Pe măsură ce ţările Europei au devenit mai conectate, atât din punct de vedere economic, cât şi din punctul de vedere al relaţiilor de tip cultural şi social, noţiunile de identitate europeană şi cetăţenie europeană au ocupat un loc tot mai proeminent în luările de poziţie din literatura de specialitate, dar şi în discursul politico-social. De-a lungul timpului, Europa s-a dovedit a fi, în primul rând, un construct mental, şi, doar ulterior, o entitate geografică sau socială.
Nu întâmplător, studiile academice au venit în întâmpinarea unor probleme atât de actuale. Cercetătorii au fost preocupaţi, în primul rând, să găsească soluţii celor mai provocatoare necunoscute ale problematicii: care sunt trăsăturile fundamentale ale identităţii europene, cum ar trebui să se comporte cetăţenii Europei, care sunt caracteristicile care îi unesc şi îi individualizează ca şi grup social?
Aspectele menţionate au fost studiate din mai multe perspective. S-a dorit reliefarea impactului pe care constituirea unei identităţi europene l-ar avea asupra modului de evoluţie a statelor naţionale şi suveranităţii acestora (Habermas, 1994, 1996; Cederman, 2001), dar s-au avut în vedere şi implicaţiile identităţii şi cetăţeniei europene în plan cultural, educaţional şi social (Soysal, 2002).
Identitatea socială: delimitări conceptuale
Pentru a face posibilă o analiză psihosocială a conceptului de identitate europeană se impune, în prealabil, să explicităm semnificaţia noţiunii de identitate socială, căreia acesta i se subscrie.
Conform literaturii de sorginte psihosocială, identitatea socială apare la rezultatul intersecţiei dintre axa socială (structuri macrosociale, procese de grup, mentalităţi, climat organizaţional, norme, mobilitate socială) şi axa individuală (trăsături de personalitate, reprezentări, experienţe de viaţă, credinţe, trebuinţe). Individul integrează în acest proces experienţele trăite de-a lungul vieţii, ideile în care crede, principiile călăuzitoare.
Probabil cea mai larg acceptată teorie din literatura psihosociologică modernă referitoare la identitatea socială, teoria identităţii sociale, a fost schiţată de către Henri Tajfel şi John Turner în 1971 (apud Chelcea, 1998, 11) şi a fost dezvoltată ulterior de colaboratorii săi, în special de John Turner, care pe baza sa a avansat teoria auto-categorizării.
Coform lui Tajfel, identitatea socială se referă la conştiinţa individului că face parte dintr-un anumit grup social, căruia îi asociază o anumită semnificaţie axiologică şi emoţională legată de faptul că este membru al grupului. Astfel, identitatea socială şi modul în care individul se priveşte pe el însuşi se bazează pe identificarea de grup, la fel cum identitatea personală contribuie la fundamentarea identităţii sociale.
În general, pentru menţinerii unei identităţi sociale pozitive, oamenii identifică trăsături preponderent negative ale „celorlalţi”, îi favorizează pe membrii in-grupului şi defavorizează out-grupul. Pe de altă parte, definirea unei identităţi comune cu cea a grupului îi determină pe indivizi să menţină sau întărească comportamentele, reprezentările şi atitudinile similare cu cele ale membrilor grupului de apartenenţă (Doise, 1978).
Sintetizând principalele caracteristici ale identităţii sociale, H.Tajfel şi J.Turner (1979) subliniază că:
– oamenii doresc să îşi construiască şi să îşi menţină o concepţie pozitivă de sine;
– fiecare categorie socială este asociată cu o conotaţie pozitivă sau negativă şi, de aceea, includerea în grupul respectiv se poate solda cu o identitate pozitivă sau negativă;
– grupul propriu este evaluat prin comparaţie cu alte grupuri semnificative. Comparaţiile favorabile facilitează construirea unei identităţi sociale pozitive, iar comparaţiile nefavorabile conduc la identitate socială negativă;
– când identitatea socială rezultată este nesatisfăcătoare, indivizii vor încerca să părăsească propriul grup şi să intre în unul pozitiv sau să acţioneze astfel încât propriul lor grup să devină pozitiv.
