Securitatea energetică, temă aflată constant pe agenda de discuții și dezbateri a factorilor decizionali de la nivel european, activi în domeniul politicii energetice, trebuie să se constituie ca parte integrantă a strategiilor economice comunitare ale căror obiective vizează analizarea și integrarea piețelor, precum și armonizarea reglementărilor legislative, dezvoltarea sustenabilă și protecția consumatorului, în contextul intensificării proceselor de coeziune socio-economică.
Limitările impuse de evoluțiile înregistrate pe piața petrolului și recentele creșteri de prețuri, fără a mai aminti de riscul producerii de atacuri teroriste împotriva elementelor de infrastructură de importanță majoră, au făcut ca securitatea energetică să devină, din nou, un aspect de o importanță strategică.
Una dintre vulnerabilitățile de acest gen privește liniile de comunicații și transport. Patruzeci la sută din petrolul furnizat la nivel global tranzitează acum prin Strâmtoarea Hormuz din Golful Persic și experții au calculat că ponderea acestuia va atinge 60% în următorii 20 de ani. Anumite țări joacă un rol disproporționat de mare în furnizarea petrolului și a gazului pe piața mondială, ceea ce face ca politicile și evoluțiile interne ale acestora să aibă o importanță deosebită pentru economia lumii.
De exemplu, 60% din resursele de gaze naturale se găsesc în doar două țări Rusia și Iran. În același timp, este din ce în ce mai evident că devine dificil să se sporească volumul cantităților furnizate sau să se găsească noi surse de energie pentru a răspunde cererilor crescânde, venite în special din partea Chinei și a Indiei.
În fiecare an, pierdem echivalentul producției Mării Nordului la nivelul producției totale. Rusia și Iranul se confruntă, de asemenea, cu dificultăți în privința creșterii producției din cauza investițiilor insuficiente și îmbătrânirii infrastructurii. Recenta instabilitate din Delta Nigeriei a redus cu un sfert cantitățile furnizate de această țară. Spre deosebire de multe domenii ale economiei, o mare parte a producției mondiale de petrol este supusă controlului de stat. Astăzi, doar 4% din rezervele de petrol cunoscute sunt controlate de marile companii multinaționale de petrol, cum ar fi Exxon, Shell sau BP.
Rusia a renaționalizat o treime din producția sa după anul 2000, ceea ce este un lucru semnificativ atunci când ne gândim că aportul Rusiei s-a ridicat la 40% în cadrul sporirii cantităților furnizate în ultimii ani. Optzeci la sută din totalul activelor de petrol sunt acum în posesia statului, iar acele state care beneficiază de actualele prețuri ridicate au un interes scăzut să crească nivelul producției.
De aceea, prețurile ridicate și strâmtorarea de pe piața petrolului, având o capacitate de rezervă limitată sau chiar inexistentă la care se poate apela, vor face ca până și cele mai mici scăderi la nivelul cantităților furnizate să aibă un efect semnificativ pentru America de Nord și Europa.
Totodată, America de Nord și Europa devin din ce în ce mai dependente de energia importată. De exemplu, UE importă în prezent 44% din gazul natural necesar, iar jumătate din acesta provine exclusiv din Rusia. Schimbarea ponderii principale, în cadrul consumului, de la petrol la gaze naturale va spori din câteva puncte de vedere dependența de anumite țări.
De exemplu, Rusia deține numai 6% din rezervele mondiale de petrol, dar posedă 30% din rezervele de gaze naturale. Fără să surprindă pe nimeni, actuala strâmtorare a pieței a reaprins dezbaterile privind sursele alternative de energie, cum ar fi bio-combustibilii sau energia solară, ca să nu mai amintim de renașterea interesului pentru energia nucleară.
Totuși, bio-combustibilii reprezintă doar 1% din combustibilul folosit pentru transporturi, iar experții cred că această valoare nu va depăși 5% în următorii 20 de ani.
Chiar și astăzi, cărbunele acoperă două treimi din consumul de energie din China și India, iar combustibilii fosili asigură 90% din cererile de energie din întreaga lume. Petrolul reprezintă în continuare 40% din mix-ul global de energie datorită dominației sale în sectorul transporturilor.
Statistica indică modul în care cererea ar putea crește într-adevăr exponențial în anii viitori. În SUA, 868 de oameni dintr-o mie posedă un automobil personal, iar în UE 680 dintr-o mie.
