Declinul statelor cu risc potențial de a eșua produce efecte atât interne, cât și externe la nivel regional și chiar global. Pe plan intern, statul nu asigură, sau asigură doar la nivel minim, funcționarea infrastructurii critice și a serviciilor publice esențiale. Se confruntă cu penuria de resurse destinate societății, afectată de fenomenul subdezvoltării (sărăcie, foamete). Triburi, clanuri sau rețele corupte, teroriste și structuri de criminalitate organizată preiau controlul domeniilor strategice ale statului și îi exploatează resursele. Societatea se fragmentează și se polarizează, amplificând tensiunile inter-comunitare (etnice, religioase etc.) ce degenerează în război civil. Cetățenii sau comunitățile, a căror securitate (sanitară, alimentară, juridică etc.) este amenințată, nu mai recunosc autoritatea sau legitimitatea statului. Aceștia se manifestă inclusiv violent, prin revolte sau insurecții, pentru a schimba regimul ori a cere secesiunea.
Și pe plan extern, statului îi este contestată autoritatea sau legitimitatea din cauza instabilității. Stimulați de debilitatea sau absența unui sistem de securitate protectiv, actorii statali și non-statali profită de vulnerabilitatea lui. Țările vecine intervin militar pe teritoriul său ori susțin curente politice sau minorități favorabile lor (inclusiv mișcări separatiste). Structurile de criminalitate organizată trafichează mărfuri (droguri, armament) sau persoane (din fluxurile migratorii provocate de foamete, război civil). Rețelele de piraterie și teroriste se extind în detrimentul statului și preiau controlul unor zone exploatate ca baze operaționale. În ultimele decenii, un astfel de tablou descrie, din păcate, și situația din Cornul Africii. Din acest tablou, vom extrage și prezenta nuanțele socio-culturale și economice, responsabile de regresul regiunii, iar, la final, vom contura o perspectivă geostrategică.
Valoare geostrategică
Cornul Africii este poziționat geografic în nord-estul continentului, pe teritoriul statelor Etiopia, Somalia, Eritreea și Djibouti. Maritim, asigură tranzitul dinspre Oceanul Indian spre Oceanul Atlantic, prin intermediul Mării Roșii, respectiv Mării Mediterane. Deține acces la strâmtoarea Bab el Mandeb, care leagă Marea Roșie de Oceanul Indian și desparte Africa de Asia (Peninsula Arabică). Strâmtoarea Bab el Mandeb și Canalul Suez formează un segment unic ce interconectează maritim Africa și Asia de Europa. Datorită Bab el Mandeb, Cornul Africii interferează cu ruta maritimă dintre Canalul Suez (care leagă Marea Roșie de Marea Mediterană) și strâmtoarea Ormuz (care leagă Golful Persic de Oceanul Indian). Zona reprezintă destinația finală sau un punct major de escală pentru rutele maritime care conectează Europa, Peninsula Arabică, subcontinentul indian și spațiul chinez de Africa Orientală.
La nivel continental, este străbătută de căi terestre în sud, spre Africa Orientală, de-a lungul Văii Riftului și a zonei costiere, dar și în nord, spre spațiul mediteraneean, de-a lungul unor afluenți ai Nilului (Sobat, Nilul Albastru, Atbara). Controlul acestor râuri transformă Etiopia într-un bazin, rezervor de apă ce alimentează nord-estul arid al Africii (Egipt, Sudan). Deși, prin intermediul Eritreei, interferează cu Sahelul, Cornul Africii se manifestă ca un spațiu geografic distinct. În vest, din cauza aridității excesive din Sudan și a zonei mlăștinoase din Sudanul de Sud, legăturile regiunii cu Sahelul și Africa Ecuatorială sunt limitate. În principal, există două unități de relief cu valoare strategică, respectiv platoul abisinian și câmpiile costiere somaleze. În secundar, se evidențiază Platoul Ogaden, ce asigură trecerea dintre unitățile de relief principale și zonele depresionare din Valea Riftului (Danakil).
