Întâmplat în urmă cu un secol, asasinatul de la Sarajevo continuă să ridice numeroase semne de întrebare. Cum a fost posibil? Care au fost resorturile? Şi mai ales, cine l-a pregătit şi s-a aflat în spatele său? Pare-se, toate aceste întrebări încep să capete răspunsuri. Un secret mai puţin?
Pentru Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, şi soţia acestuia, Sophie, fostă ducesă de Hohenlohe, viaţa s-a sfârşit brusc pe străzile oraşului Sarajevo, în Bosnia, unde perechea imperială se afla într-o vizită menită să etaleze puterea pajurei bicefale. Pentru Europa, dublul asasinat petrecut de Vidovdan, cea mai sfântă zi din panteonul naţional sârb, care celebra înfrângerea Serbiei în bătălia de la Kosovo, din anul 1389, a deschis zăgazurile celui mai mare război cunoscut până atunci.
Cele trei focuri de armă trase de Gavrilo Princip, un tânăr naţionalist de origine bosniacă, au schimbat fundamental faţa bătrânului continent. Angajate prin diferite alianţe, atât publice, cât şi secrete, statele Europei au lăsat în urmă anii de glorie din la belle epoque, în locul căreia au fixat o nouă direcţie de acţiune: à la guerre!…
Cum s-a ajuns însă aici? Dacă rolul de declanşator avut de asasinatul de la Sarajevo asupra Primului Război Mondial este fără de tăgadă, lucrurile sunt mai puţin – spre deloc cunoscute atunci când e vorba despre mastermind-ul acestei operaţiuni. O serie de clarificări aduce profesorul american John Schindler în cartea, aflată în curs de apariţie, The Fall of the Double Eagle, care scoate la iveală implicarea serviciului secret al armatei sârbe. Şi nu numai.
Taurul şi pajura
Cu câţiva ani buni înainte de începerea Primului Război Mondial, Serbia se calificase deja pentru ceea ce numim astăzi „rogue state” („stat paria”). Fosta provincie otomană, intrată în 1878 în componenţa Austro-Ungariei, nu se împăca deloc cu ideea noii stăpâniri, de care căuta necontenit să se desprindă. Şi nu neapărat prin mijloace paşnice. Mai mult decât atât, ceea ce păreau a fi simple grupări înarmate ale sârbilor care luptau pentru eliberare naţională, reprezentau doar „cozile de topor” mânuite de alţii.
În fapt, în structurile politice şi de putere ale Serbiei se dezvoltase un impresionant mecanism conspiraţionist împotriva Austro-Ungariei. În centrul cabalei se afla nimeni altul decât şeful serviciului secret al armatei sârbe, colonelul Dragutin Dimitrijevici. Numit îndeobşte Apis (Taurul) de către prieteni, acesta era un conspirator violent şi fără scrupule. „Referințele” erau pe măsură, fiind cunoscut bunăoară că avusese un rol cheie în lovitura de palat de la Belgrad din anul 1903, în urma căruia au fost ucişi regele şi regina Serbiei.
În anii care au precedat Primul Război Mondial, Apis operaţionalizase deja reţele vaste de agenţi pe teritoriul Austro-Ungariei, pe care le utiliza pentru activităţi de spionaj, acte subversive şi, uneori, de terorism. Cu sprijinul său se desfăşura şi războiul de gherilă din Bosnia, dus împotriva aceleiaşi stăpâniri.
Gruparea „Mâna Neagră”, din care făcea parte Gavrilo Princip, se afla, de asemenea, sub influenţa şi, scrie Schindler, „eventuala direcţie” a şefului serviciului secret al armatei sârbe.
La fel ca şi alte reţele, Princip şi tovarăşii săi au fost instruiţi de oamenii lui Apis. Tot de la ei au primit şi arme, anume pistoale şi grenade de mână, procurate direct din depozitele militare. Nici măcar nu au fost făcute eforturi pentru înlăturarea provenienţei lor, fiind lăsate cu însemnele arsenalului de la depozitul militar din Kragujevac.
La finele lunii mai, conspiratorii s-au infiltrat în Bosnia; au trecut râul Drina cu ajutorul armatei sârbe şi şi-au croit drum către Sarajevo pentru a-l asasina pe principele moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand.
Informații și dezinformații
Alegerea ţintei atentatului a fost determinată de o presupusă atitudine belicoasă pe care Franz Ferdinand ar fi avut-o faţă de Serbia, ceea ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari erori ale analizei de intelligence petrecute vreodată.
