Un stat, pentru a nu fi surprins în plan strategic din perspectiva evoluţiei sale istorice, trebuie îşi dezvolte capacitatea de a anticipa manifestarea fenomenelor naturale şi sociale. O prognoză corectă privind dinamica unui eveniment îi va permite, în condiţii de eficienţă, să prevină ori să diminueze efectele unui risc sau, în funcţie de situaţie, să exploateze o oportunitate. Statul este nevoit, astfel, să trăiască nu doar în prezent, ci, prin intermediul geoficţiunii, şi în viitor. Să se folosească de experienţa prezentului, acumulată inclusiv din învăţarea lecţiilor trecutului, pentru a-şi proiecta, strategic, viitorul. Poate construi, argumentat, ipoteze şi scenarii complexe cu privire la fenomenul analizat pe care să le verifice pentru a stabili validitatea lor. Pe baza acestor evaluări, poate dispune măsuri din timp pentru a influenţa dinamica evenimentului în propriul avantaj.
Pentru a evidenţia potenţialul analitic al geoficţiunii şi modul cum ar putea fi utilizat ca instrument de prognoză geostrategică, ne vom raporta la zona arctică. Vom folosi ca punct iniţial de dezvoltare perspectiva teoretică de transformare majoră a regiunii sub impactul schimbărilor climatice. Creşterea, în ritm alert, a fenomenului de încălzire globală are potenţialul de a accelera procesul de topire a gheţii la Polul Nord. Se conturează, astfel, posibilitatea ca atât pasajul de nord-est, cât şi cel de nord-vest ale Oceanului Arctic să devină permanent navigabile în condiţii optime. În consecinţă, prin legarea celor două pasaje, se poate dezvolta în timp, în jurul Polului Nord, o rută circumterestră. Crearea acestei căi maritime va însemna apariţia unui Rimland arctic, respectiv a unui nucleu alternativ de coagulare a relaţiilor internaţionale şi de formare a centrelor de putere.
Cunoaşterea istoricului
Un proiect de geoficţiune trebuie să coboare adânc în trecutul fenomenului pe care îl analizează, pentru a cunoaşte originea şi istoricul manifestării lui. O privire atentă şi detaliată asupra trecutului unui fenomen permite identificarea cauzelor şi a mecanicii lui de funcţionare. Scăderea temperaturii la Polul Nord, care determină perioadele de glaciaţiune, este, de regulă, consecinţa reducerii activităţii solare (un rol major, dar cu efecte limitate în timp, îl joacă şi erupţiile vulcanice). Deoarece intensitatea activităţii solare are un caracter oscilant, perioadele de răcire a climei terestre alternează cu cele de încălzire. Glaciaţiunile formează, astfel, un proces ciclic, însă cu o durată variabilă, influenţată de acţiunea factorilor naturali. Impactul erelor glaciare asupra umanităţii este semnificativ, provocând ample modificări socio-economice şi, implicit, politico-militare.
Perioada de încălzire specifică Evului Mediu (interval aproximativ: anii 800-1300) a permis navigaţia la periferia apelor îngheţate ale Oceanului Arctic. Oportunitatea a fost valorificată de europeni, prin intermediul vikingilor, care au lansat expediţii spre vest (în jurul anului 1000), ajungând în Groenlanda. Ulterior, folosind Groenlanda ca bază pentru explorările lor, vikingii şi-au urmat aventura spre apus, descoperind maritim America de Nord. S-a inaugurat, astfel, o rută strategică prin care Eurasia a fost legată, pe calea apelor, de America. Exploatarea rutei a fost abandonată din cauza mini-erei glaciare care a îngheţat emisfera nordică (perioadă aproximativă: anii 1300-1900). Prin intermediul spaniolilor, europenii au redescoperit America (1492), dar au fost nevoiţi să urmeze o cale sudică mai lungă, navigând prin apele calde ale Oceanului Atlantic (aflate în preajma Tropicului Racului).