Pornind de la conceptul de „influenţă informaţională referenţială intergrupală” propus de J. Turner (1981), R. Martin (1988) a demonstrat experimental că favorizarea in-groupului nu este suficientă pentru a se produce influenţa, ci este necesară asocierea acestuia cu atribute pozitive. În centrul construcţiei teoretice a modelului identificării sociale se află procesul de reconfigurare a identităţii sociale, ca rezultantă a diferitelor procese de influenţă la care sunt supuşi indivizii. Influenţa determinată este invers proporţională cu măsura în care individul se identifică cu propriul grup şi cu cât de diferită de acesta este percepută sursa de influenţă. Amplitudinea costului psihologic implicat derivă, aşadar, din:
– gradul de identificare cu grupul propriu;
– atracţia faţă de grupul de care aparţine sursa de influenţă.
Aşadar, pentru a măsura identitatea socială trebuie să ţinem cont de contextul în care se manifestă grupul social respectiv, de efectele categorizării, de natura grupului, de istoria sa socială, de relaţiile cu alte grupuri. Toate aceste criterii au fost integrate, aşa cum vom observa în continuare, diferitelor modele referitoare la trăsăturile de fond ale identităţii europene.
Identitate naţională şi identitate paneuropeană
Identitatea naţională se construieşte pe baza identificării individului cu un anumit grup naţional, în general asociat unui stat naţional. Istoricul statului naţiune a inclus mai multe explicaţii referitoare la necesitatea constituirii unei astfel de forme de organizare socială. Unii specialişti au considerat că la baza funcţionării acestuia se află necesitatea menţinerii economiei de tip industrial (Gellner, 1997), ideologia naţionalistă (Hobsbawm, 1994) sau etnia (Smith, 1991). Indiferent de motivele pentru care a luat fiinţă, statul naţional a inclus în teritoriul său o naţiune la care s-a raportat şi care a avut rolul de a legitima fiinţa sa.
Deşi nu există o definire unanim acceptată a conceptului de naţiune, din cauza conexiunilor şi interferenţelor cu termeni precum „rasă” şi „etnie”, au fost identificate o serie de trăsături care delimitează sfera acestui concept. Barrett (1996, 349) defineşte naţiunea ca şi „categorie de persoane care au în comun aceleaşi drepturi şi obligaţii legale, un mod de organizare economică comun, un teritoriu comun în interiorul căruia mobilitatea indivizilor este posibilă; în plus, membrii unui grup naţional împărtăşesc aceleaşi reprezentări asupra istoriei, un mit al originii comune, o limbă comună şi o cultură comună”. Din punctul de vedere al identităţii europene, situaţia se prezintă oarecum diferenţiat. Aceasta trebuie înţeleasă bidirecţional: este necesar ca indivizii să se identifice cu Europa, după cum Europa trebuie să fie, în totalitatea sa, subiect al acestei identităţi. Deşi istoria ne-a pus în faţa unor încercări mai mult sau mai puţin reuşite de unificare a întregului continent, cea mai avansată formă îmbrăcată de aceste tentative o reprezintă Uniunea Europeană, constituită, aşa cum se ştie, dintr-o juxtapunere a statelor naţiune.
În acest context, trebuie să evidenţiem că existenţa unor identităţi naţionale consolidate de-a lungul timpului pot transforma caracterul naţional al statelor implicate într-o barieră în calea constituirii identităţii europene supraordonate, cu care ar fi necesar să coexiste şi să îşi armonizeze principiile.
Astfel, din rezultatele furnizate de Eurobarometrul 25, în condiţiile recunoaşterii unanime a apartenenţei la propria ţară, doar 52% dintre cetăţeni se identifică şi ca europeni. Karlsen (2002) arăta că sondajele de opinie publică evidenţiau o identificare scăzută între locuitorii Europei: „Europa ca şi cadru psihologic al identităţii culturale pare a fi un fenomen insuficient dezvoltat” (43-44). Şi Chryssochou (1996) a pus sub semnul întrebării, posibilitatea existenţei unei categorii identitare în termenii europenismului, din cauza lipsei unor credinţe de grup şi a unei lipse acute de participare la construirea unei Europe unite.
