Politica de securitate a unui stat trebuie să se fundamenteze pe evitarea încadrării și a încercuirii sale strategice, pentru a preveni formarea unor sisteme de alianțe ostile care îl pot flanca sau împresura teritorial. Este un risc strategic major care poate evolua în amenințări de securitate foarte grave. Un stat încadrat sau încercuit strategic poate deveni ținta unor presiuni exercitate de o alianță ostilă prin care i se erodează capacitatea de funcționare instituțională sau chiar independența, suveranitatea și integritatea teritorială. De exemplu, o alianță ostilă poate dispune, în raport cu statul vizat, măsuri de obstrucționare a fluxurilor sale de transport (umane, comerciale). Sau poate impune restricții de călătorie pentru persoanele fizice și juridice ori institui blocade (parțiale, totale) privind importurile și exporturile statului-țintă (de energie, mărfuri alimentare și industriale etc.).
Un stat încadrat sau încercuit strategic urmează, inevitabil, cursul subdezvoltării cronice interne, marcată de crize socio-economice. De asemenea, se conturează profilul dependenței sale externe (diplomatice, militare) față de alianța ostilă. Vulnerabilitatea strategică poate fi exploatată de coaliția ostilă și printr-o confruntare armată, care obligă statul să se apere simultan, pe mai multe fronturi, în fața atacului. Unica soluție, pentru a evita încadrarea sau încercuirea strategică, este ca statul să își construiască alianțe și parteneriate strategice ori să se integreze în sistemele deja existente. Dacă statul este suficient de puternic, există și varianta de a acționa din timp pentru a obstrucționa formarea alianței ostile. Pentru a evidenția consecințele produse de flancarea strategică și modul prin care o putere s-a raportat la acest risc, vom analiza cazul Germaniei, începând cu 1871 și până în prezent.
Context istoric
În spațiul german, a existat, pe parcursul Epocii moderne, o competiție intensă pentru supremație internă între Bavaria, Austria și Prusia. Munchen, Viena și Berlin au reprezentat capitalele unor nuclee de putere regionale care au urmărit, fiecare în parte, să coaguleze și să conducă spațiul german, extrem de fragmentat politic din cauza acțiunii diplomatice și militare franceze. Prusia, sub regele Wilhelm I von Hohenzollern, care s-a bazat pe activitatea cancelarului său Otto von Bismarck, a inițiat un proces accelerat de unificare. Succesul lui Otto von Bismarck s-a datorat aplicării unei politici pragmatice și flexibile care, pentru realizarea intereselor naționale, viza obiective concrete și nu avea un scop ideologic (Realpolitik). Astfel, Berlinul și-a valorificat, pe rând, superioritatea militară atât în raport cu Austria (principalul rival intern), cât și cu Franța (principalul adversar extern).
Inițiativa Prusiei a fost favorizată și de contextul european, caracterizat printr-un amplu proces de redefinire a raporturilor de putere. Alianța formată în urma Congresului de la Viena (1815), pentru a preveni expansiunea și, implicit, supremația franceză pe continent, s-a dezintegrat după Războiul Crimeii (1853-1856). Destructurarea alianței, bazată pe cooperarea dintre Prusia, Austria și Rusia, a fost rezultatul acțiunii franceze. Parisul a izolat Viena, de Sankt-Petersburg și Berlin, și a susținut crearea unor state naționale (România, Italia) în vecinătatea Austriei. Însă nu Parisul a fost cel care a exploatat contextul pentru a umple vidul de putere, ci Berlinul. Profitând de izolarea Austriei și Franței, Prusia le-a învins pe fiecare, pe rând (în 1866, respectiv în 1870). Astfel, Berlinul a obținut hegemonia atât în spațiul german, subordonându-și Viena și Munchen, cât și în Europa Occidentală, substituindu-se Parisului.
Realități geografice
Victorios în competiția pentru supremație în Europa Occidentală, Berlinul a fondat Imperiul german (1871), dar nu putea valorifica deplin contextul istoric favorabil din cauza anumitor realități geografice. Situată în centrul geografic al Europei peninsulare, Germania ocupa o poziție ce reprezenta mai mult o vulnerabilitate și mai puțin o oportunitate strategică. Se putea extinde teritorial în orice direcție, însă, concomitent, risca să fie încadrată sau încercuită strategic de o coaliție ostilă. Astfel, putea fi forțată, în caz de război, să se angajeze militar, simultan, pe multiple fronturi. De altfel, Parisul care dorea să își ia revanșa, pentru a contrabalansa superioritatea Berlinului, viza să coaguleze alianțe cu puteri de anvergură din proximitatea Germaniei. Republica franceză urmărea să se alieze în special cu Imperiul Britanic (care domina Rimlandul) și Imperiul Rus (care stăpânea Heartlandul).
