Aparută inițial ca o organizație paramilitară, Hezbollah s-a transformat în timp într-o structură mult mai complexă, deținând în prezent un post de radio și televiziune proprii, promovând programe de dezvoltare socială și beneficiind chiar de posturi în cadrul Guvernului libanez.
Hezbollah, în traducere literară “partidul lui Dumnezeu”, este o organizație politică și paramilitară șiită cu sediul în Liban. La baza activității sale stă ideologia islamismului șiit, dezvoltată de ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul revoluției islamice din Iran. Gruparea a apărut inițial în timpul războiului civil din Liban, ca o miliție șiită organizată, antrenată și finanțată de membrii gărzilor revoluționare iraniene. Începând din anul 1992, organizația este condusă de către Sayyed Hassan Nasrallah, în calitate de secretar general.
Șase state, inclusiv Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, au inclus oficial această organizație pe lista grupărilor teroriste, deși, din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o unanimitate de păreri între toate statele lumii, probabil cele mai importante fiind divergențele apărute în cadrul Uniunii Europene. Pe de altă parte, majoritatea membrilor comunității musulmane consideră Hezbollahul ca fiind o mișcare de rezistență legitimă.
Hezbollah beneficiază de o largă susținere populară în cadrul comunității șiite libaneze, fapt probat prin mobilizarea unor demonstrații de masă cuprinzând sute de mii de participanți. Potrivit numeroaselor relatări din presa internațională, grupul beneficiază și de sprijinul considerabil oferit de Iran și Siria, de la sfârșitul războiului civil Hezbollah operând practic sub protecția și ajutorul direct al acestor state.
Geneza apariției Hezbollah
În Liban, relația dintre stat și societate este de natură “confesională”. Puterea guvernamentală și responsabilitățile sunt alocate pe baza apartenenței religioase. În zilele noastre, această țară recunoaște, în mod oficial, optsprezece comunități etnico-confesionale. Distribuția puterilor, fixată în 1943 printr-o lege nescrisă, Pactul Național, realizat între creștinii maroniți și musulmanii sunniți, la sfârșitul mandatului francez, conferă esențialul puterii președintelui Republicii (obligatoriu creștin maronit) și primului-ministru (obligatoriu musulman sunnit), funcția relativ mai puțin prestigioasă a președintelui Parlamentului revenind unui musulman șiit. Celelalte posturi guvernamentale și locuri din Parlament sunt distribuite în funcție de o rație de 6 creștini la 5 musulmani.
Urbanizarea Libanului
Până în anii 1960, majoritatea șiiților din Liban trăia în regiuni rurale, în principal în sudul țării și în valea Bekaa, zone în care condițiile de viață erau foarte departe de a atinge nivelul de dezvoltare specific altor regiuni ale țării. În urma unui program de modernizare, care a creat o rețea rutieră și a introdus noi abordări în agricultură, mulți musulmani șiiți au emigrat la Beirut, unde au creat o zonă de periferie săracă în jurul capitalei, viitor focar de recrutare pentru organizații teroriste precum Hezbollah. Urbanizarea rapidă a Libanului, rezultând în urma inserției sale în economia capitalistă mondială, a accentuat și mai mult disparitățile economice în rândul populației, care au stat astfel la baza unor conflicte politice, accentuând divergențele existente din punct de vedere religios și ideologic în acest microunivers confuz, violent și extrem de divizat.
Un asemenea cadru general a generat, inevitabil, conflicte și neînțelegeri în raportarea politică a șiiților libanezi, care s-au radicalizat ulterior. Populația urbană, compusă esențialmente din șiiți libanezi săraci, nu era mobilizată inițial în funcție de specificul ei. În anii ’60 și începutul anilor ’70, șiiții constituiau partea cea mai numeroasă a militanților și conducătorilor Partidului Comunist Libanez și Partidului Socialist Național Sirian. Dar, la sfârșitul anilor ’70, Sayyid Musa al-Sadr, cleric musulman charismatic care studiase în orașul sfânt șiit irakian Najaf, a început să intre în concurență cu partidele de stânga, cucerind loialitatea tinerilor șiiți. Al-Sadr le oferea alternativa unei “Mișcări a Dezmoșteniților”, dedicată obținerii de drepturi politice în sânul societății civile libaneze.
Dispariția lui Musa al-Sadr
Între 1978 și 1982, o serie de evenimente a propulsat în avanscenă tânăra mobilizare șiită și a întrerupt într-o bună măsură relațiile cu partidele de stânga: două invadări ale Libanului de către Israel, dispariția inexplicabilă a lui Musa al-Sadr și revoluția islamică din Iran. Au fost trei evenimente care au dus la o restructurare majoră a opiniilor acestei comunități, la identificarea unor adversari primordiali și la adoptarea unui veritabil mentor spiritual, Iranul, esențial în dezvoltarea ulterioară a Hezbollah.