Identitatea europeană pare a fi o construcţie fracturată, prea puţin conturată, cu legături superficiale între cei care a o împărtăşesc. O explicaţie este oferită de David Lowenthal (2000, 318) care explică această stare de fapt prin raportare la o serie de impedimente în calea emergenţei acesteia, precum:
– diversitatea lingvistică;
– inegalităţile de mărime şi resurse: în toate documentele Uniunii Europene se discută despre nevoia de a fi mai coerenţi, de a evita fragmentarea de orice tip sau conflictele şi de a încuraja coeziunea, solidaritatea şi cooperarea.
– diferende culturale greu de armonizat: pentru a egaliza diferenţele culturale ar trebui să definim foarte explicit noţiunea de cultură (pentru care sociologii inventariaseră peste 150 de definiţii încă din 1952, Kroeber şi Kluckhohn, 1959, apud Valade, 1997). Se poate discuta despre o cultură europeană? În general, cetăţenii europeni sunt interesaţi de producţiile statelor proprii şi de cele specifice culturii de masă de sorginte americană.
Cu toate acestea, pe continent funcţionează numeroase programe de schimb cultural, de obicei având ca şi motivaţie cercetarea transnaţională.
– percepţie negativă asupra ideii de europenism: cu alte cuvinte, cei care acceptă să fii parte a Europei trebuie să îşi asume elementele neplăcute ale istoriei acesteia, precum rasismul, misionarismul alb, colonialismul, comerţul cu sclavi, Gulagul sau Holocaustul.
În ciuda unor diferenţe importante care se regăsesc între indivizi, în statele europene se regăsesc condiţiile premergătoare constituirii unei identităţi comune, de ordin:
– politic: intensificarea participării de tip democratic la toate nivelele U.E.;
– educaţional şi cultural: intensificarea învăţării limbilor străine, schimburi internaţionale, sublinierea unei dimensiuni istorice comune;
– de coeziune socială şi economică: măsuri de egalizare a diferenţelor de tip economic şi social.
De aceea, în ciuda unor opinii precum cele citate anterior, multe dintre elementele esenţiale ale identităţii europene se regăsesc deja în societatea europeană. Cele mai multe state europene sunt democrate ca şi organizare socială şi din ce în ce mai democrate ca şi mod de manifestare, economiile lor sunt ghidate de piaţă, iar cultura populară pare a fi tot mai omogenă pe măsură ce comunicarea dintre europeni se intensifică.
Observăm aşadar, că este relativ dificil să concepem identitatea europeană doar în termenii unui set minimal de reguli şi valori (în condiţiile în care multe dintre acestea sunt agreate şi respectate la nivel mondial) sau, dintr-o perspectivă opusă, de a-i include atât de multe criterii încât să rişte să excludă inclusiv ceea ce este, de fapt, foarte european, atât prin origine, cât şi prin manifestări. De altfel, o identitate prea exigentă este, de obicei, însoţită de cogniţii ce pot să conducă la discriminare şi conflictualitate. Din acest motiv este agreată precizarea identităţii europene în linii mari, generoase sub aspectul posibilităţii de a aparţine comunităţii europene. O astfel de abordare presupune ca respectiva identitate să fie, în acelaşi timp, incluzivă şi excluzivă, pentru a elimina elementele străine, permiţînd simultan pluralitatea culturală.
Poate că cel mai important aspect al faptului că o persoană se simte europeană constă în existenţa unei categorii opozante, adică a „celuilalt”. Existenţa acestuia este necesară, în primul rând pentru înţelegerea propriei identităţi. Adoptând modelul propus de Huntington referitor la „ciocnirea civilizaţiilor”, identitatea europeană va fi definită prin opoziţie cu alte civilizaţii, un exemplu frecvent întâlnit fiind contrapunerea cu lumea islamică. De altfel, după răspândirea creştinismului, europenii conştientizau că cei aflaţi în afara graniţelor continentului erau diferiţi.