Dar, în China, doar 13 oameni la mie au un automobil propriu. Imaginați-vă impactul asupra furnizărilor de energie dacă cifrele privind China s-ar apropia de cele din UE sau SUA în următorii 20 de ani.
Orientul Mijlociu va continua să aibă o importanță crucială pentru sectorul energetic, având în vedere că 61% din rezervele de petrol se află în prezent în această regiune.
Agenția Internațională pentru Energie (AIE) a calculat că, în ultimii 30 de ani, au existat 17 întreruperi în aprovizionarea cu petrol, care au implicat pierderi de mai mult de o jumătate de milion de barili pe zi la nivelul producției.
Paisprezece dintre acestea au avut loc în Orientul Mijlociu. În același timp, Orientul Mijlociu este în continuare regiunea în care se găsesc cele mai multe câmpuri petroliere nedezvoltate din lume. De aceea, în secolul XXI, stabilitatea politică în regiune va reprezenta cheia securității energetice în aceeași măsură ca rezolvarea altor tensiuni.
Această scurtă analiză a tendințelor globale în domeniu subliniază că energia reprezintă cu adevărat un element al securității.
Pe o piață atât de ermetică și cu atâta dependență de petrol și gaze, amenințările la adresa furnizării de energie ar putea fi generate de câteva surse, precum atacurile teroriste, dezastrele naturale, intimidarea politică și șantajul sau întreruperile ca urmare a conflictelor sau tensiunilor regionale, pentru a aminti doar câteva dintre acestea.
Acest lucru sugerează nevoia de o strategie de prevenire a întreruperilor și de aranjamente care să minimalizeze efectele asupra nivelului cantităților furnizate în cazul producerii unei crize mondiale majore.
De asemenea, sugerează că securitatea energetică deține potențialul de a crea o criză majoră sau, cel puțin, că încercarea de a asigura furnizarea garantată a cantităților necesare ar putea să modeleze din ce în ce mai mult politica externă și prioritățile statelor membre NATO și din întreaga lume.
O altă caracteristică a actualei preocupări privind securitatea energetică este aceea că din ce în ce mai multe țări depind de cantitățile de energie care sunt furnizate de la distanțe foarte mari, prin conducte ce traversează întregi continente sau petroliere ce transportă gaze naturale lichefiate peste oceane. În următorul deceniu, aceste super-tancuri urmează să-și sporească nu numai numărul, ci și dimensiunile.
Elemente de infrastructură din ce în ce mai sofisticate și vulnerabile, cum ar fi proiectele de noi conducte sau de construire a terminalelor de gaze, sunt create pentru a răspunde creșterii cererii. Acesta reprezintă un aspect al globalizării, întrucât el subliniază inter-dependența dintre consumatori și furnizori într-un lanț complex, care necesită asigurarea securității terestre și maritime pe întreaga lungime a acestuia.
În ceea ce privește terorismul, Al Qaida a amenințat, în mod explicit, că va desfășura un „jihad economic” prin atacarea capacităților energetice (ex. atentatul din Golful Persic asupra unui petrolier aflat sub pavilion francez și cel asupra celei mai mari rafinării din Arabia Saudită).
Spectrul acestor afirmații, susținute de realitate, au stimulat, la nivelul companiilor petroliere, o serie de dezbateri privind eficiența și gradul de securitate pe care și-l pot asigura prin mijloace proprii versus nevoia de sprijin legislativ și civic, în special pentru situațiile producerii unui incident sau al unei crize.
Producția de energie în statele Uniunii Europene
Statele membre ale Uniunii Europene se pot împărți, din punct de vedere al surselor de energie primară, în trei categorii: net producători, net importatori și categoria specială a țărilor coeziunii.
Țările net producătoare sunt Olanda, Danemarca și Marea Britanie. Odată cu descoperirea zăcământului de la Groningen în anul 1959, Olanda a devenit cel mai mare producător de gaz dintre țările UE.
Consumul de gaz, care depășește 20% din consumul total de energie primară în spațiul comunitar, este acoperit în mare parte de doi mari furnizori, Rusia și Norvegia, pe locurile următoare situându-se Olanda și Algeria.
Danemarca este un exportator net de gaz natural, dar într-o cantitate mult mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol și-l acoperă în proporție de 98% din resurse interne.