Coordonate etno-lingvistice
Cornul Africii se afirmă ca spațiu distinct și în plan etno-lingvistic, nu doar fizico-geografic. Structural, spațiul este compus din două grupuri etno-lingvistice provenite din familia afro-asiatică (semito-hamitică). Un strat mai vechi este alcătuit din populațiile cușite, iar celălalt, mai nou, suprapus celui inițial, din populațiile semite. Spre deosebire de stratul cușit, originar din nord-estul continentului, adstratul semitic s-a extins în Cornul Africii din sudul Peninsulei Arabice (zona Yemenului) și Levant. Populațiile cușite sunt majoritare și, în linii generale, se divid în următoarele etnii conform ponderii deținute: în principal, somali și oromo (galla), iar, în secundar, saho-afar, sidamo, agaw și beja. La rândul lor, populațiile semite sunt reprezentate, în mod special, de următoarele comunități: în principal, de amhara și tigray, iar, în secundar, de tigre, harari, argobba și gurage.
Semiții sunt relativ unitari lingvistic, iar amhara s-a impus durabil ca limbă de circulație inter-comunitară. Trăiesc relativ compact teritorial, fiind concentrați în nordul Etiopiei și Eritreea, însă formează majoritatea absolută doar în acest ultim stat. În schimb, cușiții sunt mai dispersați geografic, iar limbile vorbite se subdivid în numeroase dialecte. Dețin majoritatea absolută în Somalia (somali), respectiv Djibouti (afar, somali) și reprezintă, în Etiopia, grupul etno-lingvistic principal la nivel național (oromo) sau regional (somali, afar). În afara celor două ramuri înrudite ale arborelui semito-hamitic, există și minorități din familia nilo-sahariană și bantu, mai mult amestecate cu cușiții, și mai puțin, cu semiții. În linii generale, comunitățile nilo-sahariene sunt prezente în sud-vestul Etiopiei, iar cele bantu, în sudul Somaliei, în zone situate la limita contactului teritorial cu arealul semito-hamitic.
Valuri migratorii
Spațiu de origine a celor mai vechi migrații spre litoralul Oceanului Indian, Cornul Africii a fost, dintotdeauna, o răspântie a fluxurilor umane. În ultimele milenii, s-au revărsat în regiune valuri de triburi semite, pornite din Peninsula Arabică și Levant. Primul val a însemnat migrația masivă a unor populații semite care au fondat, încă din Antichitate, în platoul abisinian, regate și imperii convertite la creștinismul monofizit. Din acest val, având la bază factorul lingvistic unificator – gheza -, au derivat liniile amhara și tigray / tigre. S-a produs, în timp, semitizarea și creștinarea parțială a unor elemente cușite (de pildă, agaw, oromo). A urmat un val evreiesc, minor ca amploare, care, de asemenea, s-a stabilit în zona montană. Factorul iudaic (falașa) nu a creat structuri politico-militare, s-a asimilat lingvistic (dialectul cușit agaw) și a fost repatriat aproape complet în Israel, din cauza războiului civil din Etiopia.
În Evul Mediu, s-a revărsat în Cornul Africii și ultimul val semitic, însă unul compozit, alcătuit preponderent din arabi, dar conținând și elemente persane. Deși acest val nu a implicat un transfer de populație care să modifice structura etno-lingvistică, a avut o influență politico-militară și culturală majoră. A impus islamul în zonele de coastă și a avansat spre interior până la periferia Platoului Abisiniei. A islamizat populațiile cușite în cvasi-totalitatea lor și anumite comunități semite (tigre, harari). Astfel, sub influența factorului arab s-au creat, în zona de coastă, sultanate musulmane cușite. În Epoca modernă, a urmat valul colonizator european, care a extins, până în perioada interbelică, influența politico-militară portugheză, franceză, britanică și italiană. Valul european a condus la ocuparea durabilă a formațiunilor musulmane cușite, respectiv, episodică și tardivă, a structurilor creștine semite.
