Fronturile Servicului Secret de Informații al Armatei Române au reprezentat subdiviziuni informative teritoriale din cadrul Sectiei I Informații a Serviciului Secret al României și cuprindeau – Frontul de Est, Frontul de Vest și Frontul de Sud – care, structural, erau compuse din: Agentura Frontului (căutarea informațiilor), Frontul (analiza/evidența informațiilor) și Culegerea de date prin Centrele de Informații și rezidențele externe.
Înființarea Fronturilor s-a realizat după concepția lui Mihail Moruzov privind organizarea Serviciului Secret al Armatei Române, care conținea:
I. Crearea serviciilor secrete de informații operative, la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic, de ofițeri după directivele Marelui Stat Major (Secția a II-a), Serviciul “S” purtând numai răspunderea elementelor de agentură, din punct de vedere etnic;
II. Crearea unui Serviciu de contrainformații operative, sub conducerea directă și pe răspunderea Marelui Stat Major, cu trei centre: Est, Vest și Sud, având misiunea să pregatească aparatul de contrainformații necesar armatelor de operațiuni în caz de război;
III. Crearea unui Serviciu “S” de Informații înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce țin direct de Marele Stat Major, având misiunea să procure, atât în timp de pace, cât și în timp de război, materialul de informații cu caracter general, necesar Armatei;
IV. Crearea unui Serviciu de contrainformații care să procure informații asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesând Armata.
În urma reorganizării Servicului Secret,din 20 aprilie 1934, Secția Informații se compunea din trei fronturi: Est, Vest și Sud. Totuși, cele mai importante Fronturi au fost cele de Est și de Vest. Nu în zadar, în cadrul Serviciului circula pe atunci, în privința Fronturilor, gluma: „Estul, Vestul și Restul”. Frontul de Est a fost condus inițial de maiorul Dumitru Rădulescu, despre care Nicolae D. Stănescu scria că era „licențiat în drept, nu se destinase inițial carierei militare, dar împrejurările primului război mondial îl făcuseră să se activeze și era ofițer de Stat Major; era un element cult, inteligent, agreabil, ironic și lipsit de spirit cazon”.
În locul maiorului Rădulescu plecat să-și facă stagiul de ofițer într-o unitate militară, conform normelor militare de atunci vine maiorul Constantin Ionescu-Micandru, ofițer de Stat Major, care, în caliate de șef al Frontului de Est, este trimis împreună cu Niky Ștefănescu la Berlin pentru a stabili contacte și a face schimb de informații.
După numirea lui Eugen Cristescu în funcția de director general al SSI, colaborarea cu Abwherul a continuat, fiind aprobată de generalul Ion Antonescu. Contactele se făceau direct, între Eugen Cristescu și colonelul Rodl, șeful Secției din România a Serviciului de Informații al Armatei Germane, iar pentru problemele operative și tehnice contactul era permanent între colonelul Constantin Ionescu Micandru, șeful Secției a III-a G din SSI, și colonelul german, Alexandru von Stransky.
De remarcat că Ionescu-Micandru a rămas efectiv în zona frontului până în noiembrie 1941, perioadă în care, în colaborare cu Abwerul , a organizat și condus centrele speciale de informații.
Din lipsă de personal, rezidentura Frontului de Est, în baza unor planuri minuțios întocmite, era susținută cu opt cadre de la Centrala S.S.I., care se schimbau lunar.
Ofițerii detașați aveau misiunea de a coordona munca informativă, de a sintetiza materialele cu informații ce veneau de pe front sau din spatele frontului, de la agenții infiltrați. Se întocmeau astfel rapoarte ample, care erau trimise apoi la centru. De asemena, Frontul de Est a elaborat multiple studii referitoare, în special, la Uniunea Sovietică și Armata Roșie.
Pot fi menționate lucrările sintetice: Caucazul, asupra situației la Don și Volga, precum și lucrări documentare asupra potențialului industriei de război și tăriei partidului comunist, care au prezentat, în acest sens, realitatea.
Dat fiind caracterul acestor note și lucrări, redactarea și trimiterea lor a obligat luarea unor măsuri stricte de precauție și anume: notele erau trimise în plicuri sigilate fie direct Șefului Serviciului Special de Informații, fie Șefului Secției a I-a Informații, sub formă de note sau scrisori, în care se arată, în amănunțime, situația generală.
Frontul de Est după reorganizarea SSI din 1942. Până la sfârșitul anului 1941, SSI își extinsese mult sfera de activitate, crescuse numărul angajaților, iar vechile compartimente se dezvoltaseră și ele, astfel că s-a simțit nevoia unei noi reorganizări.
Eugen Cristescu spune că reorganizarea a fost „determinată de motive de ordin general și altele de ordin special”, precum și de necesitatea de a realiza un echilibru între sferele de activitate informativă. Potrivit reglementărilor din ianuarie 1942, SSI era structurat pe 12 secții coordonate de un aparat de conducere central.
