Folosim adesea cuvinte al căror sens inițial s-a pierdut în negura vremurilor și a căror semnificație actuală încă nu o înțelegem pe deplin. Singura știință care ne mai poate ajuta aici se numește „etimologie”, un fel de arheologie a cuvintelor, dar aceasta este mai mult apanajul filologilor. Mai precis, al celor mai „ciudați” dintre ei, aparent rupți de lumea din jurul lor, cărora le place buchiseala prin dicționarele prăfuite ale limbilor vechi.
Un astfel de cuvânt este „simbol” (din grecescul „symbolon” – „σύμβολον”) care însemna un obiect folosit la recunoașterea dintre două persoane. Acesta era confecționat de regulă dintr-o plăcuță de ceramică, ruptă apoi în două, fiecare dintre jumătăți fiind păstrată de către persoanele „autorizate”.
Cu siguranță ați observat persoane care poartă seturi de „lănțișoare-cuplu”, cu jumătăți de inimă unite între ele sau un singur lănțișor, cu doar o jumătate de inimă. Semnificația acestora provine tot din anticul „symbolon”, cu precizarea că singura informație transmisă este afecțiunea față de cealaltă persoană.
Simbolurile identității
Din cele mai vechi timpuri, oamenii și-au dovedit și verificat identitatea printr-o multitudine de metode. Cei cu stare se puteau recunoaște pe baza bijuteriilor purtate, care, pe lângă faptul că denotau bogăția, puteau indica legăturile de rudenie și identitatea personală. Tatuajele sau totemurile puteau fi alte modalități prin care se putea dovedi apartenența la o anumită comunitate sau religie. Sigiliile (denumite și „peceți”, precursoarele ștampilelor, timbrelor-seci și hologramelor de azi) au fost și sunt încă folosite pentru „autentificarea” unor înscrisuri sau documente oficiale sau pentru asigurarea suplimentară a unor sisteme de închidere (containere, fișete, casete de valori etc.). Unele dintre cele mai impresionante sigilii, ca mărime și ca valoare pe piața colecționarilor, sunt cele din China imperială, acestea putând fi văzute și astăzi în muzeele din întreaga lume. Acestea trebuiau efectiv să fie manevrate cu ambele mâini, din cauza dimensiunii impresionante.
Monarhul, capii bisericilor, nobilimea, înalții funcționari, conducătorii de oști, primarii, șefii breslelor meșteșugărești și comerciale, toți, fără excepție, au folosit sigilii prin care își autentificau, presându-le pe ceară topită, corespondența și actele emise. Chiar și astăzi, dacă suntem pasionați de caligrafie și de trimiterea și primirea scrisorilor, putem achiziționa „seturi de caligrafie”, care, pe lângă tocuri de scris, penițe, călimări, au și sigilii cu diferite modele și calupuri de ceară.
Multă vreme s-a folosit tehnica interogării de recunoaștere, prin care se stabilea dacă persoana chestionată cunoștea informații cu circulație restrânsă despre comunitatea sau zona geografică din care provenea. Erau verificate, cu această ocazie, inclusiv detalii privind rudele sau chiar semnele particulare ale acestora.
În Imperiul Roman, de exemplu, cetățenia, accesibilă doar oamenilor liberi și pentru a cărei dobândire unii „barbari” plăteau sume substanțiale, se dovedea cu ajutorul certificatelor de naștere și al martorilor. Certificatele de naștere respective, cunoscute și ca „diptice”, erau, de fapt, două tăblițe cerate, inscripționate cu stilus-ul, prinse între ele cu o balama. Bineînțeles, nu trebuie să mai menționăm dovada intrinsecă a purtării îmbrăcămintei romane și vorbirea corectă a latinei, pentru recunoașterea cetățeniei.
Pentru plata taxelor, cenzorii țineau liste – actualizate la 5 ani – cu toți cetățenii romani care erau obligați să plătească bani statului. De multe ori, dovedirea cetățeniei în imperiu devenea vitală, atât pentru exercitarea drepturilor elementare, în fața legii, dar și pentru descurajarea „vânătorilor de sclavi”. Veteranii romani, după 25 de ani de serviciu militar, primeau o „diplomă de cetățenie” (diploma civitatis), inscripționată pe două plăcuțe de bronz unite la mijloc, cu care își puteau dovedi statutul de cetățean roman oriunde alegeau să se stabilească în imperiu. Odată instalați într-un loc, aceștia trebuiau să se prezinte la cenzor cu diploma, pentru a fi luați în evidențele fiscale.