Germania nu avea acces direct la Oceanul Atlantic, ci doar prin intermediul unor mări adiacente (Marea Baltică, Marea Nordului). În istorie, a existat permanent o dependență strategică maritimă a spațiului german față de puterile extinse din Peninsula scandinavă (Danemarca, Suedia, Rusia) și, mai ales, din Arhipelagul Britanic (Anglia). Odată cu Epoca modernă, deținând supremația maritimă globală, Londra îi putea bloca chiar accesul la ocean. În schimb, spațiul german a exploatat intens oportunitatea reprezentată de Câmpia germano-polonă (nord-europeană), care se continua spre Câmpia Rusă (est-europeană). Astfel, încă din Evul Mediu, a avut loc o expansiune teritorială germană de anvergură spre răsărit, realizată fie pașnic (colonizare), fie războinic (campanii militare). Unificarea germană, sub conducerea Berlinului, s-a produs, însă, tardiv, într-un moment istoric în care segmente majore din vastele câmpii erau sub control rusesc.
Raporturi de forță
Geografic, Germania era poziționată vulnerabil între imperiile ce dominau Heartlandul și Rimlandul. Deși în conflict în Asia pentru supremație mondială, Londra și Sankt-Petersburgul erau preocupate de afirmarea Berlinului ca putere dominantă în Europa. Opoziția externă, coagulată activ de diplomația franceză, era complicată de disputele din arealul german. Dinastia de Hohenzollern a integrat Bavaria în imperiul său și a diminuat influența Casei de Habsburg în spațiul german. Imperiului austriac i s-a accentuat, astfel, caracterul multietnic, iar pentru a rezista s-a transformat într-o monarhie dualistă, prin asocierea la putere a Ungariei. Pe fondul deplasării centrului de greutate spre est și în absența unui imperiu colonial, Austro-Ungaria s-a concentrat pe Balcani, concurând Rusia. În pofida tensiunilor, Viena și Berlinul și-au dat seama că trebuiau să coopereze pentru a rezista puterii din Heartland.
Arealul german, la nivelul căruia geografia a favorizat apariția mai multor centre regionale de putere, s-a manifestat mai degrabă ca spațiu de divergență și nu de convergență. Saxonia, Renania, Bavaria, Franconia și Suabia s-au orientat strategic mai mult spre zona atlantică și mediteraneeană, în timp ce Prusia și Schleswig-Holstein, spre cea baltică. În consecință, raportul de forțe dintre centrele de putere devenea esențial pentru orientarea strategică a spațiului german. Obținând supremație internă, Prusia a modelat prioritar spațiul german după orientarea sa strategică. Având nucleul de gravitație în nord-est, unde erau situate capitala și aria de origine (Ordinul Teutonic), Prusia a legat politica Germaniei mai mult de zona baltică și hinterlandul slav al acesteia. S-a dezvoltat, astfel, ca putere continentală, în opoziție mai mult cu hegemonul din Heartland, și mai puțin cu imperiul din Rimland.
Echilibru continental
Sub Otto von Bismarck, a fost creat un stat capabil să învingă fiecare putere în parte, inclusiv imperiile din Rimland și Heartland. Însă era un stat ce nu putea câștiga înfruntând o coaliție ostilă care îl încadra ori îl încercuia strategic. Otto von Bismarck aprecia că statutul de putere dominantă în Europa Occidentală era suficient țării. Germania avea nevoie de stabilitate, și nu de continuarea expansiunii teritoriale pe continent. A renunțat la politica de forță, pentru o diplomație echilibrată în raport cu Rusia și cu Anglia, prin care izola Franța. A acordat prioritate cooperării cu hegemonul din Heartland, pentru a evita riscul unui conflict între Rusia și Austro-Ungaria din cauza tensiunilor din Balcani. Astfel, Berlinul a realizat alianțe cu Viena și Sankt-Petersburgul (1873, respectiv 1881) și a semnat un tratat cu Rusia de asigurare reciprocă a neutralității în caz de război cu o terță putere (1887).
