Analiza mediului socio-cultural joacă, pentru orice putere, un rol esențial în fundamentarea deciziei geostrategice pe care vizează să o aplice în raport cu un stat țintă. O asemenea evaluare poate avea un caracter determinant, influențând, în mod decisiv, atât cursul războiului, cât și al păcii care îi succede. În consecință, este necesar ca măsurile cu aplicabilitate politico-militară, ce urmează a fi dispuse pe baza deciziei geostrategice, să ia în calcul particularitățile culturale ale grupului social (credințe, tradiții și obiceiuri, mentalități, educație etc.). O astfel de analiză constituie, însă, o activitate complexă, deoarece implică o cunoaștere solidă și aprofundată a procesului de formare și manifestare a trăsăturilor culturale ce definesc o comunitate.
Pentru a demonstra importanța evaluării socio-culturale la nivel geostrategic, ne vom raporta la cazul Afganistanului. Ne vom limita însă demersul doar la evidențierea impactului factorilor geografici și istorici în crearea și dezvoltarea mediului cultural specific acestui spațiu. Vom putea, astfel, înțelege de ce Statele Unite au fost nevoite să se retragă din Afganistan, așa cum de altfel o făcuse cu câteva decenii mai devreme și Uniunea Sovietică. Două superputeri s-au impus militar, dar au fost obligate, în cele din urmă, să se retragă fiecare din una dintre cele mai sărace și izolate țări din lume. Vom constata cu această ocazie că atât Washingtonul, cât și Moscova, în planificarea și aplicarea deciziei de a acționa în Afganistan, nu au perceput corect realitatea mediului socio-cultural, ceea ce le-a erodat poziția pe termen lung, forțând-le să renunțe.
Coordonate geoistorice
Afganistanul este situat în Asia de Sud și se învecinează, în nord, cu Tadjikistan, Uzbekistan și Turkmenistan, în nord-est cu China, în sud-vest cu Pakistan, iar în vest cu Iran. Este puternic izolat natural, ocupând partea vestică a celui mai înalt sistem montan din lume, respectiv Himalaya – Hindukuș. Accesibilitatea redusă este accentuată nu doar de relieful predominant muntos (datorită prezenței Masivului Hindukuș), ci și de climatul semiarid specific. În afară de sud-estul țării, atins de ploile musonice, majoritatea regiunilor sunt afectate de deficit hidric. S-au format, astfel, vaste întinderi deșertice, în prelungirea văilor montane, amplificând starea de izolare a spațiului. Afganistanul nu are ieșire la apele oceanului planetar și nu este traversat de cursuri de apă majore. Exceptând Amudaria și Kabul, care se varsă în Marea Aral, respectiv fluviul Ind, teritoriul lui cuprinde un mare bazin endoreic.
În pofida particularităților de relief și climă limitative, spațiul afgan se află în contact direct cu regiuni din Orientul Mijlociu, subcontinentul indian și Asia Centrală. A fost traversat permanent de axe de circulație care au asigurat fundamentul creării și dezvoltării unor rute cu valoare strategică în cadrul masei eurasiatice. Are, în consecință, un caracter intermediar, realizând, pe parcursul istoriei, conexiunea dintre civilizațiile și imperiile nomade formate în stepa central-asiatică și cele sedentare, fondate în subcontinentul indian, platoul iranian și spațiul chinez. A fost tranzitat de rute comerciale foarte importante (așa cum a fost Drumul Mătăsii care lega China de Europa). A fost vizat de expansiunea religioasă, favorizând ca punct de răscruce răspândirea credințelor la scară largă (așa cum s-a întâmplat cu propagarea budismului dinspre India spre China, ori cu islamul, dinspre Iran spre India).
Miză geostrategică
Principala miză geostrategică a spațiului afgan rezidă în situarea sa la intersecția puterilor aflate în vecinătate (de pildă în prezent între Iran, India, Rusia și China). De-a lungul istoriei, poziția lui a fost exploatată în multiple planuri: bază de expansiune, traseu de tranzit, zonă tampon sau arie de refugiu (repliere). Valoarea geostrategică a acestui spațiu este atât de importantă încât a constituit, permanent, un scop al expansiunii Heartlandului și Rimlandului.
