„Cei care au obiective predeterminate produc propagandă. Cei al căror scop unic este să reflecteze realitatea produc informaţie”, Harvey Molotoch
Dependenţa deciziilor de caracteristicile produselor analitice pe care se fundamentează propulsează, aparent, etica analizei informaţiilor în topul preocupărilor profesioniştilor în domeniu. În realitate, dilemele etice constituie, adesea, o coordonată ignorată la nivelul proceselor de realizare şi un subiect tabu în cadrul activităţilor de auditare a produselor analitice.
În mod curent, activitatea analitică se concentrează asupra imperativelor de respectare a metodologiilor şi de validare a acurateţei informaţiilor, pentru a acorda întotdeauna atenţia cuvenită problemelor etice. Etica analizei informaţiilor presupune asumarea responsabilă a trei coordonate: acurateţea proceselor, comprehensibilitatea produselor, benevolenţa intenţiilor.
Acurateţea proceselor implică respectarea etapelor metodologice şi selectarea celor mai potrivite metode de analiză, în raport de caracteristicile şi destinaţia produsului.
În general, opţiunea între diferitele metode se realizează potrivit răspunsului la una sau mai multe dintre următoarele întrebări: metoda permite atingerea obiectivelor analizei şi este aplicabilă informaţiilor ce urmează a fi procesate?; cerinţele de timp permit aplicarea ei integrală?; este eficientă din punct de vedere al contrabalansării efortului analitic cu rezultatele obţinute?; tehnica în cauză este de natură să evidenţieze punctele esenţiale ale fondului de date şi să ofere răspunsurile necesare?; potenţează sau furnizează o alternativă fezabilă proceselor analitice anterioare, conexe subiectului în cauză?
Importanţa parcurgerii ad litteram a metodologiei nu rezidă neapărat în validarea procesuală a produsului analitic, ci previne în egală măsură predispoziţia cognitivă a oricărui analist pentru utilizarea unor tipare mentale cu rol nefast. Activitatea de analiză a informaţiilor implică un permanent pericol al construirii unor şabloane în care se încearcă potrivirea realităţii (uneori folosind „ciocanul mai mare” al parti-pris-ului involuntar sau al agregării selective), având ca efecte impunerea unor puncte de vedere inadecvate sau exclusiviste, neglijarea unor perspective potenţial mai relevante, ignorarea informaţiilor care contrazic opiniile preconcepute etc.
Principalele predispoziţii cognitive sunt reprezentate de raţionamentele predefinite şi opiniile prematur formulate; presupunerea că o eventuală confirmare a unei ipoteze conduce automat la infirmarea alteia; analogiile inadecvate, respectiv superficialitatea concluziilor „istorice”; prezumţia acţiunilor unitare ale altora; imobilismul organizaţional sau compartimentarea excesivă; lipsa empatiei sau, în contrast, reflexia „în oglindă”; ignoranţa, în sensul propriu al lipsei de cunoştinţe; ipoteza „actorului raţional” sau, în contrast, negarea raţionalului; prejudecata proporţionalităţii, care implică prezumţia că orice acţiune generată este proporţională cu scopul acesteia; ignorarea voită a noilor informaţii sau defensiva; încrederea exagerată în estimările subiective sau prejudecăţile optimiste, respectiv analiza celei mai fericite ipoteze, ce presupune evaluări optimiste; gândirea exagerat pozitivă şi gândirea exagerat negativă.
Un produs analitic trebuie să convingă prin argumentaţie şi nu prin argumentare, inclusiv produsele sugestive de genul celor multimedia.
Pentru aceasta, analiştii trebuie să depăşească obişnuinţa tiparelor (precum căutarea cu predispoziţie a informaţiilor care confirmă şi nu a celor care infirmă) şi prejudecăţile euristice (utilizarea unor metodologii inadecvate sau prea rigide pentru formularea unor concluzii în legătură cu evenimente variate).