Pe fondul agravării problemelor din Balcani, pentru a proteja Austro-Ungaria de Rusia, Berlinul a încheiat o alianță separată cu Viena (1879). Exploatând nemulțumirea Romei față de politica franceză în zona mediteraneeană, a convins Italia să adere la sistem pentru a forma Tripla Alianță (1882). Și România, amenințată de imperialismul rusesc, s-a alăturat, ulterior, acestui parteneriat strategic (1883). Berlinul a cooptat, astfel, statele naționale create cu susținerea Parisului pentru a vulnerabiliza strategic Viena. În același timp, statele respective puteau fi angrenate și de Rusia într-un conflict cu Austro-Ungaria. Berlinul a stimulat extinderea colonială franceză pentru ca Parisul să renunțe la revanșă și, implicit, să creeze o contrapondere la puterea maritimă britanică. Pentru a nu provoca ostilitatea Londrei, Germania, sub Otto von Bismarck, și-a construit tardiv și limitat un imperiu colonial (centrat însă pe Africa și Oceania, nu pe Asia).
Aspirații mondiale
Wilhelm al II-lea a abandonat (1890) sistemul de alianțe al lui Otto von Bismarck, bazat pe moderație și flexibilitate, impunându-și propria strategie (Weltpolitik), pentru a transforma imperiul într-o putere mondială. Kaiserul urmărea să profite, mai ales, de situația din estul Europei: dependența externă a Austro-Ungarei față de Germania, respectiv vulnerabilitățile interne din Rusia (tensiuni sociale) și Imperiul Otoman (conflicte etnice). Wilhelm al II-lea a urmat cursul unei politici de forță ce a ostilizat Sankt-Petersburgul, prin susținerea Vienei în problema Balcanilor, dar și Londra, prin ambiția de a deveni o putere maritimă. Franța a valorificat nemulțumirile imperiilor din Heartland și Rimland pentru a forma alianțe în scopul flancării strategice a Germaniei. A reușit să atragă de partea sa Rusia (1891) și Anglia (1905), care, la rândul lor, alarmate de politica germană, s-au aliat (1907), înființând Tripla Înțelegere (Antanta).
Formarea celor două blocuri politico-militare a avut ca efect creșterea rigidității și agresiunii în cadrul relațiilor internaționale. Războiul mondial a devenit inevitabil (1914) din cauza acumulării permanente de tensiuni în competiția pentru supremație în Balcani, ce opunea Austro-Ungaria și Rusia, aliată cu Serbia. Germania, flancată strategic, s-a angajat simultan și contra puterii din Heartland, și a celei din Rimland. Imperiul Otoman (1914) și Bulgaria (1915) au aderat la Puterile Centrale, însă Italia (1915) și România (1916) s-au reorientat spre Franța și aliații săi. În Primul Război Mondial, Germania a rezistat presiunii exercitate de flancarea strategică, învingând Rusia și menținându-i pe anglo-francezi pe poziții defensive. Germania a cedat, totuși, sub presiunea SUA, o putere externă Europei, care, prin intervenția sa în favoarea Antantei (1917), a înclinat decisiv balanța victoriei (1918).
Colaborare interesată
Paradoxal, deși înfrântă, Germania a ajuns, după război, mai puternică geostrategic. Berlinul își pierduse întreg imperiul colonial, dar suferise cedări teritoriale minime în Europa. În estul continentului, imperiile rus și austro-ungar, care i-ar fi putut contrabalansa puterea, s-au dezintegrat. Între Germania și Rusia, pe baza Tratatului de la Versailles (1919), s-au creat state mijlocii sub influență franceză (Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia). Cu ajutorul lor, Parisul voia să împiedice orice apropiere ruso-germană și să flancheze strategic Berlinul, dinspre răsărit. Însă, pentru Germania, devenită republică democratică, și Rusia, transformată în republică sovietică, ordinea stabilită în Europa Orientală era inacceptabilă. Astfel, cele două puteri au semnat tratate de cooperare economică (1922) și de asigurare reciprocă a neutralității (1926), prin care au inaugurat calea revizuirii situației din estul Europei.
Sub ministrul de externe Gustav Stresemann, Berlinul a revenit la Realpolitik și la echilibrul pe relația est-vest practicat de Otto von Bismarck. Deși avea legături strânse cu URSS, Germania s-a integrat, gradual, în sistemul de putere al Occidentului, evitând, implicit, riscul flancării strategice. Și-a asumat să respecte frontierele sale vestice (1925), însă nu și pe cele estice, a aderat la sistemul internațional reprezentat de Liga Națiunilor, pentru a menține pacea mondială (1926), și a acceptat reconcilierea cu Franța (1926). În schimb, pe baza cooperării cu Occidentul, a urmărit să modifice pașnic efectele aplicării Tratatului de la Versailles. A reușit, astfel, să câștige încrederea și sprijinul Occidentului (în special, al Angliei și SUA) pentru a revizui în favoarea sa o parte din sancțiunile și restricțiile ce îi fuseseră impuse (plata despăgubirilor de război, limitarea forțelor armate).