Stabilirea tendinţei
Pentru a elabora scenarii plauzibile, este necesar ca proiectul de geoficţiune să beneficieze de o cunoaştere precisă a evoluţiei fenomenului la momentul actual, asigurând fundamentul evaluării tendinţelor de manifestare a lui. Începând cu sfârşitul Epocii Moderne (în jurul anului 1900), s-a produs treptat o reîncălzire a climei globale, care a afectat, în special, emisfera nordică. Dacă, în trecut, constituia rezultatul exclusiv al acţiunii factorilor naturali, în prezent, fenomenului i se asociază cauze antropice. În ultimele decenii, activitatea umană (industrială, agricolă, casnică), bazată pe arderea de combustibili fosili, a alimentat procesul de reîncălzire globală a climei. În paralel, fenomenul a fost amplificat de efectele în cascadă produse de propria dinamică (topirea gheţii scade capacitatea pământului de a reflecta radiaţia solară, dezgheţarea permafrostului eliberează gazul metan etc.).
Perspectiva creării unei rute circumterestre arctice depinde, astfel, de acţiunea unor factori umani şi, mai ales, naturali. În prezent, există state şi organizaţii internaţionale care iau măsuri pentru încetinirea procesului de reîncălzire, prin diminuarea ori eliminarea activităţilor poluante şi de artificializare a suprafeţei terestre (de exemplu, extinderea necontrolată a urbanizării în detrimentul biodiversităţii). Se insistă, în context, pe nevoia asigurării securităţii multidimensionale a umanităţii (în special, în plan ecologic, alimentar, sanitar), pentru a preveni apariţia unor dezastre (creşterea nivelului oceanului planetar, aridizarea unor regiuni, fenomene meteorologice extreme, pandemii etc.). De asemenea, fiind consecinţa activităţii oscilante a soarelui, actuala interglaciaţiune poate fi, oricând, succedată de o eră sau mini-eră glaciară care să reîngheţe emisfera nordică.
Calcularea impactului
Pentru a calcula impactul potenţial al fenomenului, un proiect de geoficţiune trebuie să se concentreze pe varianta materializării evenimentului. Crearea rutei circumterestre arctice va modela semnificativ harta mapamondului, deoarece Rimlandul se va extinde în zona litoralului nordic al Eurasiei (Heartlandul) şi al Americii. Se va forma, astfel, un Rimland arctic care va permite exploatarea acestor mase continentale deoarece, în absenţa protecţiei banchizelor, litoralul lor va fi expus (inclusiv ofensivei militare). Vulnerabilitatea lor va fi accentuată de relieful specific care, în general, este nefragmentat şi plat. În zona ţărmului, relieful favorizează crearea unei rute terestre ce va asigura accesul în interiorul Eurasiei şi al Americii de Nord. Iar, pentru a pătrunde adânc în aceste teritorii, se vor putea exploata cursurile fluviilor ce se varsă în Oceanul Arctic (Obi, Enisei, Lena, Mackenzie).
Dată fiind importanţa lui, Rimlandul arctic va avea potenţialul de a se transforma într-un nucleu geostrategic în jurul căruia se vor coagula centre de putere care îşi vor exercita influenţa la nivel mondial. În special, actorii statali care vor controla segmentul arctic al Rimlandului nu vor mai fi dependenţi strategic de canalele artificiale din zona temperată, create, în Epoca Modernă, pentru a lega oceanul planetar (Suez, respectiv Panama). Puterile în cauză vor dispune, în mod direct, de propriile rute maritime prin care se realizează conexiunea Atlanticului cu Pacificul şi care, de altfel, scurtează foarte mult distanţele între America, Europa şi Asia. Prin resursele imense deţinute (mai ales, petrol şi gaze naturale), capabile să joace un rol major chiar în securitatea energetică a mapamondului, Rimlandul arctic va asigura suportul dezvoltării centrelor de putere formate în arealul său.