Marea Britanie este un alt mare producător și exportator de energie. Ca unul dintre actorii principali în politica europeană, alături de Germania, Franța și Italia, Marea Britanie necesită o privire mai atentă asupra sectorului său de energie. Intre anii 1980 1990, acest sector, ca de altfel întreaga economie, a suferit schimbări majore.
Industria de petrol, gaze și cea producătoare de energie electrică au intrat într-un vast program de privatizare, în ciuda opoziției extrem de puternice manifestate de companiile de stat sau publice care dețineau monopolul absolut al acestor activități. O demonopolizare totală, urmată de înființarea instituțiilor de reglementare, au creat cea mai liberă piață a energiei din Europa. Singurul domeniu care a rămas încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea competiției, iar guvernul a intervenit numai pentru a stabili regulile jocului.
Țările net importatoare sunt Germania, Franța și Italia.
Germania este un mare importator de gaz (78% din necesar) adus mai ales din Rusia, și petrol (99% din necesar). Germania este, în același timp, un important producător și un transportator de energie în UE. Producția de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producția de energie nucleară crește relativ încet.
Diversificarea surselor de energie și siguranța în alimentare sunt două din preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce privește organizarea și implicarea autorităților guvernamentale. În sectorul cărbunelui și al energiei nucleare, statul are un rol major, în timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieței libere. În domeniul gazului, piața este „împărțită” pe secțiuni dominate de diferite companii (așa-numita „piață organizată”).
Energia nucleară nu este privită cu prea mult entuziasm, iar industria cărbunelui, care se bucură încă de subvenții aspru criticate de oficialii CE, este în continuu declin. Începând cu anii ’80, protecția mediului a devenit obiectiv prioritar al guvernului și o preocupare majoră în domeniul energiei. Așadar, Germania nu urmează o politică de energie articulată și omogenă, unul din motivele importante fiind structura sa federală, care acordă landurilor o largă autonomie.
Franța este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul și gazul de care are nevoie (99%) și peste 75% din cărbune. Dezvoltarea puternică a sectorului nuclear a fost rezultatul firesc al dependenței excesive față de importul de combustibili clasici.
Conform datelor publice furnizate de EU-RO Newsletter, Franța deține primul loc în UE, cu o cotă de producție a energiei nucleare de 79%, având 59 de unități nucleare cu o putere instalată de 63.473 MW.
Mai sunt de reținut, ca procente din producția totală de energie nucleară europeană, următoarele exemple: 55,6% Belgia, 44,1% Bulgaria, 37,2% Ungaria, 32,9% Finlanda, 31,1% Germania, 56% Slovacia, 42% Slovenia etc. Din afara Uniunii, reținem 49% Ucraina și 15,8% Rusia.
În total, Uniunea Europeană deține 145 de unități nucleare, neincluzându-le pe cele oprite din Bulgaria și Lituania și nici pe cele care operează în Elveția. Deși Franța deține rezerve de petrol și gaz, producția internă se menține la un nivel scăzut. Sursele de importuri sunt Rusia și Algeria, urmate de Norvegia. Franța are o veche tradiție în ce privește companiile de stat în domeniul energiei.
Electricité de France și Gaz de France sunt companii monopoliste prin tradiție. Privatizarea sectorului de energie se află pe agenda politicii guvernamentale, dar ei i se opun, fără vehemența celei înregistrate în Marea Britanie, sindicatele și companiile însele. Protecția mediului, ca o componentă integrată a politicii de energie, este încă la început.
Italia este săracă în resurse energetice și importă din Algeria cea mai mare parte din gazul necesar, fiind de altfel și țara de tranzit a gazului algerian spre Europa.
Nu există sector nuclear, ca rezultat al moratoriului impus prin referendumul din 1987. Sectorul de energie este tradițional de stat, ca și în Franța. Holding-ul energetic ENI a început să fie privatizat pe componente, iar ENEL, compania de electricitate, este și ea pe cale de a fi complet privatizată, pe baza unui plan de restructurare pe activități.
Fiind foarte dependentă de importurile energetice, Italia este preocupată în special de creșterea eficienței energetice, dar și de protecția mediului.
Țările mici, net importatoare de energie sunt Austria, Belgia, Finlanda, Suedia și Luxemburg. Acestea ar fi favorizate de o politică de energie condusă de la Bruxelles, mai degrabă decât să rămână la latitudinea statelor membre. În acest grup de state există însă contraste importante.