Revizionism agresiv
Deși Germania pornise pe drumul european al reconcilierii, la sfârșitul războiului mondial, s-au produs două schimbări majore ce i-au marcat evoluția în perioada interbelică. Cedările teritoriale și dispariția imperiului colonial i-au accentuat caracterul național și profilul de putere continentală. Inevitabil, s-a creat un curent politic ultranaționalist și revizionist agresiv ce reclama supremația Berlinului, mai ales în centrul și estul Europei unde trăiau numeroase comunități germane. Mișcarea era alimentată de frustrările aplicării Tratatului de la Versailles, iar criza economică (1929-1933) a favorizat ascensiunea sa politică. Devenit cancelar (1933), Adolf Hitler a reînființat un imperiu cu ambiții de Weltpolitik, pe care, spre deosebire de Wilhelm al II-lea, le-a fundamentat ideologic. A instaurat un regim totalitar ostil puterii comuniste din Heartland, care, de asemenea, revendica supremația în estul continentului.
Adolf Hitler a distrus și sistemul de cooperare cu Occidentul conceput Gustav Stresemann, conturând perspectiva confruntării cu statele democratice. A anulat complet prevederile Tratatului de la Versailles și a inițiat un proces de expansiune teritorială pe criterii etnice în Austria și Cehoslovacia (1938). Războiul cu Occidentul a izbucnit în momentul în care Germania a anexat și teritoriul polonez. Pentru a nu lupta pe două fronturi, Adolf Hitler a semnat un pact de neagresiune cu sovieticii (1939), însă, după ce a învins Franța și a blocat Anglia în defensivă (1940), a atacat URSS (1941). Deși dispunea de o alianță mai solidă, în special datorită susținerii Italiei și Japoniei, Germania a fost iarăși înfrântă. Al Doilea Război Mondial a fost pierdut, la fel ca primul, din cauza flancării sale strategice prin coalizarea puterilor din Heartland și Rimland, respectiv a intervenției SUA în conflict.
Reconciliere completă
Prin Tratatul de la Paris (1947), Germaniei i s-a impus o pace și mai grea decât cea de la Versailles. A suferit pierderi teritoriale mari în est și a fost divizată în zone de ocupație de către învingători (URSS, SUA, Anglia și Franța). În cele din urmă (1949), cele trei zone aflate sub control occidental au fost reunite pentru a forma o republică democratică (RFG – Germania de Vest), iar cea sovietică a devenit un stat comunist, aservit Moscovei (RDG – Germania de Est). Cedările teritoriale au influențat decisiv orientarea strategică a RFG, a cărei capitală nu se mai afla în Berlinul divizat, ci la Bonn. Odată cu pierderea teritoriilor din răsărit, centrul de putere al RFG a devenit Renania, apropiată tradițional de spațiul atlantic. Sub cancelarul Konrad Adenauer, a fost reluată politica lui Gustav Stresemann de reconciliere cu Franța (1950) ca fundament al securității țării, evitându-se, astfel, riscul flancării strategice.
RFG a refuzat oferta sovietică de reunificare germană într-un stat neutru (1952), pentru că o extrăgea din zona occidentală și o poziționa vulnerabil între URSS și SUA. Ca reacție, a aderat la NATO (1955) și a susținut procesul de integrare europeană bazat pe reconcilierea franco-germană. A contribuit la amplificarea presiunii asupra URSS și a blocului comunist, creat de Moscova în Europa de Est, care nu a rezistat și s-a prăbușit (1989). A urmat reunificarea germană sub conducerea RGF (1990), necondiționată strategic de URSS. Capitala a revenit în Berlinul reîntregit, iar Germania s-a întors la politica de echilibru a lui Gustav Stresemann: integrare în sistemul de putere al Occidentului și cooperare (economică) cu Rusia. Destabilizarea Europei de către hegemonul din Heartland, prin conflictul provocat în estul continentului (2022), a reorientat, însă, Berlinul spre politica accentuat euroatlantică a lui Konrad Adenauer.
Abstract
A state’s security policy should be based on avoiding possible strategic flanking maneuvers by a hostile alliance. Such unwanted situations may involve pressure that finally leads to the erosion and even loss of a state’s institutional capacity or independence, sovereignty and territorial integrity. In the present article we have taken the case of Germany to analyze how such a situation can be possibly approached.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