Competiția semito-hamitică
Semiții sunt prezenți, în general, în Platoul Abisiniei, în regiunea drenată de afluenții Nilului, și în zona costieră a Mării Roșii. Cușiții ocupă masiv litoralul Oceanului Indian, respectiv câmpiile Somaliei și periferia Platoului Abisiniei și ariile vecine lui (Platoul Ogaden, Depresiunea Danakil). Relieful și climatul specifice au marcat decisiv evoluția populațiilor în plan socio-economic. Trăind în zone joase, afectate de ariditate extremă, cușiții au fost, preponderent, nomazi și crescători de animale, avansând, în timp, la stadiul agro-pastoral. În schimb, semiții, ocupând regiunile înalte, umede și fertile, au format comunități sedentare de agricultori. Spre deosebire de semiți, structurați prioritar pe criterii etno-lingvistice, cușiții și-au conservat baza socială de organizare tribală, respectiv clanul. Astfel, fragmentarea socială excesivă a caracterizat mai des populațiile cușite, și mai rar, pe cele semite.
Controlând Platoul Abisiniei, regiune cu valențe strategice defensive, structurile politico-militare semitice au format construcții solide ce au dominat durabil Cornul Africii. În Antichitatea târzie, regatul Axum, o putere a epocii, s-a extins în Peninsula Arabică, unde a concurat Imperiul Sasanid. A fost succedat de Imperiul Etiopian care a rezistat din Evul Mediu până în contemporaneitate. Regresul lui a început odată cu apariția, în Peninsula Arabică, a unei puteri capabile să îl limiteze (Califatul Arab). Ulterior califatului, Imperiul Otoman și-a extins influența chiar în Cornul Africii, prin susținerea unor sultanate (Adal, Ajuran), aflate în conflict cu Imperiul Etiopian. Controlând, însă, Platoul Abisiniei, statul creștin și-a putut menține influența la nivel regional. A rezistat presiunii musulmane ce avea să diminueze pe fondul intervenției europene în zona de coastă, odată cu inserția puterii coloniale portugheze.
Etiopia
În prezent, Etiopia este principalul stat ca importanță din Cornul Africii având în vedere suprafața și populația sa. Succesor al Imperiului Etiopian, statul s-a coagulat în jurul nucleului etno-lingvistic amhara, fiind preponderent semitic și creștin (monofizit). Stabilitatea internă a Etiopiei este afectată, însă, atât de separatismul semitic, cât și cușit. Supremația amhara este contestată, în nordul Platoului Abisiniei, de tigray (principala minoritate semită), iar în centru și sud de oromo (populație cușită ce formează principala etnie din țară). La periferia platoului, în Ogaden și Danakil, amhara se confruntă cu mișcări separatiste cușite (somali, respectiv afar). În pofida apartenenței comune la grupul semit și creștin, conflictul dintre amhara și tigray este foarte violent. Factorul tigray dorește să își creeze, în Platoul Abisiniei, un stat independent extins atât în Etiopia, cât și în Eritreea.
Colapsul Imperiului Etiopian, ulterior decolonizării, a fost provocat de curentele secesioniste care au degenerat în război civil (1974-1991). Pentru a contracara separatismul, Etiopia a evoluat dintr-un stat centralizat într-unul federal. Deși a asigurat un grad minim de stabilitate internă, procesul de federalizare nu a mulțumit toate părțile, iar secesionismul continuă să fie o realitate. De rezolvarea acestei probleme depinde însăși supraviețuirea Etiopiei, dat fiind că, în timpul războiului civil, au existat actori statali și non-statali care s-au activat la periferia platoului abisinian. Astfel, regimul somalez a pornit un război (1977-1978) împotriva Etiopiei pentru a se extinde în regiunea Ogaden, locuită de populația somali, și doar intervenția străină a salvat Addis Abeba. În zona de coastă, s-a dezvoltat un curent secesionist ce a obținut independența Eritreei (1993), lipsind Etiopia de ieșire la Marea Roșie.