Într-o organizaţie care valorizează în mod absolut succesul şi demonizează eşecul (parţial explicabil prin consecinţele şi impactul deosebit al activităţii), demersul persuasiv are, uneori, rolul de a valida rezultate analitice anterioare, mai puţin faste. În general, momentul T-0 al analizei fenomenelor evolutive este întotdeauna sincer şi dezinteresat; eşecul evaluării în acest punct creează gradual „presiunea erorii” asupra analistului, transformând, adesea inconştient prin activarea tiparelor, procesul analitic din informativ în persuasiv.
Prin urmare, există condiţiile de mediu pentru a transforma o eroare neintenţionată şi neconştientizată într-o problemă etică, caracterizată prin existenţa şi manifestarea intenţiei.
Comprehensibilitatea produselor vizează capacitatea efortului analitic de a genera un rezultat inteligibil, oportun şi utilizabil.
Pentru aceasta, este dezirabilă evitarea erorilor de fond, generate de încălcarea unor reguli simple, dar esenţiale. Cea mai importantă obligă ca fiecare propoziţie să conţină o informaţie.
În paralel, analistul este responsabilizat de calificare (fiind mult mai des întâlnită decât se crede dilema „raţei”: definire măcăne, are pene, pluteşte pe apă, zboară, merge legănat; întrebare: ce este?; răspuns direct: raţă; răspuns „diplomatic”: pasăre neidentificată, cu abilităţi multiple şi predispoziţie pentru mediul acvatic; dacă se manifestă un plus de curaj, se adaugă: posibil raţă).
O altă regulă priveşte modalităţile de organizare a coordonatelor informative ale analizei, care se circumscriu unei logici expozitive ce vizează coerenţa argumentativă, promovarea concluziei şi, nu în ultimul rând, lizibilitatea analizei. În fine, o ultimă problemă de fond o constituie dezechilibrarea vizuală a analizei, prin ignorarea, spre exemplu, a unor tehnici jurnalistice precum divizarea virtuală a paginii sau spaţiului de prezentare în patru cadrane şi distribuirea elementelor accentuate (prin tuşarea fonturilor, alternarea aliniamentelor, schimbarea caracterelor, inserări grafice) într-o manieră armonioasă.
Lipsa armoniei de formă determină dificultatea beneficiarului de a parcurge facil analiza, transferând atenţia de la înţelegerea subiectului spre înţelegerea analizei şi putând determina inclusiv reacţii adverse de genul cititului pe diagonală.
Cu toate că intensitatea reperelor vizuale oferă un stimul pentru atenţia beneficiarului, excesul determină contrariul (într-o manieră simplistă, accentele pot fi comparate cu farurile unei maşini pe contrasens: faza scurtă te atenţionează, faza lungă te orbeşte), astfel încât elementele de atenţionare se impune a fi dozate corespunzător.
În afara problemelor de fond, dar nu mai puţin importante şi adesea mult mai prezente, sunt erorile de formă. Produsele analitice trebuie să exprime simplu, direct, concret, într-un ton, adoptarea unei decizii. În general, un text care conţine date interesante nu este citit dacă este greşit conceput/organizat şi prost exprimat (confuz, prolix, obscur, anost, divagant). Divagările sunt dictate, adesea, de necesitatea, mai puţin etică, a menajării beneficiarului sau a protejării unui analist mai puţin eficient.
Este important de reţinut axioma lui Watanabe, potrivit căreia a fi un bun analist nu înseamnă că ai câştigat un concurs de popularitate – în final, o analiză corectă este oricând preferată uneia amabile.