În 1978, aflat în vizită în Libya, Al-Sadr a dispărut misterios, iar această dispariție a suscitat imensa lui popularitate ulterioară. În același an, pentru a-i respinge pe luptătorii Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), aflați atunci în Liban și care foloseau teritoriul acestui stat pentru organizarea unor atacuri asupra statului evreu, Israelul invadează sudul țării, acțiune militară ce are ca și consecință secundară provocarea unui val de refugiați de aproximativ 250.000 de persoane. În anul următor, 1979, revoluția islamică din Iran a oferit un nou model musulmanilor șiiți din lumea întreagă, precum și o viziune asupra unei lumi alternative capitalismului liberal occidental, diferită de cea slăvită de mișcările de stânga. Preluarea puterii de catre Khomeini, prăbușirea regimului șahului, văzut ca o marionetă a intereselor americane, crearea unui stat islamic șiit bazat pe principii religioase stricte sunt tot atâția factori care vor suscita interesul șiiților libanezi și vor duce la transformarea modelului iranian într-o veritabilă sursă de inspirație. Iar de aici până la conexiuni practice, politice și militare, drumul a fost foarte scurt, interesele ambelor părți fiind fundamental identice.
Autodefinire ideologică și programatică
Manifestul Hezbollah din 1985 definea clar apartenența organizației: “…Suntem fiii Ummei (comunitatea musulmană)… Suntem legați de musulmanii din întreaga lume printr-o doctrină solidă și legăturile religioase ale islamului, al cărui mesaj Allah a vrut să fie transmis prin intermediul profetului Mahomed. Purtarea noastră ne este dictată prin lumina conceptelor politice generale definite de conducătorii noștri. Cât despre cultura noastră, ea este bazată pe sfântul Coran, sunne și regulile Faqih, sursa noastră de credință și ascultare…”
În manifestul său din 1985, Hezbollah prezenta cele trei mari obiective ale mișcării, acestea fiind: eradicarea colonialismului occidental în Liban, aducerea în fața justiției a tuturor celor ce au comis atrocități în timpul războiului civil și stabilirea unui guvern Islamic în Liban. De atunci, Hezbollah a suspendat temporar țelul de a transforma Libanul într-un stat islamic, recunoscând imposibilitatea atingerii acestuia în condițiile actuale, și aducând, în schimb, în prim plan, ideea distrugerii statului Israel.
Legăturile strânse cu Iranul definesc astfel orientarea ideologică și practică a Hezbollahului. Lupta împotriva „sionismului” însemna, pentru cei care urmau linia trasată de Teheran, doar un capitol din lupta împotriva „necredincioșilor”. Caracterul special al Hezbollahului vine din apropierea teritorială a Libanului față de Israel, de starea permanentă de conflict cauzată de această apropiere.
Rădăcinile conflictului direct dintre șiiți și evrei datează de dinaintea apariției Hezbollah. Un grup inspirat și posibil finanțat de Iran a organizat la finele anilor ’80 o serie de atentate împotriva unor obiective evreiești din Argentina, soldate cu peste 100 de morți. Mai recent, clericul șiit irakian Moqtada Al-Sadr, conducătorul unei revolte înarmate împotriva celor care vor să impună o constituție scrisă de „mâini neislamice” în Irak, a anunțat că evreii au un plan de a instaura un stat al lor, de la Nil până la Eufrat. Rețeaua influențelor e strânsă și extrem de complexă în această zonă a terorismului șiit, conexiunile sale depășind granițele statale și ținând mult mai mult de apartenența confesională.
Structură organizațională și pârghii de decizie
Modalitatea de organizare a mișcării ridică multe controverse între analiștii acesteia. Mulți lideri ai Hezbollah au accentuat faptul că membrii săi nu dispun de o modalitate de identificare (legitimație), însemne specifice sau responsabilități anume, precum și faptul că lipsește o structură organizatorică clară.
Cu toate acestea, cercetătorul Magnus Ranstorp, preocupat de istoria Hezbollah, susține existența unei structuri clare de conducere. Bazată pe velayat-e faqih, aceasta „concentrează toată autoritatea și puterea în persoana liderilor religioși, ale căror decizii sunt urmate de întreaga comunitate”. Se poate vorbi, astfel, despre respectarea principiilor care stau la baza lumii islamice, care, pornește încă de la începuturile sale, cu o extrem de strânsă conexiune între laic și secular, între biserică, comunitate și stat.
Deciziile Hezbollah sunt împărțite între Majlis al-Shura (Consiliul Consultativ) și Majlis al-Shura al-Karar (Consiliul de Decizie). Consiliul Consultativ este condus de către 12 clerici superiori, având responsabilitatea deciziilor tactice și supervizând ansamblul activităților Hezbollah în Liban. Consiliul de Decizie este condus de șeicul Muhammad Hussein Fadlallah și este compus din alți 11 clerici cu responsabilități în domeniul deciziilor strategice.
În cadrul Consiliului Consultativ există șapte comitete specializate ce se ocupă de probleme ideologice, financiare, militare, politice, judiciare, sociale și informaționale. Această structură a Consiliului Consultativ și a celor șapte comitete subordonate este dublată de structuri similare, corespunzând celor trei principale teatre de acțiune ale Hezbollah în Liban: Beqaa, Beirut și zona sudică a țării.