Deşi se doreşte a fi comună tuturor cetăţenilor europeni, identitatea europeană, chiar şi insuficient constituită, prezintă diferenţe relativ importante între diferitele spaţii la care ne raportăm. De exemplu, Cinnirella (1993) a evidenţiat existenţa unor diferenţe semnificative între modul în care şi-au construit identitatea colectivă respondenţii britanici, comparativ cu cei din Italia, în sensul că nu au manifestat sentimente de mândrie derivată din apartenenţa la această comunitate, majoritatea lor percepând această apartenenţă în termeni instrumentali.
Diferenţierile de percepţie se conturează de la vârste foarte mici. Barrett şi alţii (1996) a demonstrat că acei copii care se consideră europeni realizează reprezentări mai elaborate ale ţărilor Europei şi cunosc mai multe trăsături specifice acestora, precum patrimoniul istoric, structura lor politică şi situaţia economică.
Pentru România, această problematică prezintă o specificitate aparte. Marea majoritate a românilor sunt mândri că sunt români, dar în acelaşi timp prezintă o abordare universalist postnaţională şi pragmatică, cu accente instrumentale puternice. Deşi o proporţie covârşitoare a populaţiei româneşti şi-a dorit integrarea în Uniunea Europeană, Eurobarometrul 71(2009) indică faptul că doar 41% dintre români cred că vocea ţării lor contează în corul european şi doar 36% apreciază că interesele României sunt urmărite în mod corect în forurile aferente comunităţii, o medie cu mult inferioară celor 27 de state membre unde 44% dintre cetăţeni apreciază că interesele lor sunt bine reprezentate.
Chiar şi în aceste condiţii 62% dintre români sunt de acord că Uniunea Europeană le evocă o imagine pozitivă, comparativ cu o medie europeană de 43%. Pentru români, apartenenţa la comunitate înseamnă, în primul rând “libertatea de a călători, studia şi lucra oriunde în spaţiul UE” (47%), pentru 29% dintre români înseamnă prosperitate economică, pentru 39% – democraţie, iar pentru 28% – pace.
Este necesară derularea unei cercetări calitative în spaţiul românesc astfel încât cifrele statistice furnizate de către Eurostat să fie detaliate şi aprofundată, astfel încât să fie posibilă identificarea coordonatelor cadru ale acesteia.
Modele de constituire a identităţii sociale europene
În literatura de specialitate au fost identificate, de-a lungul timpului, mai multe poziţii referitoare la liniile generatoare de identitate socială specifică comunităţii europene. O sinteză remarcabilă îi aparţine lui Gerard Delanty (2002) care enumeră şi analizează:
– Universalismul moral
– Universalismul postnaţional
– Particularismul cultural
-Pragmatismul, la care autorul menţionat le completează cu
– Cosmopolitanismul.
1. Universalismul moral
Universalismul moral are în vedere constituirea identităţii europene pe baza unor valori umane fundamentale. Conform acestuia, construirea identităţii europene se realizează în baza unei culturi politice comune şi a împărtăşirii unor principii universale specifice democraţiei, precum drepturile omului, statul de drept sau participarea politică.
De altfel, valorile democratice precum toleranţa sau acceptarea unui punct de vedere diferit reprezintă constante ale peisajul socio-politic specific majorităţii statelor europene.
Cartea identităţii europene include, de altfel, valori precum toleranţa, umanitatea şi fraternitatea, considerate fundamente ale democraţiei. Acest tip de identitate este în rezonanţă perfectă cu noţiunea mai largă de cetăţenie europeană şi este larg acceptată în rândul oficialilor europeni, deşi întâmpină dificultăţi în transpunerea sa în forme instituţionale specifice, particulare.
Şi această abordare a fost supusă criticilor deoarece se fundamentează pe o distincţie artificială între sfera publică şi cea privată. De asemenea, principiile în baza cărora este construită identitatea europeană sunt, mai degrabă, universale, cu o coloratură occidentală şi nu, în mod necesar, de factură europeană.
O limită a acestei abordări survine din constatarea că este dificil de fundamentat sentimentul de apartenenţă la o comunitate în baza unor principii abstracte şi în absenţa elementelor de tip cultural.
