei strategii putem menţiona:
A. Îmbunătăţirea continuă a nivelului de securitate şi sănătate în muncă prin: identificarea şi aplicarea unor măsuri legale pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor psihosociale; îmbunătăţirea sistemului de supraveghere a sănătăţii lucrătorilor prin îmbunătăţirea sistemului de raportare a bolilor profesionale şi actualizarea listei bolilor profesionale; creşterea calităţii şi competitivităţii furnizorilor de servicii pentru sănătate în muncă etc.
B. Îndrumarea angajatorilor, din punct de vedere metodologic, în vederea realizării activităţilor de prevenire şi protecţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă prin: sprijinirea activităţii angajatorilor în vederea conştientizării asupra potenţialului de creştere a performanţelor prin implementarea măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; monitorizarea morbidităţii profesionale la nivel naţional etc.
C. Conştientizarea actorilor implicaţi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special prin creşterea eficienţei activităţii de reintegrare profesională prin lărgirea posibilităţilor de a accede pe piaţa muncii.
D. Integrarea securităţii şi sănătăţii în muncă în programele de învăţământ şi de formare profesională.
E. Intensificarea colaborării între instituţiile şi autorităţile cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi partenerii sociali.
F. Dezvoltarea şi consolidarea continuă a capacităţii instituţionale prin asigurarea interoperabilităţii serviciilor de sănătate profesională.
G. Dezvoltarea şi consolidarea continuă a cercetării ştiinţifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în principal prin elaborarea şi finanţarea planului sectorial de cercetare dezvoltare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Tele-Health, m-Health, e-Health şi tele-Care
Complexitatea crescută a sistemelor, interdependenţele care există între diferite categorii de infrastructuri critice obligă pe specialişti să parcurgă forme de pregătire interdisciplinare, cu componente de experienţă internaţională şi de aspecte practice din “lecţiile învăţate” din incidente precedente. Optimizarea sistemului de asigurare a resurselor pentru protecţia infrastructurilor critice ar putea presupune o creştere a ponderii componentelor informaţionale, generată atât de creşterea relevanţei acestora în toate domeniile sociale, cât şi ca urmare a diversificării ameninţărilor care vizează acest domeniu. În acest context, domeniul medical şi al educaţiei sanitare constituie un teren fertil pentru dezvoltarea proiectelor telematice, cu impact major atât la nivelul pacienţilor şi cadrelor medicale, cât şi la nivelul societăţii, în general. Ca formă nouă de activitate, specifică societăţii informaţionale (dar cu rădăcini mai adânci în istorie), telemedicina a fost definită prin utilizarea telecomunicaţiilor pentru furnizarea informaţiilor şi serviciilor medicale. În accepţiunea Asociaţiei Americane de Telemedicină, telemedicina este definită ca „schimb de informaţie medicală utilizând comunicaţiile electronice, în scopul asigurării sănătăţii şi educaţiei pacienţilor sau furnizării serviciilor de asistenţă sanitară”.
Tehnologia utilizată în telemedicină poate merge de la un simplu telefon până la supertehnologie, care să includă echipamente de video-conferinţe, comunicaţii prin infraroşu şi sateliţi. Telemedicina reprezintă o soluţie pentru “diseminarea” serviciului medical oferind posibilitatea accesului unui număr mare de pacienţi la asistenţă sanitară de specialitate şi anume:
-din punct de vedere administrativ: poate interveni în identificarea unor soluţii la problemele administrative survenite ca urmare a implementării politicii naţionale de sănătate;
-din punct de vedere al dezvoltării structurii naţionale de sănătate: poate susţine procesul de colaborare şi dialog între centrele medicale rurale şi principalele spitale naţionale, utilizând suportul de telecomunicaţii;
-din punct de vedere al educaţiei: poate contribui la formarea şi educarea profesională în domeniul asistenţei medicale;
-din punct de vedere al calităţii şi eficacităţii serviciilor de asistenţă medicală: prin stabilirea unei politicii şi/sau strategii de dezvoltare a telemedicinii la nivel naţional prin care să fie identificate priorităţile de asistenţă medicală, ţinându-se cont de resursele de telecomunicaţii aflate la dispoziţie.