Determinarea influenţei
Este necesar ca evaluarea bazată pe geoficţiune să determine cât de extinsă este influenţa pe care fenomenul o exercită. Crearea Rimlandului arctic presupune, ca orice areal strategic, o expansiune a sferei sale de influenţă în regiunile învecinate. Aşa s-a întâmplat şi în Evul Mediu, când, datorită condiţiilor climatice favorabile, a existat un Rimland arctic, limitat la segmentul aflat între Europa şi America, având ca pivot Groenlanda. În perioada sa medievală, acest Rimland arctic a fost conexat unor zone maritime din nordul Europei, dominate militar de vikingi. Navigaţia la periferia apelor îngheţate ale Oceanului Arctic le-a permis acestor războinici să beneficieze de o mobilitate strategică pe care au valorificat-o, mai ales, pentru a-şi rezolva anumite probleme interne (expediţii cauzate de suprapopulare, de conflicte dinastice ori de nevoia descoperirii unor teritorii şi resurse naturale).
Formarea în perspectivă a Rimlandului arctic va implica existenţa unui areal extins din punct de vedere al influenţei sale geostrategice. Spre deosebire de perioada medievală, când impactul său a fost limitat, Rimlandul arctic din contemporaneitate va avea ca efect inaugurarea unei rute maritime circumterestre (aspect favorizat nu doar de procesul accelerat de reîncălzire globală a climei, ci şi de progresul tehnologic al umanităţii înregistrat în domeniul navigaţiei). În consecinţă, va interacţiona cu spaţii maritime din nordul Atlanticului şi cel al Pacificului (şi, implicit, cu teritoriile riverane, beneficiind de o influenţă extinsă în emisfera nordică). În acest sens, se evidenţiază potenţiala conexiune geostrategică a Rimlandului arctic cu Marea Baltică, Marea Nordului, Marea Norvegiei, Marea Groenlandei, Marea Labrador, Marea Baffin, Golful Alaska, Marea Bering, Marea Ohotsk şi Marea Japoniei.
Identificarea actorilor
Un proiect de geoficţiune, care ia în calcul perspectiva concretizării fenomenului, trebuie să evalueze potenţialul actorilor statali implicaţi în valorificarea efectelor sale. Atât Occidentul, cât şi Rusia cunosc, din propriul trecut medieval, că arealul extins din Rimlandul arctic are capacitatea de a genera centre de putere importante. Vikingii, pornind din Scandinavia, nu doar au descoperit America, ci, în urma campaniilor militare şi comerciale, au întemeiat regate şi dinastii în Europa. În prezent, statele din zona arctică se află în competiţie pentru a-şi impune şi extinde sfera de influenţă, fond pe care se evidenţiază, în special, doi concurenţi: Rusia şi SUA. De asemenea, există state preocupate să valorifice avantajele creării Rimlandului arctic, care provin din arealul său extins (Germania, Marea Britanie, China, Japonia, Coreea de Sud) ori din afara lui (Franţa, Spania, India).
Pentru a-şi consolida dominaţia asupra pasajului de nord-est, Moscova a militarizat puternic, în ultima perioadă, regiunile sale arctice. Misiunea Rusiei de a stăpâni culoarul este favorizată şi de deţinerea unor arhipelaguri care îi permit, totodată, să se extindă maritim în interiorul Oceanului Arctic (Severnia Zemlia, Novaia Zemlia, Franz Josef etc.). Deoarece beneficiază de un acces limitat la Rimlandul arctic, SUA se bazează, în America de Nord, pe legătura cu partenerul său din NATO, Canada, care controlează cea mai mare parte a pasajului de nord-vest. Canada, la rândul său, deţine un vast arhipelag prin intermediul căruia domină culoarul şi îl poate folosi ca platformă terestră pentru a-şi dezvolta influenţa maritimă (Arhipelagul Arctic Canadian). În Europa, SUA mizează pe cooperarea cu state membre UE şi/sau NATO cu acces la zona arctică (Norvegia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Islanda).