De exemplu, în Antichitate a fost cucerit de Imperiul Macedonean, care a putut apoi să se extindă în Asia Centrală, așa cum în Evul Mediu a fost ocupat de Imperiul Mongol, care ulterior a reușit să avanseze în Orientul Mijlociu și subcontinentul indian. Odată cu Epoca Modernă, a devenit miză a confruntării geostrategice între hegemonul din Heartland (Uniunea Sovietică, Rusia) și puterile din Rimland (Imperiul britanic, SUA).
Ca particularitate, s-a remarcat că, ulterior cuceririi teritoriului afgan, anumite imperii și regate și-au transferat sediul puterii în zonă, pentru a-și amplifica influența politico-militară la nivel regional. Și-au stabilit astfel temporar sau definitiv, capitalele în orașe din spațiul afgan (semnificative fiind cazurile imperiilor kușan și timurid care și-au ales capitala la Bagram, respectiv Herat, ori ale regatelor greco-bactrian și indo-part, care au fost conduse de la Balkh, respectiv Kabul). Fiind un punct de intersecție între diverse civilizații, în regiune s-au creat ori extins și proiecte statale sincretice (de pildă, regatele indo-grec, indo-part sau indo-scit ori Imperiul kușan). De regulă, însă, spațiul afgan a fost integrat în construcții statale cu sediul puterii în platoul iranian, stepele central-asiatice sau subcontinentul indian (Imperiul sasanid, timurid ori mogul).
Diversitate etno-lingvistică
Fragmentarea teritorială, generată de relieful montan și ariile deșertice, a favorizat dezvoltarea în timp a unei diversități etno-lingvistice și culturale semnificative. În istorie, izolarea geografică asigurată de munți le-a permis comunităților să se refugieze din calea invadatorilor, în special turco-mongoli. Astfel, la adăpostul munților sau al oazelor, locuitorii au putut să își afirme și să își conserve identitatea. Spațiul afgan este locuit de numeroase etnii, în principal de origine iraniană (paștuni, tadjici, aimak, pamiri), iar în secundar de origine turcică (uzbeci, turkmeni) ori mixtă (hazari). În general, populațiile iraniene domină regiunile montane și piemontane, iar cele turcice, zonele joase din nord. De fapt, concentrarea grupurilor iranofone în arealul muntos a fost determinată de necesitatea replierii în arii mai sigure din cauza invaziilor turco-mongole.
În plan lingvistic, în cadrul comunităților iraniene și turcice, există dialecte și limbi diferite (dari, paștună și hazară, respectiv uzbecă și turkmenă). Datorită prestigiului cultural, dari (persana afgană) constituie principala limbă de comunicare, beneficiind de statut oficial, alături de paștună. Este o limbă vorbită de tadjici, fiind însă utilizată și de alte grupuri etnice, în special, hazar și aimak. Dari reprezintă un factor cultural important care asigură coeziunea lingvistică la nivelul întregii populații, precum și legătura cu Iranul și cu Tadjikistanul. Însă principalul element care unește această diversitate etnică din spațiul afgan este religia islamică. În cvasitotalitatea sa, populația practică islamul sunnit, cu excepția kizilbașilor, hazarilor și pamirilor care de regulă aparțin islamului șiit. De asemenea, există și un număr restrâns de minorități creștine, zoroastriene, hinduse, budiste, sikh și bahai.
Factorul dominant
În acest mozaic etno-lingvistic, cel mai numeros grup este reprezentat de cel paștun, care tinde să devină dominant. Odată cu Epoca Modernă, paștunii au constituit nucleul etnic în jurul căruia s-a coagulat, în special, puterea politică și militară. Orice acțiune de a opune rezistență intervențiilor străine (britanică, sovietică, americană) și orice inițiativă de a edifica un stat independent pe teritoriul afgan au fost conduse de paștuni. Din rândul lor s-au ridicat dinastii care au fondat construcții statale extinse până în subcontinentul indian, Asia Centrală și Orientul Mijlociu (dinastiile Hotak și Durrani). Totuși, imperiile clădite de paștuni nu au supraviețuit mult timp liderilor fondatori, în special din cauza organizării lor sociale extrem de fragmentată, în interiorul căreia există numeroase triburi, împărțite în clanuri, subclanuri și familii patriarhale, aflate, frecvent, în conflict.