Limbajul îţi oferă posibilităţi de escamotare, mai ales prin utilizarea eufemismelor sau redundanţelor, care apar în special datorită unei incorecte echilibrări a nivelului explicit cu nivelul implicit (adesea intenţionată, din aceleaşi motive ale „protejării” beneficiarului sau analistului), ce determină fie excesul detaliilor mai puţin necesare, fie caracterul criptat al conţinutului. Erorile de exprimare reduc, de asemenea, valoarea produsului analitic, prin efecte de ricoşeu: un cuvânt greşit ales obţine un efect contrar celui scontat; o exprimare improprie, vagă, incorectă induce ambiguităţi; un cuvânt în plus trădează o situaţie partizană; un cuvânt în minus face analiza incompletă; neologismele şi jargonul trădează insuficienta cunoaştere a fenomenului (cu excepţia analizelor specializate, vezi „vorbiţi afacereza”). Pentru a fi în egală măsură funcţional şi etic, limbajul analizei trebuie menţinut sec, uneori chiar telegrafic.
Propoziţiile scurte, cuvintele cunoscute, conceptele simple (nu simpliste), verbele la diateza activă sunt coordonate dezirabile ale oricărui produs analitic. În ansamblu, limbajul analitic este funcţional, fiind destinat exprimării şi informării; nu are rolul de a impresiona prin retorică, decât cel mult prin artificii vizuale sau auditive cu rol persuasiv, în cadrul prezentărilor multimedia. Din această perspectivă, cuvintele funcţionale apar uneori ca esenţiale pentru coeziunea unui text arid în figuri de stil care să faciliteze continuitatea, însă utilizarea lor repetitivă şi inflaţionistă generează dificultăţi suplimentare de parcurgere a textului.
Analiza informaţiilor presupune existenţa unui capital substanţial de expertiză, care să permită identificarea conexiunilor şi a tiparelor (mai mult sau mai puţin repetitive) în volume impresionante de date nestructurate, soluţionarea unor probleme complexe şi realizarea unor scenarii predictive. De asemenea, implică un capital nativ şi educat de abilităţi de comunicare şi persuasiune.
Intenţia benevolentă presupune asumarea, ca deziderat fundamental, a limitelor persuasiunii analitice, dictate de relaţia dintre capacitatea analistului de a convinge şi disponibilitatea beneficiarului de a fi convins. Dincolo de această dimensiune, subzistă necesitatea subiectivă a controlării nivelului persuasiv, pentru a nu transforma analiza în mijloc de manipulare (fie ea cu intenţie benevolentă şi rol atribuit fast).
Activarea unor coordonate psihologice ar trebui să fie un tabu analitic; spre exemplu, manipularea mecanismelor percepţiei, căutarea inconştientă a elementelor care să ne confirme aşteptările, modul predefinit de sesizare a realităţii nu generează o analiză mai bună, ci doar mai apreciată. În linii generale, ţinta analitică ar trebui să o constituie generarea unui produs de calitate şi nu neapărat a unuia acceptat sau acceptabil.
De altfel, orientarea către beneficiar vizează cunoaşterea intereselor şi nevoilor acestuia şi nu a mobilului sau predispoziţiilor sale, astfel încât demersul se menţine preponderent informativ şi mai puţin persuasiv.
În general, intenţia binevoitoare, deşi evident determinantă pentru dimensiunea etică a analizei nu face obiectul procedurilor de auditare, mult prea concentrate asupra dezideratelor metodologice, acurateţei de procesare şi valorii de adevăr. O garanţie a respectării valorilor etice ale analizei o oferă auditarea post-factum a produselor analitice, privită ca test esenţial al obiectivităţii analitice şi o posibilă soluţie a diagnozei tarelor proceselor analitice.
Această activitate desemnează o punte de legătură între analişti şi beneficiari, contribuind la sporirea încrederii mutuale. Practic, auditarea post-factum reprezintă singurul mijloc de garantare a dezideratului obiectivizării unei activităţi atât de speculative, precum analiza informaţiilor.