Identificarea electronică
„Simbolul” a devenit în zilele noastre „token” (provenit din engleza veche – „tācn”, unde avea înțelesul de „semn”). Astăzi folosim „session token”, „security token”, „access token” etc. Simplul fragment neregulat, care servea la recunoaștere, a fost înlocuit de suporți electronici pe care au fost implementați algoritmi criptografici foarte puternici.
Acest „token” (sau „jeton”) poate fi folosit atunci când parcăm mașina, când vrem să cumpărăm o băutură într-un club sau când vrem să ne jucăm de-a James Bond într-un cazinou. Brățările de la hotel, de la piscină sau de la concerte sunt un instrument similar, de recunoaștere. Dar sunt sigur că l-ați folosit mult mai devreme, în copilărie, când vă tamponați cu mașinuțele electrice în parcurile de distracție. Totul începea prin introducerea jetonului în fanta de pe bord și apăsarea pedalei de accelerație, apoi inima începea să bată puternic, în așteptarea startului cursei.
Semnale acustice și vizuale
Un mijloc original de a transmite mesaje era reprezentat de tatuarea acestora pe pielea de pe capul curierilor. Odată părul crescut la loc, nimeni nu putea bănui că mesajul era ascuns acolo, iar acești curieri treceau de orice percheziție. Cum mulți dintre ei erau analfabeți, nici vorbă să aibă vreo idee despre conținutul mesajului pe care-l purtau.
În afară de transmiterea mesajelor către cei aflați în proximitate, față în față, mai întâlnim transmiterea cu ajutorul instrumentelor acustice (tobe, fluiere, tulnice, trompete, clopote), semnalizarea prin foc sau fum, marcajele sau desenele pe copaci, pietre sau ziduri. În orașe sau cetăți avem toboșarul sau strigătorul cetății. Au mai fost folosite steagurile de semnalizare, preponderent în domeniul naval. Porumbeii călători au fost și încă sunt mijloace ideale pentru transmiterea rapidă și aproape de nedetectat a informației. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost folosiți peste 250.000 de porumbei, în acest scop. În 2012, scheletul unuia dintre aceștia a fost găsit în coșul de fum al unei case din Anglia, având atașat de picior un mesaj criptat, provenit de la unul dintre militarii englezi de pe continent.
Semnalizarea vizuală, cu fum pe timp de zi și foc pe timp de noapte, a fost folosită din cele mai vechi timpuri. Posturile de pază, de exemplu, de pe Marele Zid Chinezesc erau alertate prin acest mijloc extrem de eficient. Și în Țările Române, în special în Moldova, acest gen de semnalizare era considerat cel mai eficient pentru transmiterea alarmei de război până în cetatea de scaun, Suceava. O serie de posturi de grăniceri, aflate pe vârful dealurilor sau al munților, aveau sarcina de supraveghere a teritoriului și de anunțare a invaziilor tătărești sau turcești. Aceste posturi aveau pregătite grămezi de paie și de lemne, astfel că focul putea fi aprins imediat.
Prima scriere descoperită în limba română, „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521), este, de fapt, o notă informativă. Judele Brașovului, Johannes (Hans) Benkner, este informat de unul dintre membrii rețelei sale din Muntenia, românul Neacșu Lupu, din Câmpulung-Muscel, în legătură cu mișcările trupelor otomane conduse de sultanul Suleiman Magnificul, pentru pregătirea campaniei de cucerire a Ungariei, dar și de incursiunile în Muntenia ale lui Mohammed-beg.
