Sunt jurnalist cu vechime și metri cubi de articole sau cărți publicate. Sunt și dascăl de comunicare cu alte dovezi ale expertizei în domeniu. Ar mai trebui să spun că sunt (dovedit ca membru al breslei) și scriitor, dar asta nu contează. Contează, apropo de primele calități invocate, faptul că eu cred, după atâta amar de ani de cioplitorie în carnea cuvântului, că orice comunicator profesionist (un reporter, bunăoară!) va pune pe primul loc magnetismul mesajului (senzaționalul, dacă se poate!) și abia apoi informația pe care o conține acel mesaj audio-vizual sau pe suport de hârtie. Cât privește informația, acuratețea și ambalajul acesteia vor pur ta nu marca furnizorului, ci stilul fabricantului. Va fi, deci, un produs de presă care evidențiază amprenta priceperii, profesionalismului și, desigur, subiectivismului jurnalistului, dar și pecetea libertății de a relata, radiografia, prezenta faptul de presă (de interes public, așa zicând) editorului (patron, „mogul”, finanțator etc.)
Acest aspect nu face excepție nici atunci când instituții mai puțin vocale și, oricum, potrivit legii, mai puțin accesibile publicului larg, fac obiectul documentării de presă și, pe cale de consecință, al izibilității în mass-media. Dimpotrivă, bizuindu-mă pe argumentul senzaționalist, voi constata că tocmai aceste organizații devin ținte predilecte ale „câinilor democrației”, adică ale oamenilor de presă. Așa se face că, de cele mai multe ori, dorința de deschidere dusă până la marginile declasificării unor subiecte manifestată de unii lideri ai serviciilor secrete, se repercutează negativ (și pentr u instituția furnizoare de „carne” destinată preparatului jurnalistic, și pentru beneficiarii acelui produs informativ și, de ce nu, educativ-formativ, dar și pentru organul de presă însuși!) producând reacții nedorite, transmițând știri decontextualizate ori de-a dreptul false și riscând să se rupă o relație ce ar trebui să rămână firească în sisteme sociale cu exercițiu democratic.
Sunt jurnaliști (o știu și din proprie experiență!) care achiesează informal la o anume strategie și raport de necesitate cu fur nizorul de factologie mediatică solicitată, ca apoi, sub anumite motive să procedeze la augmentări și tușări senzaționaliste, în detrimentul intenției declarate și al protocolului relațional. Eschiva post factum „Dați o dezmințire ori vă oferim un drept la replică” nu rezolvă, ba, uneori, dacă se produce (și cum, unde, când e valorificată, cu ce comentariu adiacent în ziar ori pe micul ecran!?) amplifică bănuieli, confuzii, erori, procese de intenție, suspiciuni.
Antidotul justificativ – dreptul garantat de Constituție, la informare și libertatea, și ea garantată a cuvântului! este invocat unilateral, fără referire la dreptul aceluiași popor garantat de același act normativ suprem, la securitate individuală (ca partiție a celei naționale și, de ce nu, zonale, de alianță, continentală sau globală prin informare profesionistă, oportună, chiar parcimonioasă, dacă aspectul evită panica, hazardul, dezastrul etc. sens în care și există resurse compartimentate/clasificate.
Problema invocată a discordanței dintre buna credință a informării corecte și, prin aceasta, a creării de imagine reală și setea de senzaționalul manifest sau țintit, care, e drept poate crea audiență și augmentare de rating/tiraj nu privește numai domeniul serviciilor secrete. E un curent pluri-acțional a cărui perniciositate în detrimentul sanității actului dialogal-informativ devine din ce în ce mai evidentă.
Ce e de făcut? Nu sunt soluții! Aspectul ține de claritatea legii și respectarea biunivocă a literei și spiritului acesteia, de rectitudine morală, bună intenție și performanță în efectivizarea unui status/rol dintre cele mai complexe (mă refer și la angajații SRI ca ofertanți de informații destinate consumului public, dar și la ziariștii profesioniști fără ghilimele!), dar mai ales de praxis democratic derulat după partituri normative, necum după ureche, liber arbitru sau bun plac al cine știe cui, ajuns la un moment dat, conjunctural și efemer, în cine știe ce sus ierarhic.
Autor: Nicolae Rotaru