2. Universalismul european postnaţional
Universalismul european postnaţional se bazează pe modelul anterior, dar încearcă să particularizeze universalitatea principiilor acestuia, să le reducă generalitatea. În această situaţie, se consideră că identitatea derivă din respectarea unor norme juridice şi a unor instituţii comune.
Acest model echivalează în linii mari cu cel cunoscut sub numele de „patriotism constituţional” sau „Europa cetăţenilor”. Conceptul de „patriotism constituţional” a fost propus de germanul Jürgen Habermas pentru a defini sfera politicilor publice şi participarea politică a cetăţenilor europeni. Pentru a face posibilă o astfel de situaţie, este necesară implementarea unor practici publice şi politici comune, constituirea unor organizaţii specifice societăţii civile şi a unor instituţii puternice de nivel european. Pe baza acestora se va construi şi identitatea europeană în baza apartenenţei la astfel de instituţii şi politici, iar limitele acestei comunităţi vor fi delimitate de specificitatea acestora.
Deşi elimină divergenţele care ar putea apărea în urma diferenţelor de tip cultural, existenţa unor instituţii comune sau a unor legi este puţin probabil să conducă la constituirea unei identităţi colective. De aceea, îndelung mediatizata Constituţie Europeană este puţin probabil să determine o coagulare identitară la nivel continental, în ciuda speranţelor care au generat-o.
Habermas consideră că doar un astfel de model poate fi valabil într-o Europă în care istoria comună este negată din cauza unor momente mai puţin plăcute, iar multiculturalitatea reprezintă o realitate de neignorat.Acest model se înscrie în tradiţia civică de abordare a identităţii naţionale, prin crearea şi implementarea de legi.
3. Particularismul cultural
Particularismul cultural se diferenţiază de modelele precedente prin faptul că accentueză elementele culturale existente în compoziţia identităţii europene. De obicei, dimensiunile considerate sunt cultura înaltă, pe de o parte, şi cultura populară, pe de alta. Şi totuşi a ne imagina o identitate europeană modelată de gândirea greacă, romană sau renascentistă, ar putea fi elitistă sau văduvită de anumite dimensiuni. De exemplu, locul religiei este absent, identitatea europeană fiind compusă din ideile care s-au născut în acest areal.
Din păcate, orice referinţă la o civilizaţie europeană comună lipseşte din Tratatul de la Maastricht, deşi menţionează „moştenire culturală comună”. Din păcate, acest model este subminat de însăşi esenţa lui diversitatea pe care o ia în considerare poate să submineze emergenţa unităţii dintre cetăţeni.
4. Pragmatismul
Pragmatismul european consideră că singura modalitate de a discuta despre identitate europeană are la bază ideea existenţei unui stil de viaţă european, care să diferenţieze „poporul Europei” de contemporanii acestora. Aşadar, acest model se bazează foarte puţin pe elementele culturale cu specific european, fundamentându-se pe aspectele pragmatice de ordin economic şi social ale acesteia. Creşterea numărului de turişti în interiorul Europei, existenţa unei pieţe comune, bazate pe principii specifice economiei de piaţă, lipsa controlului la frontiere sunt doar câteva dintre elementele care pot fi invocate în sprijinul acestui tip de abordare. Practica relaţiilor cotidiene, şi nu regulile de tip normativ, este, aşadar, programatică pentru modul în care se va constitui identitatea europeană.
Problema pe care un astfel de model o ridică este faptul îi lipseşte specificitatea, deoarece modul de viaţă european este foarte asemănător cu cel american, fiind determinată, mai degrabă, de consurismul de tip capitalist decât de existenţa unor trăsături comune ale locuitorilor Europei.
Mai mult, în comparaţie cu SUA, Europei îi lipseşte o limbă comună, cu toate beneficiile care rezultă de aici. Din păcate, problematica ridicată de acest model, respectiv diferenţa între o identitate etnică pragmatică şi cea fundamentată pe consumerismul de tip capitalist nu a primit un răspuns suficient de lămuritor.