Nevoia de expertiză specializată a informaţiilor este generată, în concepţia clasică, de importanţa (re)compunerii realităţii din elemente disparate şi informaţii adesea incomplete. Obiectivitatea analitică este un deziderat improbabil de atins în analiza informaţiilor, însă este imposibil de abordat domeniul fără a încerca permanent dobândirea acestui atribut. Din aparenta contradicţie au apărut două abordări: protejarea obiectivităţii analitice versus asumarea subiectivismului inerent oricărei prognoze.
Partizanii primei cutume argumentează că nu analistul este cel care îşi impune viziunea, deformând sau ignorând uneori realitatea, ci evenimentul.
Deşi rolul analistului este de a facilita înţelegerea fenomenului, prin expertizarea informaţiilor adesea incomplete sau contradictorii, beneficiarului trebuie să i se lase posibilitatea de a opta pentru unele metode analitice precum analiza ipotezelor concurente, putând genera inclusiv un produs care să promoveze o abordare plurivalentă şi care reclamă opţiunea expresă a beneficiarului.
În cazul secund, se invocă faptul că analiza se bazează pe o expertiză, iar experţii se dovedesc adesea, în baza paradoxului specializării, a fi incapabili să formuleze previziuni 100% obiective. Prin urmare, este necesară asumarea subiectivismului, în condiţiile în care pregătirea fiecărui analist îl face predispus cel puţin la favorizarea elementelor asociate expertizei specifice lui.
În ambele dileme, a obiectivului şi a subiectivului, apar problemele analitice ale trivializării (diminuarea importanţei uneia sau mai multor coordonate pentru a nu invalida concluzia) şi omisiunii (excluderea din argumentare a uneia sau mai multor coordonate cu valoare negativă asupra concluziei). Diferenţele dintre soluţiile de surmontare privesc modul de abordare a responsabilităţii analiştilor.
În prima variantă, aceasta presupune urmărirea obiectivităţii printr-o conduită atentă de prevenire a prejudecăţilor care afectează conţinutul analizei, respectiv reţinerea de la practica includerii exclusive a ipotezelor posibile; acestea se demonstrează; ipotezele improbabile se enunţă, de asemenea, împreună cu motivele denunţării lor. În a doua variantă, asumarea subiectivismului este o condiţie esenţială, inclusiv prin indicarea experienţelor sau tendinţelor partizane, precum şi indicarea unei marje aproximate de eroare analitică. Din nefericire, auditarea post-factum a produselor analitice nu reprezintă o activitate statuată sau standardizată la nivelul tuturor structurilor implicate în analiza informaţiilor. Motivele sunt diverse, alternând de la insuficienta consolidare a unei culturi analitice până la insuficienţa standardelor de calitate, însă peste toate acestea se suprapune, omniprezent, temerea analiştilor, implicaţi în activităţi cu considerabil risc predictiv, de a nu fi greşit. Pentru a face o paralelă cu o cunoscută butadă care constată predispoziţia medicilor pentru a-şi îngropa greşelile, se poate aprecia că şi analiştii fac exact acelaşi lucru: în arhive.
Ignorarea erorilor şi supralicitarea reuşitelor (vizibile în multe procese de formare analitică, care pun accent pe exemple de succes şi nu pe evaluarea sincopelor) nu permit un proces autoinstructiv de perfecţionare, astfel încât necesitatea auditării devine mult mai evidentă.
Întrucât distorsiuni apar chiar şi în cadrul proceselor de auditare, această activitate nu poate fi asumată ca un autoexerciţiu analitic cu rol etic. De asemenea, nu poate reprezenta responsabilitatea beneficiarului, deşi acesta este dator cu un scepticism (cumpătat) şi un feedback adecvat.
Auditorul poate fi un analist independent (util pentru subiectul auditului, dar posibil nerentabil pentru organizaţie) sau un reprezentant al beneficiarului (nu un consilier sau un înlocuitor, pentru că aceştia tind să substituie prin empatie opinia beneficiarului).
Autor: Cristian Bizadea