Ca orice teleactivitate, telemedicina ignoră dimensiunea spaţială, neexistând diferenţe calitative între serviciile medicale oferite unui pacient apropiat faţă de cele ale unuia îndepărtat. Telemedicina face posibilă descentralizarea serviciilor de sănătate, astfel încât pacientul poate fi tratat aproape de domiciliul său. Există două tehnologii diferite care fac posibilă funcţionarea telemedicinei. Prima, numită stochează şi transmite (store and forward) este folosită pentru transferul imaginilor digitale de la o locaţie la alta. Imaginea obţinută cu ajutorul unei camere video digitale este stocată pe suport magnetic şi apoi transmisă spre destinaţie. Din categoria aplicaţiilor acestei tehnologii fac parte teleradiologia, telepatologia, teledermatologia etc. A doua se bazează pe televiziunea interactivă bidirecţională (two-way interactive television) şi se poate utiliza în domenii precum: psihiatrie, medicină internă, cardiologie, pediatrie, obstretică-ginecologie etc.
Tehnologiile informatice şi de comunicaţii au un impact deosebit asupra desfăşurării activităţii medicale prin posibilitatea de a crea dispozitive şi sisteme noi care să permită o abordare mult diversificată a actului medical şi anume:
-introducerea şi dezvoltarea tehnologiilor digitale de comunicaţii, reţele fixe sau mobile, permit un acces diferenţiat în diverse zone din ţară, chiar în locuri greu accesibile, atât în zona urbană cât şi în zona rurală. Utilizarea tehnologiilor digitale împreună cu cele informatice au contribuit la dezvoltarea de dispozitive de măsură avansate care au posibilitatea de a îndeplini un număr variat de funcţii, precum şi de a permite cuplarea la o reţea de colectare a datelor măsurate. În plus, conectarea acestor dispozitive la o reţea din cadrul unei aplicaţii de telemonitorizare, realizată similar cu reţele informatice de succes, cum ar fi INTERNET-ul, permite conectarea permanentă a pacientului la un Centru Medical care oferă serviciile de monitorizare;
– utilizarea, din ce în ce mai frecventă, a reţelei INTERNET oferă posibilitatea informării, educării şi învăţării pacientului în ceea ce priveşte serviciile de telemonitorizare la domiciliul acestuia. Astăzi este o realitate faptul că, şi în România, accesul la INTERNET devine un lucru din ce în ce mai obişnuit, prin apariţia unui mare număr de furnizori de asemenea servicii. În acest fel pacientul poate să fie educat privitor la importanţa urmăririi stării de sănătate, în mod continuu, mai ales în cazul unor afecţiuni cronice, determinându-l să accepte utilizarea acestor servicii, având consecinţe benefice asupra gradului de menţinere a sănătăţii sale la un nivel superior;
– introducerea unui sistem de înregistrare electronică a datelor medicale, în baza unor standarde dezvoltate pentru acest scop, reprezintă un element important în activitatea de reprezentare unitară a datelor provenite din aplicaţiile de monitorizare la distantă, indiferent de furnizorul de servicii de acest gen, reprezentare identică cu aceea utilizată în practica medicală curentă. Aspectul este important, pentru că nu obligă personalul medical să desfăşoare o activitate diferită, faţă de aceea zilnică, pentru bolnavii telemonitorizaţi, cu consecinţe benefice asupra timpului de răspuns, menţinerea bazelor de date, productivităţii, calităţii activităţii medicale.