Afirmarea politico-militară a paștunilor se datorează, într-o măsură importantă, exploatării unor avantaje naturale rezultate din poziția geografică ocupată la nivel regional. Acest grup etnic beneficiază de protecție naturală, prin dominarea ariilor montane din nord-estul, sudul și sud-vestul țării. Prin triburile Afridi și Shinwari, acest grup are controlul asupra pasului Khyber, atât pe teritoriul afgan, cât și pe cel pakistanez. Stăpânește astfel o trecătoare cu valoare geostrategică majoră care leagă stepele central-asiatice de apele calde ale Oceanului Indian, constituind de altfel principala miză regională a confruntării dintre Heartland și Rimland.
Paștunii sunt concentrați în orașe mari, situate în zonele piemontane (Kabul, Jalalabad, Kandahar), de unde își exercită influența în spațiul afgan. Au acces la bazinele hidrografice reprezentate de principalele cursuri de apă din țară, respectiv Amudaria, Kabul și Helmand.
Susținere externă
În afirmarea lor politico-militară, paștunii din Afganistan au putut miza pe susținerea Pakistanului. În schimbul ajutorului, Islamabadul a urmărit ca, prin intermediul factorului paștun, să exploateze spațiul afgan ca platformă pentru extinderea influenței în Asia Centrală folosind vectorul religios sunnit, dar mai ales pentru încercuirea rivalului său geostrategic, India. Controlul Afganistanului reprezintă un element esențial pentru Pakistan, deoarece are potențialul de a consolida atât poziția sa în raport cu New Delhi, cât și a partenerului strategic, China, aflată în relații tensionate cu India. Fiind un regim conservator religios, Islamabadul i-a sprijinit pe paștunii din Afganistan și din motive ideologice, având în vedere că, în mediul lor, s-au format mișcări islamice războinice (mujahedinii care au luptat împotriva sovieticilor, respectiv talibanii care i-au înfruntat pe americani).
Pentru Islamabad, susținerea comunității paștune din Afganistan a devenit necesară ca să poată asigura pacea inter-etnică în Pakistan. Rolul jucat în politica internă de paștuni, care alcătuiesc al doilea grup etnic ca pondere în Pakistan, a crescut treptat datorită extinderii lor teritoriale și a sporului demografic superior înregistrat în raport cu populațiile indice, în special punjabi și sindhi). Astfel, pe fondul accederii la putere a talibanilor în Afganistan, în rândul minorității paștune din Pakistan s-a creat o mișcare favorabilă lor și ostilă autorităților centrale de la Islamabad, implicat în campania antiteroristă a SUA ce a vizat regimul islamist de la Kabul. Însă, pentru Islamabad, factorul paștun, al cărui militantism islamic se afirmă mai puternic decât la celelalte populații, a constituit nu doar un potențial risc, ci și o oportunitate pentru a-și alimenta politica ultra-religioasă.
Context internațional
Succesul mujahedinilor și al talibanilor s-a datorat, într-o măsură determinată, unor evoluții favorabile înregistrate pe scena internațională. Afirmarea lor politico-militară s-a produs în contextul ascensiunii în spațiul islamic a identității religioase și, implicit, a militantismului religios, ca reacție la sistemul de valori occidentale, promovat de regimul comunist, susținut de URSS, respectiv de cel democratic, sprijinit de SUA.
Au putut beneficia în acest mod de un aport semnificativ de luptători din exteriorul comunității paștune, fie că au provenit din interiorul Afganistanului (uzbeci, tadjici etc.), fie din afara țării (în special arabi). Mișcarea mujahedină și cea talibană au evoluat astfel din organizații cu specific local în rețele cu anvergură internațională. Inevitabil, contextul a presupus stabilirea de legături și chiar alianțe cu multiple structuri islamiste, inclusiv cu profil terorist.
Un rol esențial în acest succes l-au jucat însă crizele interne care au afectat URSS și SUA. Retragerea Moscovei din Afganistan a survenit pe fondul agravării tensiunilor inter-etnice din cadrul blocului sovietic, în special războiul armeano-azer. În schimb, retragerea Washingtonului s-a produs în contextul nevoii de repoziționare geostrategică din cauza ascensiunii chineze în zona indo-pacifică. De asemenea, puterile vecine Iran, China și India au manifestat un grad redus de interes față de spațiul afgan. Pentru Beijing și New Delhi, Masivul Hindukuș a constituit un areal secundar ca importanță la nivelul confruntării lor geostrategice, derulată în principal pentru controlul Munților Himalaya. La rândul lui, Teheranul a ignorat din considerente religioase Asia Centrală și de Sud, predominant sunnite, optând pentru extinderea influenței în Orientul Mijlociu, unde există numeroase comunități șiite.