Informaţiile obţinute de agenţii lui Apis arătau că principele moştenitor al Austro-Ungariei era capul aşa-numitului „partid al războiului” din Viena, calitate în care se manifesta arzător pentru invadarea Serbiei. Or lucrurile nu stăteau deloc aşa. La Viena exista, într-adevăr, un astfel de grup, al cărui lider era însă generalul Franz Conrad von Hötzendorf, susţinător al declanşării unui război împotriva Serbiei (şi a Italiei), în care vedea calea de salvare a suferindei monarhii austro-ungare. Principalul oponent al acestui grup era tocmai Franz Ferdinand, care detesta războiul, în care vedea, totodată, sfârşitul ordinii tradiţionale din Europa.
Greşeli majore au fost făcute şi de cealaltă parte. De altfel, informaţiile austro-ungare nu se simţeau prea bine în acea vreme, fiind afectate încă în urma „cazului Alfred Redl”, un ofiţer de vârf al monarhiei bicefale, demascat, în mai 1913, că vindea secrete Rusiei, dar şi Franţei şi Italiei, după cum avea să reiasă mai târziu.
Orgoliile înalţilor ofiţeri ai Austro-Ungariei şi interesele acestora, mai degrabă pentru mărire decât pentru profesie, s-au răsfrânt direct asupra modului în care a fost pregătită şi asigurată vizita perechii regale în Bosnia. Preocupându-se mai mult de viitorul său decât de viaţa principelui, generalul Oskar Potiorek, guvernatorul provinciei, a făcut tot posibilul să-l aducă la Sarajevo. Motivul? Spera să obţină astfel bunăvoinţa lui Franz Ferdinand şi să se întoarcă la Viena, acolo unde degringolada produsă de „cazul Alfred Redl” îi deschidea noi posibilităţi de afirmare.
În fapt, toate pregătirile au fost făcute de adjunctul său, locotenent colonelul Erik von Merizzi, care n-a socotit necesar să întărească măsurile de securitate pentru această vizită, susţinând că ar fi fost percepute ca o insultă de către bosniacii loiali. Un lucru inexplicabil, având în vedere că predecesorul lui Potiorek la Sarajevo, generalul Marijan Varesanin, fusese la un pas de a fi ucis, în 1910, într-un atentat al „Mâinii Negre”.
Toate aceste „scăpări” ale imperialilor, la care s-a adăugat şi complicitatea autorităţilor sârbe (prim-ministrul Nikola Pasici şi ministrul de Interne Stojan Protici erau la curent cu maşinaţiile lui Apis), au creat condiţii favorabile pentru realizarea scopului urmărit de conspiratori.
Un secret… sine die?
O chestiune „mai puţin lămurită şi mai spectaculoasă”, arată Schindler, este cea a implicării Rusiei. Dacă, susţine profesorul american, „nu există dubii că Apis şi oamenii săi au condus complotul, făcând din asasinat un caz clar de terorism sponsorizat de stat”, lucrurile se complică atunci când e vorba despre fratele cel mare de la răsărit.
Era fapt notoriu că Apis avea o relaţie apropiată cu ataşatul militar rus de la Belgrad, colonelul Viktor Artamonov, dar documentele accesibile nu spun ce rol a avut acesta, dacă a avut vreunul, în complot. Nici Artamonov, care a murit în exil, în anul 1942, nu a adus vreo lămurire, preferând să ia taina cu el în mormânt.
Lumina pare să vină însă din altă parte. În iunie 1917, înainte de a fi executat pentru implicarea într-un alt complot, de această dată împotriva propriilor săi lideri, colonelul Dimitrijevici a făcut un caz de bravură din rolul avut în atentat şi a admis că operaţiunea a fost sprijinită financiar de Artamonov. Mărturisirile au fost făcute publice de comuniştii sârbi în anul 1953, în scopul discreditării regimului regalist care îi precedaseră la putere. Alte documente relevante ale sârbilor, dacă au existat vreodată, desigur vor fi fost demult distruse, ceea ce lasă, în continuare, destul spaţiu de manevră speculaţiilor.
Altfel spus, la un secol de când a avut loc, secretele asasinatului de la Sarajevo n-au fost scoase în întregime la lumină. Vor fi vreodată?
Autor: Dan Roman