Conducerea Serviciului era constituită dintr-un șef cu funcție de director general și un adjunct. În funcția de director general a fost reconfirmat Eugen Cristescu, iar funcția de adjunct a rămas neocupată până în septembrie 1943, când a fost numit colonelul Ion Lissievici, iar după plecarea sa la stagiu pe front, începând cu 1 ianuarie 1944, a fost numit locotenent-colonel Traian Borcescu.
Conducerii Serviciului îi era subordonat un Secretariat General și Oficiul de Studii și Documentare. Despre Secția I Informații Externe, condusă de colonelul Ion Lissievici, Eugen Cristescu spune că „avea un caracter specific militar, fiind compusă în majoritate din ofițeri de Stat-Major, ajutați de personal birocratic și câțiva referenți civili. Maniera de lucru era asemănătoare cu cea de la Secția a II-a din Marele Stat Major, secție având ca sarcini principale procurarea, verificarea și completarea infor mațiilor externe, confor m necesităților semnalate de Președinția Consiliului de Miniștri, Marele Stat Major și celelalte departamente.
Întocmea și difuza zilnic două Buletine de informații (unul militar și altul politic), iar săptămânal două sinteze informative (una militară și alta politică). Periodic, sau în funcție de solicitări, întocmea și studii de analiză a situației militare, politice, economice și sociale, referitoare la principalele teatre de operațiuni militare sau a forțelor care erau angajate în conflagrație.
Tot acestei Secții îi revenea misiunea de a elabora împreună cu Marele Stat Major „Planul general de conducere, orientare, control și îndrumare a întregii activități a Serviciului“, care era mereu adaptat situațiilor operative ce interveneau. Sub aspect organizatoric, s-a păstrat structurarea pe cele trei fronturi (de Vest, Sud și Est), în schimb și-a dezvoltat mai mult centrele, subcentrele, rezidențele și rețelele informative.
Încă înainte de intrarea Armatei române în război (22 iunie 1941), Eugen Cristescu întocmise un plan de acțiune informativă în care potențialul informativ al Frontului de Est trebuia să „urmărească exploatarea tuturor posibilităților pentru stabilirea dispozitivului și a potențialului de război sovietic” și „infiltrarea de agenți în linia întâi și în spatele frontului” imediat după începerea operațiilor militare.
Frontul de Est a fost condus de locotenent-colonel Grigore Ernescu și dispunea de cel mai puternic potențial informativ, aspect firesc dacă luăm în considerație faptul că pe acest teatru de operații era angajată Armata română în luptele de eliberare a teritoriilor răpite de URSS la 27 iunie 1940.
Frontul de Est era alcătuit din centre informative în țară, la Cernăuți și Chișinău, și în URSS, la Odessa. După 1942, s-au mai organizat încă două centre în URSS, la Sevastopol și Rostov; subcentre informative în URSS, la Verhiva, Strovopolskaia, Krasnodar, Piatrikovsk, Ordjonikidze, Sodovoje, Abganierova, Ciskiakova și Vecea-Telsveachi; rețele informative în Peninsula Crimeea, la Ialta, Sevastopol, Eupokaria, Kierci și Djankai, la care se adaugă cele de la Nicolov, Krivoirog și Dniepropretorsk.
În afară de acest potențial informativ, Frontul de Est a fost sprijinit de „Eșalonul Mobil“, care și-a extins acțiunile informative și asupra Armatei germane începând cu sfârșitul lui decembrie 1942. In acest sens, într-un raport privind aspectele activității fostei Agenturi a Frontului de Est, din 23 octombrie 1944 se arăta : „…fără a avea nicio dispoziție scrisă din partea serviciului, care, de altfel, nici nu putea fi dată în acest mod, Agentura Frontului de Est a considerat, din proprie inițiativă, de datorie să informeze direct conducerea Serviciului și a Secției I-a asupra unor anumite stări de lucruri observate la trupele germane, atrăgând în mod special atenție asupra moralului, în scădere progresivă a trupelor germane din Est precum și asupra politicii și atitudinii, cu totul funeste în consecințe, pe care Comandantul Superior German o adoptase față de populația civilă din U.R.S.S.
Din documentele prezentate de Agentura Frontului de Est s-a ilustrat realitatea faptelor în multe compartimente, care au putut să contribuie la stabilirea unor concluzii generale.
Colonel, Victor Siminel
După ieșirea României din războiul împotriva U.R.S.S. (23 august 1944), Frontul de Est a fost dizolvat, iar agentura deconspirată, lista informatorilor nimerind în mâinile foștilor inamici – a sovieticilor iar cea mai mare parte a arhivei Frontului a fost distrusă.
Autor: Tiberiu Tănase