Țările nordice din acest grup pun un accent puternic pe protecția mediului și pe energia nucleară (fiind sărace în resurse, în comparație cu vecinele lor mai bogate, Danemarca și Norvegia), în timp ce Austria are o poziție privilegiată datorită potențialului hidroelectric, care asigură circa 70% din producția internă de energie.
Utilizarea biomasei ocupă locul doi, cu 11% din producția internă de energie. Belgia, total lipsită de combustibili fosili, se bazează pe importuri și pe energie nucleară, deși nu există planuri de dezvoltare a acestui sector în viitor. Belgia este una din susținătoarele puternice ale politicii de energie în UE.
Irlanda, Grecia, Spania și Portugalia, țări care au beneficiat de un masiv suport financiar din partea țărilor mai bogate ale UE prin Fondul de Coeziune Socială, sunt net importatoare de energie.
Ele au o infrastructură energetică mult mai slabă decât a celorlalte state. Sectorul energetic este relativ slab dezvoltat, eficiența tehnologiilor este redusă, iar sistemele de transport pentru gaz și electricitate nu sunt suficient dezvoltate.
De exemplu, Portugalia, care se bazează mai ales pe potențialul său hidroelectric, poate ajunge să importe în anii secetoși până la 90% din energia consumată.
Grecia a înregistrat o creștere spectaculoasă a consumului de energie până la 80% din necesarul de gaz care provine din Rusia, iar, potrivit oficialilor companiei de stat de gaz, DEPA, la acesta se adaugă gazele care provin din Azerbaidjan, prin Turcia.
Aproape 80% din consumul de energie este asigurat din import. Spania importă peste 80% din gazul metan, tot petrolul și aproape jumătate din cărbune. Moratoriul asupra energiei atomice a stopat dezvoltarea sectorului nuclear în această țară.
În Irlanda, peste 70% din consumul de energie primară este importat, iar procentul va crește odată cu epuizarea resurselor interne de gaz. De aceea, orientarea este către construcția de magistrale de transport pentru gaz.
Dacă țările Nordului bogat sunt intens preocupate de descentralizare și demonopolizare fără a se interesa prea mult de o politică comună, cele mai puțin dezvoltate ale Sudului caută surse de dezvoltare a sectorului de energie în interiorul UE.
De aceea, nu există grupuri de state cu o viziune comună asupra politicii de energie dincolo de clasificarea mai sus-menționată importator/ exportator. În schimb, există o diferență clară pe axa Nord-Sud în ce privește nivelul de dezvoltare al sectorului energetic, infrastructură și utilitățile de energie.
În ceea ce privește structura producției de energie, aceasta se bazează în principal pe combustibili fosili, energie nucleară și, într-o măsură mai mică, pe surse regenerabile.
Temerile legate de încălzirea Pământului au schimbat percepția asupra energiei nucleare. Este un fapt recunoscut acela că folosirea energiei nucleare și a celor regenerabile, împreună cu eficiența energetică crescută, conduc la limitarea efectului de seră al gazelor emise de combustibilii fosili.
Abandonarea totală a energiei nucleare ar însemna ca 35% din producția de energie electrică să fie acoperită din alte surse.
De aceea, opțiunea nucleară rămâne deschisă statelor europene care o doresc. Totuși, procesarea și transportul deșeurilor radioactive rămâne o chestiune încă nerezolvată.
Noile țări membre care au reactoare vechi trebuie să le închidă sau să le modernizeze, așa cum este cazul grupurilor nucleare de la centrala Dukovany din Cehia sau Kozlodui din Bulgaria.
Fiind un subiect de interes major, siguranța nucleară face obiectul unor raportări regulate și se are în vedere elaborarea unui standard de practici comune și a unui mecanism european de control și peer-review.
Dacă în anii ’70 energia verde era considerată o utopie și tratată ca un vis al cercetătorilor, situația s-a schimbat de-a lungul anilor și viziunea unui „viitor solar” a devenit un subiect de dezbatere.
Sursele de energie noi și regenerabile (biomasa, energia solară, energia vântului, hidroenergia, pila fotovoltaică etc) au devenit deja, pentru țările industrializate, obiective naționale în structura producției lor de energie.