Spre sfârșitul războiului civil libanez, două alte organisme decizionale au fost instituite: un consiliu executiv și un birou politic.
Hezbollah – activitate politică și socială
Alături de mișcarea Amal, Hezbollah reprezintă majoritatea opțiunilor libanezilor. Spre deosebire de Amal, Hezbollah și-a păstrat și caracterul său militar. Treptat, mișcarea Amal și-a pierdut mare parte din susținătorii inițiali, fiind denunțată că a tradat idealurile ce au stat la baza activității sale. Efectul acestei lovituri de imagine a fost creșterea suportului public pentru Hezbollah.
Astfel, bazându-se pe susținerea populatiei șiite, Hezbollah a luat decizia implicării în viața politică libaneză, fără ca aceasta să afecteze însă latura sa militară și principiile sale ideologice. Hezbollah face parte din Parlamentul libanez, obținând, în urma alegerilor din 2005, 10,9% din mandate. Blocul Rezistenței si Dezvoltării, în cadrul căruia Hezbollah are statut de membru, a câștigat, la rândul său, alte 23 mandate în sudul Libanului. În ansamblu, Hezbollah deține sau controlează 27,3% din opțiunile politice ale libanezilor, exprimate în mandate parlamentare.
Confruntările militare din 2006
Confruntările militare din anul 2006 pot fi privite ca un veritabil model în conflictul dintre Hezbollah și Israel. Doi soldați israelieni au fost răpiți de gruparea șiită libaneză, acest act constituind scânteia care a dus la escaladarea conflictului. Armata israeliană a început o ofensivă de amploare pentru găsirea colegilor lor. Israelienii au fost capturați imediat după ce militanții libanezi au lansat zeci de rachete și obuze de mortieră care au lovit poziții israeliene. În timpul confruntărilor armate, cel puțin șapte soldați israelieni au fost uciși. Ministrul israelian al apărării, Amir Peretz, a autorizat ofensiva aeriană asupra Libanului, care a vizat obiectivele strategice ale Hezbollah, dar și infrastructura civilă libaneză, considerată o țintă legitimă de către Israel.
Replica Hezbollahului nu s-a lasat mult așteptată, două rachete libaneze au explodat în apropierea orașului israelian Shlomi. În replică, forțele israeliene au bombardat un pod important, care lega două orașe din sudul Libanului. Israelul a declanșat ofensiva după ce Hezbollah a anunțat răpirea celor doi militari israelieni. La nivelul consecințelor, conflictul din vara anului 2006 din Liban a arătat că, pentru prima oară, o armată arabă nu a fost înfrântă în mod decisiv de Israel. De fapt, Hezbollah și – a îndeplinit obiectivele, înregistrând pierderi grele. Pur și simplu nu s-a dezintegrat sub loviturile Israelului, cum s-a întâmplat, în trecut, cu alte armate arabe. Hezbollah nu a fost distrus din punct de vedere militar, având capacitatea de a rezista în continuare. Acest rezultat s-a datorat antrenamentelor intense efectuate de Hezbollah în cei 6 ani de la retragerea israeliană din sudul Libanului. Pregătirile au constat în elaborarea unei strategii care să anihilieze sau să submineze avantajele forțelor iaraeliene de apărare, pregătirea profesionistă a personalului Hezbollah urmărind să facă față unei confruntări directe cu Israelul în teren deschis, stabilirea, în prealabil, a unor poziții fortificate și aprovizionarea cu muniții, multe dintre acestea fiind arme sofisticate (rachete anti-tanc, rachete Katiușa, rachete anti-aeriene și, în mod surprinzător, rachete anti-navă). De asemenea, Hezbollah a fost cel care a inițiat ostilitățile, preluând practic inițiativa în conflict și manipulându-l mediatic ulterior.
În schimb, Israelul a reușit, cel puțin pentru o perioadă de timp, să înlăture amenințarea Hezbollah de la frontiera de nord. Cu toate că atacurile aeriene au distrus, probabil, cea mai mare parte a rechetelor cu raza lungă de acțiune a Hezbollahului, nu au reușit să distrugă structura de comandă a organizației. Israelul a descoperit anumite slăbiciuni ale forțelor sale armate datorită războiului, dar a și comis o eroare, luptând cu un Hezbollah despre care nu avea prea multe informații privind puterea sa militară.
În esență, conflictul s-a încheiat cu o remiză, ambele tabere îndeplinindu-și obiectivele: Hezbollah a reușit să se afirme ca cea mai puternică și singura forță armată arabă care, cel puțin la prima vedere, a rezistat Israelului, iar Israelul a îndepărtat, pentru moment, amenințarea reprezentată de Hezbollah. Israelul însă nu a reușit să afecteze infrastructura Hezbollah, astfel încât organizația să nu mai poată desfășura operațiuni. La nivel regional, „victoria Hezbollah” este o victorie a șiiților și a Iranului, fapt care pune probleme statelor arabe din regiune și Occidentului.
Autor: Alin Onciu