Caracteristici socio-culturale
Istoria spațiului afgan a fost marcată de o subdezvoltare socio-economică profundă, provocată de instabilitatea cronică în plan politico-militar, cauzată de intervenții străine, conflict inter-etnic și intra-etnic, organizare tribală, diversitate etno-lingvistică etc. Fragilitatea statală și fragmentarea socială au generat disfuncționalitate și impredictibilitate instituțională, dar mai ales incertitudini existențiale. Astfel, a avut loc, în timp, un proces de organizare a societății și, implicit, a statului, pe fundamente religioase, care dublează fragmentarea socială în numeroase clanuri, deseori adverse. Întrucât, prin echilibrul psiho-social creat, asigurau confort la nivelul securității colective, dogmele religioase au devenit o soluție politico-administrativă. În consecință, identitatea islamică a avut capacitatea de a cataliza societatea afgană, în pofida diversității etno-lingvistice și a fragmentării sociale.
Această realitate socio-culturală a fost exploatată de mujahedini și talibani, care s-au erijat în factorul unificator al spațiului afgan. Invocând pericolul extern, au mobilizat în numele religiei, mai precis al islamului sunnit, segmente majore din populația țării, inclusiv situate pe poziții divergente. Acești luptători au reprezentat nucleul politico-militar în jurul căruia s-a coagulat societatea afgană divizată, iar intervenția externă, sovietică sau americană, a fost contextul care a favorizat ascensiunea lor. Mujahedinii și talibanii au valorificat și realitatea socio-politică rezultată din fragmentarea excesivă a societății, care a implicat o fărâmițare pe măsură a puterii. În Afganistan, puterea reală nu a avut decât excepțional un caracter centralizat, fiind de regulă exercitată de lideri locali pe care mujahedinii și talibanii au reușit, adesea, să îi atragă de partea lor.
Un război câștigat, o pace pierdută
Și Moscova, și Washingtonul au fost nevoite să se retragă din Afganistan, pentru că deși au câștigat războiul, au pierdut în cele din urmă pacea. Nu au identificat și nu au aplicat o soluție politică viabilă pentru a asigura stabilitatea spațiului afgan, prin raportare la situația lui specifică din punct de vedere socio-cultural. Dat fiind procesul accelerat de democratizare a relațiilor internaționale, caracteristic epocii contemporane, URSS și SUA nu aveau cum să se implice direct în administrarea statului. Au fost nevoite să mizeze pe susținerea unor regimuri laice dispuse să promoveze valorile lor ideologice (comunismul, respectiv democrația). Au urmărit, astfel, să exporte sistemele lor politice într-o țară aflată într-un stadiu avansat de islamizare, reticentă sau chiar ostilă față de orice tentativă de laicizare a societății și a statului, tentativă percepută ca fiind de fapt o intervenție străină.
De asemenea, regimurile susținute de Moscova, respectiv Washington au acționat pentru centralizarea puterii și favorizarea grupurilor care li s-au asociat. Inevitabil, liderii locali care dețineau în mod real puterea la nivelul comunităților s-au opus procesului de centralizare deoarece le amenința pozițiile dominante. Incapacitatea regimurilor de a se impune, în raport cu diversitatea etno-lingvistică și fragmentarea socială din Afganistan, a determinat, în cele din urmă, URSS și SUA să le retragă sprijinul. Succesul mujahedinilor și al talibanilor a fost, de fapt, rezultatul capacității lor de a rezista pe termen lung, prin valorificarea avantajelor geografice și a susținerii externe de care au beneficiat. Au așteptat ca regimurile să se erodeze în timp, acționând, în paralel, pentru coagularea nemulțumirilor din țară și profitând de anumite situații de criză care au afectat superputerile în cauză.
Abstract
Any political and military measures should consider the cultural particularities of the targeted social group (its beliefs, traditions, mentalities, education etc.). The importance of the socio-cultural analysis in geostrategic decisions is highlighted by the case of the Soviet and American intervention in Afghanistan. Both superpowers have won the war, but failed to achieve peace because they did not understand what inner drive stood behind the indigenous insurgency.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