Aceasta s-a întâmplat mai ales ca urmare a două evenimente. Primul a fost publicarea în 1972 a raportului „The Limits to Growth” a Clubului de la Roma, iar al doilea l-a reprezentat prima criză a petrolului și criza energetică din 1973/1974. Raportul prevedea încă de atunci o reducere dramatică a resurselor energetice clasice și o creștere rapidă a poluării mediului. Concurența celor două evenimente a adus în discuție chestiunea siguranței în alimentarea cu energie.
În acest context, energia regenerabilă a fost privită pentru prima oară ca o posibilă soluție alternativă la petrol. Când prețul petrolului a scăzut brusc, în anii 80, viziunea „solară” și-a pierdut din nou atractivitatea. Și totuși, evoluțiile ulterioare au confirmat concluziile Clubului de la Roma, iar problemele de mediu au început să se discute la scară planetară, mai ales după Conferințele de la Rio (1992) și Kyoto (1997).
Deși situația energetică pe ansamblul țărilor în curs de aderare și a celor candidate la UE pare similară cu a statelor membre în ce privește dependența de importurile de resurse energetice, tabloul energetic arată diferit în cel puțin câteva domenii: structura producției de energie și dependența energetică, infrastructura, eficiența energetică, dar și contextul politico-istoric.
Structura producției și dependența energetică în țările din Estul Europei
Țările din Europa Centrală și de Est sunt mult mai dependente de importul dintr-o singură sursă decât statele membre, deși per total, dependența de importuri este mai redusă (36,9% față de 47,6% în UE).
Dependența României față de resursele energetice din import este de 21,9% (statisticile românești indică procente cuprinse între 3040%).
Ceea ce este diferit și caracteristic țărilor Central și Est Europene este faptul că această dependență este legată în proporții covârșitoare de un furnizor unic, Rusia, care asigură, de exemplu, întreg importul de gaze și petrol al Slovaciei, 98% din cel de petrol și 89% din cel de gaze al Ungariei, 50% din importul de petrol al Poloniei, 78% din importul de gaz al Cehiei.
În privința managementului consumului de energie trebuie arătat ca acesta să fie controlat și dirijat, îndeosebi prin monitorizarea atentă a eficienței energetice și prin diversificarea surselor de energie primară. În 2004, Uniunea lărgită consuma peste 20% din producția mondială de petrol. Pentru siguranța în alimentarea cu combustibili energetici, este necesară asigurarea de stocuri strategice de petrol și coordonarea utilizării acestora, ca și solidaritatea între statele membre pe timp de criză. O abordare similară trebuie să existe pentru stocurile de gaz.
Fragilitatea bazelor juridice
Cu toate că problemele legate de energie au fost la originea întregii construcții europene, începând cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), continuând cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) și respectiv Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (devenit ulterior TCE), nici unul dintre actele constitutive ale entității, devenite ulterior Uniunea Europeană, nu conținea nicio referire specifică cu privire la o politică comună în domeniul energiei.
Cât privește Tratatul Euratom, acesta își are originea în criza petrolului din Suez, din 1956. Tratatul și-a propus, pe de o parte, reducerea dependenței față de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de alta, să ofere o contrapondere la dominanța nucleară a SUA și URSS ce începuse să se manifeste la acea vreme. Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltarea programelor nucleare naționale. Prin faptul că TCE a rămas fără prevederi referitoare la problemele energetice, în timp ce celelalte două tratate se refereau strict la unele produse din domeniul energiei, Comunitățile Europene au fost condamnate să suporte lipsa unei politici comune în acest domeniu. Energia nu a fost singura lacună a Tratatului de la Roma asupra instituirii Comunității Economice Europene.
La fel au stat lucrurile în privința protecției mediului, a dezvoltării regionale sau a industriei. Totuși, deși uitate într-o primă fază, acestea au fost avute în vedere în tratatele ulterioare de revizuire a celor institutive (prin Actul Unic European sau prin Tratatul de la Maastricht). Energia nu a fost abordată decât indirect, în cadrul reglementărilor privitoare la politica de mediu. Astfel, art.175 alin.2 al Tratatului de la Roma menționa faptul că orice măsură în domeniul protecției mediului care ar avea ca efect „afectarea sensibilă a alegerii de către un stat între diferitele surse de energie, precum și structura generală a aprovizionării sale cu energie” trebuie să fie luată printr-un vot în unanimitate în cadrul Consiliului.