Evaluarea forţelor
O iniţiativă subsumată geoficţiunii presupune şi o evaluare a raporturilor de forţă dintre actorii statali concurenţi. Dată fiind actuala competiţie geostrategică dintre Rusia şi SUA, există perspectiva ca relaţiile lor să se dezvolte mai mult într-o logică a conflictului, şi mai puţin într-una a cooperării. În consecinţă, Rimlandul arctic tinde să devină un areal cu potenţial conflictual enorm, mai ales că inaugurează o dimensiune militară alternativă. În timpul Războiului Rece, confruntarea dintre Moscova şi Washington în Oceanul Arctic putea cunoaşte exclusiv o dimensiune aeriană. Crearea Rimlandului arctic va permite, însă, unui conflict ruso-american să aibă şi o componentă navală. Într-un eventual război, controlul Oceanului Arctic va fi esenţial, deoarece traversarea lui reprezintă cea mai scurtă distanţă ce trebuie parcursă între Rusia şi SUA, pentru a acţiona militar (aerian şi naval).
În cazul formării Rimlandului arctic, Rusia va avea şansa istorică de a accesa direct apele navigabile cu valoare esențială ale oceanului planetar. Va fi nu doar o putere militară continentală (ce stăpâneşte Heartlandul), ci şi una maritimă, obţinând avantaje strategice majore (inclusiv economice). De exemplu, îşi va putea exporta resursele naturale (în special, hidrocarburi), fără să mai fie dependentă de traseele continentale. Totuşi, pentru a se afirma la nivel mondial, Moscova nu va putea exploata necondiţionat culoarul de nord-est, aşa cum o va putea face Occidentul în raport cu pasajul de nord-vest. SUA împreună cu aliaţii săi din NATO şi UE controlează puncte strategice prin care pot obstrucţiona folosirea pasajului de nord-est de către Rusia. Se evidenţiază, astfel, în partea vestică, controlul Groenlandei, al Scandinaviei şi al arhipelagului Svalbard, iar în cea estică, a Alaskăi şi a insulelor Aleutine.
Evidenţierea alternativei
Pentru a fi complet, un proiect de geoficţiune trebuie să ia în calcul şi scenariul care se conturează ca alternativă la evoluţia cea mai probabilă a fenomenului. Se impune, astfel, a fi evaluată perspectiva unor relaţii de cooperare între Occident şi Rusia, stimulate de conştientizarea existenţei unor riscuri comune de anvergură generate de crearea Rimlandului arctic. Nordul, restrâns doar la câteva state, cu acces la resursele naturale şi ruta circumterestră din regiunea arctică, va deveni şi mai bogat. În schimb, Sudul, nevoit să suporte efectele dezastruoase ale încălzirii globale, va fi şi mai sărac. Numeroase teritorii riscă să devină nelocuibile din cauza creşterii nivelului oceanului planetar (Asia musonică) şi a gradului de aridizare (Asia de Sud-Vest şi nordul Africii). Pe acest fond, se vor putea produce migraţii umane de amploare spre Nord cu efect destabilizator în plan socio-economic.
Dacă situaţia va evolua într-o logică a confruntării, şi nu a cooperării, acest scenariu ar putea să vulnerabilizeze grav, la nivel geostrategic, chiar puterile din Nord. Semnificativă este lecţia trecutului medieval când expansiunea vikingilor a accelerat procesul de translatare a centrului de putere în Europa din sudul spre nordul continentului, unde diverse regate s-au angajat într-o competiţie violentă pentru supremaţie politico-militară. Vulnerabilitatea sudică a continentului a fost exploatată în timp de puteri din Rimlandul asiatic (Califatul arab, Imperiul otoman) care s-au extins în bazinul mediteranean şi în Europa. Astfel, în eventualitatea în care se vor concentra pe competiţia arctică, Occidentul şi Rusia riscă să se autoizoleze, favorizând expansiunea, în detrimentul propriilor sfere de influenţă, a unor puteri concurente (precum Brazilia, Africa de Sud, Turcia, Iran, India, China).
Abstract
In order not to be strategically surprised by a social or natural phenomenon, a state must live not only in the present, but, through geo-fiction, in the future. To construct argued hypotheses and complex scenarios regarding phenomenon on the basis of witch to have measures in time to influence the dynamics of the event to their own advantage. Therefore, geo-fiction has enormous analytical potential, and to highlight how it can be used as a tool for geostrategic forecasting, we will refer to the perspective of the formation of the Arctic Rimland.
Autori: F. B. Suciu (Echipa Awareness) și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