În România au existat diferite proiecte pentru asigurarea de servicii de sănătate în condiţii de asistenţă medicală virtuală, însă toate reprezintă versiuni incipiente ale serviciului de telemedicină. Cu toate că există premise pentru dezvoltarea acestui tip de serviciu în România, există păreri sceptice în ceea ce priveşte succesul telemedicinei datorită, în primul rând, comporta-mentului consumatorului de servicii medicale. Pentru a putea fi operaţional sistemul de furnizare a serviciilor medicale prin intermediul telecomunicatiilor este nevoie de efort sustenabil şi de colaborare din partea tuturor jucătorilor de pe piaţa serviciilor medicale ( reprezentanţi ai arcului guvernamental, ai mediului de afaceri, ai mediului academic, ai mass media, ai organizaţiilor profesionale etc.) pentru materializarea unor demersuri de:
-armonizare legislativă care să creeze un cadru adecvat furnizarii unui astfel de serviciu (modificarea serviciilor incluse în pachetul acoperit de asigurările de sănătate de stat şi private precum şi pentru ca serviciile de telemedicina oferite către persoanele particulare să fie suportate total sau parţial din asigurările de sănătate); -promovare a acestui tip de act medical de către comunitatea medicală din România atât în rândul medicilor cât şi al pacienţilor;
-sporire a capacităţii reţelelor de către companiile de telecomunicaţi şi servicii IT astfel încât să suporte furnizarea de astfel de servicii la o calitate mare, asigurând respectarea intimităţii bolnavilor, confidenţialitatea şi siguranţa datelor personale transmise, precum şi securizarea sistemul informatic conform normelor europene;
-introducere şi promovare a dispozitivelor de monitorizare de către furnizorii de tehnică medicală.
Totodată, în adoptarea procedurilor de elaborare, implementare, monitorizare şi evaluare a unui astfel de sistem trebuie avute în vedere coordonate legate de atribuţiile şi competenţele ce revin instituţiilor angrenate, capacitatea acestora de a elabora, implementa, monitoriza şi coordona aplicarea obiectivelor specifice, fără a neglija ponderea dezvoltării şi formării profesionale a resursei umane angrenate în acest demers, prin stabilirea „nişelor” formative în scopul creării oportunităţilor de specializare în plan internaţional, ce pot plasa România pe poziţia de lector în domeniu şi prin intensificarea cooperărilor public-privat – care să asigure armonizarea măsurilor la nivel naţional, schimbul de expertiză şi dezvoltarea cercetării-dezvoltării în domeniu.
Formularea unui cadru legislativ, cu aplicabilitate în acest domeniu trebuie să ţină cont de respectarea principiului: legalităţii; subsidiarităţii-asigură luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean, corelate cu posibilităţile existente în plan regional; complementarităţii-cu valorificarea şi, după caz, adaptarea/ dezvoltarea mecanismelor şi măsurilor de asigurare a securităţii infrastructurilor critice deja implementate; confidenţialităţii; proporţionalităţii – prin aplicarea unor tehnici de management al riscului adecvate, atenţia fiind concentrată asupra domeniilor cu potenţialul de risc cel mai mare, ţinând cont de ameninţări, criticitate, probabilitatea de producere a riscului identificat, raportul cost-beneficii, nivelul de securitate şi protecţie necesar şi eficienta strategiilor disponibile-şi al cooperarii-între autorităţile publice care trebuie să asigure coordonarea procesului de dezvoltare şi implementare a politicilor şi măsurilor de protecţie a infrastructurilor critice în domeniile aflate în aria de competenţă şi proprietarii, operatorii şi administratorii de infrastructuri critice care vor fi angrenaţi în acest proces.
Dezvoltarea şi exploatarea unor servicii de telemedicină reprezintă un proces aflat la graniţa infrastructurilor de sănătate, comunicaţii şi IT şi administrative. Astfel, pentru a putea vorbi despre dezvoltarea şi exploatarea sistematică a serviciilor de telemedicină, trebuie avut în vedere că acestea reprezintă o componentă esenţială a funcţiei vitale a societăţii prin implicaţiile fruste asupra sănătăţii, securităţii, siguranţei, bunăstării sociale şi economice a cetăţenilor, cu impact semnificativ la nivel naţional.
Autor: Oana Magdalena Ciobanu