Tăcerea Tratatului de la Roma a fost, totuși, cel puțin parțial, suplinită prin modificările ulterioare ale acestuia. În același timp, mai multe dintre prevederile Tratatului conțin norme juridice care permit o abordare indirectă a problemelor energetice.
Astfel, pentru a putea promova reglementări comunitare în acest domeniu, Comisia Europeană a fost constrânsă de mai multe ori să recurgă la soluții ingenioase, formulându-și susținerile pe unele texte ale Tratatului care reglementează alte aspecte:
– art.308 TCE, “oferă puteri Consiliului de a adopta, cu unanimitate, după îndeplinirea procedurilor de consultare a Parlamentului European și în baza unei propuneri a Comisiei, măsuri vizând atingerea unuia dintre obiectivele Comunității”;
– instrumente suple, precum demersurile vizând apropierea legislației statelor membre (întemeiate pe art.95 al TCE), orientări în materie de rețele transeuropene (art.156 TCE), sau politica comunitară de mediu (art.175 TCE);
– se poate avea în vedere, în egală măsură, recurgerea la reglementări în domeniul concurenței, transporturilor, fiscalității sau relațiilor externe.
Momente cheie în evoluția spre o politică comună în domeniul energiei
În contextul în care cadrul juridic, dat de tratatele constitutive ale comunităților europene, putea fi caracterizat mai degrabă ca lacunar, au fost necesare unele abordări bazate pe o strategie a „pașilor mărunți”, pentru a se contura primele elemente ale unei politici comune în domeniul energiei.
O primă deschidere spre unele clarificări s-a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de Înțelegere între statele membre, pe probleme de energie. Documentul atrăgea atenția asupra caracterului global al problemelor de energie și asupra faptului că Tratatele Comunităților Europene acoperă acest sector într-o manieră necoordonată.
Urmare a acestui demers, precum și a condițiilor istorice concrete, în 1967, Comisia Europeană a realizat o primă încercare de coordonare, printr-o Comunicare către Consiliul Miniștrilor, în care indica primele măsuri în construcția unei politici comune în acest domeniu.
Actul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piața unică, dar energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naționale de energie în favoarea deschiderii către piață.
La Consiliul European de la Dublin, din 1990, s-a lansat ideea că refacerea economică în fostul spațiu comunist, ca și siguranța în alimentarea cu energie a țărilor din spațiul comunitar, ar putea fi întărite printr-o colaborare în domeniul energiei.
Așa s-a născut Carta Europeană a Energiei, al cărui document final a fost semnat la Haga de către 51 de state, în decembrie 1991. Aceasta stabilește principiile, obiectivele și mijloacele de realizare a unei cooperări pan-europene în domeniul energiei. Cadrul legal de cooperare pentru a pune în practică principiile Cartei a fost realizat prin Tratatul asupra Cartei Energiei.
Acesta este un document multilateral semnat în decembrie 1994, la Lisabona, având drept obiectiv „stabilirea unui cadru de promovare pe termen lung a colaborării în domeniul energiei” pe axa Est – Vest, pornind de la principiile Cartei Europene a Energiei.
Tratatul se bazează pe respectarea principiilor pieței interne a energiei și reprezintă o extensie a acesteia la întreaga Europă și mai departe (Japonia este una dintre semnatare). O parte importantă a Tratatului se referă la eficiența energetică și problemele de mediu.
Comerțul cu energie între părțile semnatare este guvernat, conform Tratatului, de procedurile GATT, ceea ce înseamnă că țările semnatare trebuie să aplice aceste proceduri chiar dacă nu sunt parte a „Acordului General asupra Tarifelor Vamale și Comerțului” (GATT) sau a „Organizației Mondiale a Comerțului” (OMC).
Totodată, sunt prevăzute articole care stabilesc condițiile de concurență, transparență, suveranitate, taxare și mediu, ca și articole dedicate protecției investițiilor, tranzitului de energie și tratamentului aplicat disputelor. Tratatul a intrat în vigoare în anul 1998.
Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht, încheiat în 1992, a reprezentat un ușor pas înainte deoarece art.3 al TCE menționa între domeniile de acțiune ale Comunității „măsurile în domeniul energiei, protecției civile și turismului”. Consecințele acestor modificări au fost totuși dezamăgitoare.