5. Cosmopolitismul
Nemulţumit de abordările anterioare, supuse, aşa cum am arătat, diferitelor limitări de ordin conceptual şi chiar erorii, G. Delanty (2002) a încercat să unifice şi să reconcilieze diferitele elemente avansate de către modelele expuse. Analiza acestor preocupări i-au permis să propună o abordare novatoare, respectiv modelul cosmopolit de abordare a identităţii sociale. Acesta se bazează pe moştenirea culturală pluralistă specifică spaţiului european, dar într-o nouă interpretare. Dar în loc de a căuta un patrimoniu cultural comun pentru spaţiul european, autorul propune fundamentarea identităţii europene având la bază traumele, temerile şi conflictele din spaţiul european, pornind de la cele religioase şi naţionaliste, până la cele referitoare la drepturi de tip cultural şi mişcări antiglobalizante. Astfel, reinventarea trecutului se poate realiza prin reteritorializarea şi deteritorializarea unor astfel de momente. De exemplu, memoria socială a fost reconceptualizată în sensul transformării Holocaustului într-o amintire comună pentru întreaga Europă. Chiar şi în România a fost înfiinţat un Muzeu al Holocaustului.
Un astfel de deziderat nu este posibil în absenţa unei educaţii dedicate acestui scop, a turismului transnaţional şi a schimburilor interculturale. Iată aşadar, că toate modele care îşi propun să genereze o identitate socială comună locuitorilor acesteia pornesc de la experienţele comune pozitive sau negative ale indivizilor şi, se subordonează, în general, dorinţei de a cuprinde atât pluralismul cultural, cât şi justiţia socială, în condiţii extrem de dificile pentru a reuşi un astfel de proiect. Fie că ne referim la graniţele teritoriale, culturale, instituţionale sau economice ale Europei, există şanse mari ca, din perspectiva unui anumit criteriu, un stat membru să fie exclus.
De exemplu, unele state se pot situa în interiorul graniţelor geografice sau culturale, dar pot să nu fie suficient racordate instrumentelor de politică europeană. Sau să se subordoneze instituşiilor comunitare, dar să difere de ceilalţi prin manifestările de viaţă cotidiene. Realitatea de zi cu zi oferă însă exemple frecvente de situaţii caracterizate de interferenţa premiselor specifice modelelor precedente. Identificarea unui prototip al identităţii europene este, încă, un demers de debut. Considerăm că o soluţie viabilă de măsurare a gradului de identificare cu Europa ar fi măsurarea acesteia cu ajutorul unei scale piramidale (asemănătoare din punct de vedere grafic şi conceptual cu piramida nevoilor Maslow). Aceasta ar trebui să aibă la bază elementele de triere primară a cetăţenilor de exemplu, faptul că sunt locuitori ai teritoriului european, care se consideră diferiţi de alţi locuitori ai planetei, dar mai ales faptul că aderă la anumite practici şi instituţii europene comune, la un stil de viaţă specific şi că împărtăşesc amintiri şi experienţe comune atât pozitive şi negative. Identificarea treptei pe care fiecare ţară europeană o ocupă pe această piramidă ne permit să apreciem gradul de europenism pe care locuitorii fiecărei ţări îl interiorizează şi manifestă în raport cu ceilalţi.
Concluzii
Prin prezentul studiu ne-am propus să identificăm câteva elemente importante pentru tânărul domeniu al identităţii europene. Justificarea acestui demers este evidentă: nu putem discuta problema identităţii europene din ţara noastră în absenţa informaţiilor referitoare la cele mai recente informaţii din acest câmp tematic. De aceea am considerat necesar să delimităm din punct de vedere conceptual domeniul identităţii socaile şi am pus în opoziţie identitatea naţională şi cea europeană, pentru a observa interferenţele acestora.
În mod firesc, aceaste clarificări au fost urmate de prezentarea celor mai recente şi mai complete abordări ale modului în care ia fiinţă identitatea paneuropeană, iar în final am propus un model piramidal de măsurare a identităţii europene, având ca inspiraţie piramida nevoilor a lui Abraham Maslow.
Autor: Ella Magdalena Ciupercă