Metode secrete de transmitere a informației
Ulterior, tot în scopul recunoașterii, regăsim în istoria serviciilor de informații folosirea bancnotelor rupte în două, într-un anumit fel. O altă metodă, care dă și mai puțin de bănuit, fiind aproape imposibil de detectat, este folosirea bancnotelor cu serii consecutive. Concret, persoanele care se întâlnesc își verifică identitatea prin compararea seriilor bancnotelor pe care le au asupra lor și pe care, bineînțeles, le-au primit anterior tocmai în acest scop. Ziarele au fost folosite foarte mult pentru recunoaștere, întrucât toată lumea le citea și era ceva normal să umbli cu un ziar în mână. Anumite titluri de ziar, precum și anumite articole, modul în care era ținut ziarul, toate acestea puteau fi folosite pentru identificarea persoanei cu care trebuia să te întâlnești.
Micropunctul a fost o tehnică prin care se puteau transmite, foarte discret, informații. Concret, documentele sau fotografiile erau miniaturizate până la dimensiunea unui punct dintr-un text oarecare. Cine s-ar gândi să caute informația într-un punct, când acesta ar trebui să indice terminarea comunicării?
„Căsuța poștală impersonală” (dead drop) sau „predarea-primirea fulger” (brush pass) sunt alte două metode clasice de transmitere a informației de la o persoană la alta. În primul caz, schimbul se face fără ca persoanele respective să se întâlnească față în față, iar, în al doilea, acesta se face extrem de rapid, uneori imposibil de detectat chiar pentru cineva cu experiență vastă în domeniu.
Codul QR
În zilele noastre tehnicile de transmitere disimulată a informației și de recunoaștere au evoluat odată cu tehnologia și criptografia. Majoritatea sunt secret de stat, însă asta nu înseamnă că mijloacele tradiționale nu mai sunt folosite. Smartphone-urile au devenit instrumente ideale pentru spionaj deoarece pot fotografia, filma, înregistra conversații sau ajuta la orientarea în teren, fiind dotate cu tehnologii de vârf precum NFC, bluetooth, wireless etc.
Inițial, codurile QR („quick response”) au fost folosite în fabricile japoneze pentru identificarea mai rapidă a componentelor din care se făceau produsele finite. Codurile QR au devenit o parte integrantă a vieții noastre cotidiene. În plină pandemie de Covid-19, am putut călători în străinătate, vizita muzee, merge la teatru etc., doar cu ajutorul certificatului de vaccinare, adică a codului QR prin care puteam dovedi că suntem vaccinați sau că ne-am recuperat după boală. La spectacole, concerte, meciuri de fotbal etc. intrăm tot în baza codului QR, care conține seria biletului achiziționat. Produsele pe care le cumpărăm de la magazin au fiecare un cod de bare. Putem să ne „jucăm” cu ele de fiecare dată când apelăm la casele rapide, unde ne putem scana singuri produsele din coș. Mai ales după pandemie, meniurile unor restaurante sunt accesibile tot printr-un cod QR, lipit pe masă.
Astăzi, este extrem de simplu să transmiți cuiva un mesaj ascuns într-un cod QR lipit într-un loc public, pe un stâlp de iluminat, într-o stație de autobuz, la metrou, practic oriunde. Majoritatea telefoanelor inteligente sunt dotate cu aplicații care pot citi coduri QR, astfel că o persoană instruită în prealabil, care știe unde și ce să caute, poate găsi și decripta mesajul, evitând descoperirea acestuia de către cei care nu sunt „autorizați” să îl primească.
Haideți să ne imaginăm că am fost cooptați într-o super-operațiune de spionaj… Am ajuns în Gara de Nord, la linia 6. Pe al 13-lea stâlp de metal al peronului este lipit un cod QR, cu un mesaj pentru noi.
Pentru a îl decoda, vom folosi celebra mașină Enigma. Un simulator online al mașinii Enigma poate fi găsit la www.cryptii.com sau, dacă doriți ceva cât mai autentic, la adresa www.ciphermachinesandcryptology.com/en/enigmasim.htm. Folosiți setările următoare:
Reflector (UKW): B
Rotoare: IV I II
Inele: 15 22 17
Poziția (de start): CQR
Ștecăre (plugboard): OI NX UB FT QW CR LH ED AY PJ
Succes!
Abstract
From ancient times, people have found different ways to communicate with each other. We have evolved from ‘symbol’ recognition to cryptographic tokens. Nowadays we have come so far that we manage to convey huge amounts of information simply by using QR codes.
Autor: Valentin-Daniel Popa