Tratatul a adus unele completări la definirea conceptului de piață internă a energiei (PIE), fără să includă un capitol de energie. Aceasta, în pofida faptului că executivul european a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit, între altele, să investească Comisia Europeană cu anumite competențe în domeniu. Trei țări s-au opus vehement acestei inițiative: Marea Britanie, Olanda și Germania. Aceeași soartă a avut și o altă propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcția de Energie din cadrul CE.
Tratatul de la Amsterdam (semnat în anul 1997 și intrat în vigoare în anul 1999) a consfințit pentru prima dată o inițiativă comunitară din domeniul energiei, anume Rețelele de Energie Trans-Europene (TENs), proiect care urmărește extinderea rețelelor de transport, telecomunicații și infrastructuri energetice pan-europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii.
Scopul acestor programe este de a mări capacitatea de interconectare și interoperabilitate a rețelelor naționale, ca și accesul la acestea și, de asemenea, să lege zonele izolate și periferice cu regiunile centrale ale Uniunii. Pentru administrarea acestor programe există o linie bugetară specială la nivelul Uniunii.
Comisia Europeană joacă un rol central în dezbaterea dintre diferiții actori de pe piața energiei, unii dintre ei dorind descentralizarea, iar alții, dimpotrivă, așa cum s-a văzut anterior.
Prima comunicare a Comisiei Europene care abordează chestiunea unei politici energetice comune datează din 1995 și s-a numit Cartea Verde ”For a European Union Energy Policy”. Cartea Verde a Energiei este primul studiu energetic cu adevărat important realizat după anii ’70 în spațiul european și reprezintă baza unei strategii energetice pe termen lung a Comunităților Europene. Scopul său nu a fost să prezinte soluții, ci să atenționeze asupra stării actuale a sectorului de energie, precum și a implicațiilor și consecințelor consumului de energie asupra economiei și mediului înconjurător.
Pentru a îmbunătăți siguranța în alimentarea cu energie și a răspunde în același timp cerințelor de mediu (în special în problema schimbărilor climatice și a încălzirii globale), Cartea Verde evidențiază necesitatea ca sursele de energie regenerabilă să devină o parte tot mai importantă din structura producției de energie. Potrivit documentului, până în anul 2010, proporția surselor regenerabile ar trebui să ajungă la 12%, față de 6%, în anul 1998.
I-au urmat, în același an, „An Energy Policy for the European Union”, apoi o nouă secvență de comunicări, în 1996 și 1997, numite Cartea Verde „Energy for the Future: Renewable Sources of Energy”, respectiv Cartea Albă „Renewable Sources of Energy”.
Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune și a legislației europene create pentru a o pune în practică. Complexitatea problemelor legate de producerea energiei, transportul și consumul energiei a crescut mult în ultimele decenii, odată cu acutizarea problemelor globale de mediu, schimbările climatice și epuizarea resurselor naturale. Pe lângă acestea, Uniunea Europeană se confruntă cu câteva probleme specifice, între care cea mai serioasă este cea legată de dependența accentuată față de resursele energetice de import.
Propunerea de includere a Capitolului de Energie a fost repusă pe agenda următorului Tratat de la Amsterdam, din 1997, dar a fost respinsă. Este interesant că Parlamentul European a fost un susținător puternic al Capitolului de Energie, adversarii fiind chiar statele membre.
Tratatul UE a adus totuși ceva nou pentru sectorul energetic, lărgind aria de acțiune a principiului subsidiarității, valabil până la acea dată numai pentru chestiunile de mediu. Principiul subsidiarității are o importanță specială în domeniul energiei, pentru că permite Comisiei să armonizeze raportul de forțe dintre statele membre și instituțiile comunitare, utilizând ca instrument principal directiva.
Aceasta, după cum se știe, nu impune mecanisme rigide, ci definește un cadru care permite statelor membre să opteze pentru acele sisteme care se potrivesc cel mai bine resurselor naturale, profilului industrial și politicilor de energie din fiecare țară în parte.
Aflată și sub presiunea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto, Comisia Europeană a lansat în anul 2000 cea de-a treia Carte Verde „Spre o strategie europeană a siguranței în alimentarea cu energie”. Raportul final asupra Cărții Verzi a Energiei, rezultat în urma unei dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeană la 27 iunie 2002.
Autor: Oana Magdalena Ciobanu