Somalia
Somalia constituie cel de-al doilea stat important din Cornul Africii ca populație și suprafață. Somalia este rezultatul procesului de unificare teritorială a coloniilor deținute de Italia și Marea Britanie pe coasta Oceanului Indian. Dominată de populația musulmană somali, țara este, spre deosebire de Etiopia, mult mai unitară etno-confesional. Însă, comparativ cu Etiopia, Somalia este mult mai vulnerabilă în plan socio-economic. Pe fondul fragmentării sociale excesive, clanurile și sub-clanurile au erodat autoritatea statului la nivel central, regional și local. Și-au afirmat, în schimb, puterea în raport cu un anumit teritoriu pe care l-au preluat sub control. Din cauza tribalismului conflictual, țara se află într-un război civil prelungit și violent, care a continuat din 1991 până prezent. Somalia se confruntă, astfel, cu o criză umanitară severă și de durată, agravată de schimbările climatice care accentuează ariditatea specifică.
Diminuarea sau absența autorității statale a alimentat curentele separatiste și autonomiste. Pe teritoriul fostei colonii britanice și-a proclamat independența (1991) Somaliland, o republică nerecunoscută internațional, cu acces la Golful Aden. În nordul fostei colonii italiene, și-a declarat autonomia regiunea Puntland (1998), care controlează punctul strategic reprezentat de Capul Guardafui. Somalia funcționează efectiv ca stat doar în sudul fostei colonii italiene, dependent de sprijinul internațional (militar și economic). Din cauza instabilității, în sudul țării, s-a format Al-Shabaab, o organizație teroristă care și-a impus administrația în câteva zone. Pentru a combate Al-Shabaab, statele vecine (Etiopia, Kenya), pe teritoriul cărora aceasta opera, au intervenit militar în Somalia. De asemenea, în zona de coastă, activează rețele de piraterie ce perturbă, prin atacuri, fluxul maritim internațional în Oceanul Indian.
Eritreea și Djibouti
Eritreea este o fostă colonie italiană de pe coasta Mării Roșii, care controlează accesul dinspre Golful Aden, folosindu-se în acest sens și de arhipelagul Dahlak. În contextul decolonizării, a optat pentru uniunea cu Imperiul Etiopian, sub condiția de a beneficia de autonomie sporită. Centralizarea puterii la Addis Abeba a stimulat, însă, crearea unei mișcări separatiste în Eritreea care, după un conflict de durată (1961-1991), a obținut independența. Continuarea tensiunilor a provocat un război în zona de frontieră (1998-2000), câștigat de Addis Abeba. În acest conflict, Asmara a susținut, fără succes, curentul separatist oromo din Etiopia. Etno-lingvistic, Eritreea este dominată de populații semite, dar cu religii opuse, respectiv majoritatea tigray (creștini monofiziți) și minoritatea tigre (musulmani sunniți). Stabilitatea țării și a regiunii este afectată de secesionismul tigray, combătut de Asmara și Addis Abeba.
Djibouti este o fostă colonie franceză de pe coasta somaleză ce ocupă litoralul vestic al strâmtorii Bab el Mandeb și Golful Tadjoura. În urma decolonizării, triburile afar și issa au refuzat unirea cu Somalia în favoarea independenței (1977). Este un stat unitar etno-lingvistic și confesional, compus în cvasi-totalitate din populații cușite de religie islamică. Se mențin, ca efect al războiului civil (1991-1994), tensiunile dintre majoritatea somali (clanul issa) și minoritatea secesionistă afar, activă în Djibouti și Etiopia. Djibouti este cel mai stabil stat datorită prezenței bazelor militare străine (SUA, China, Franța, Germania, Marea Britanie etc.) care îi valorifică poziția strategică pentru a monitoriza competiția iraniano-saudită din Peninsula Arabică, a proteja comerțul maritim și a combate pirateria și terorismul. Odată cu pierderea ieșirii la mare, Etiopia folosește Djibouti ca debușeu, evitând riscul enclavizării.
O perspectivă geostrategică
Timp de decenii, Cornul Africii a importat și a exportat amenințări de securitate cu impact regional și global (război, terorism, criminalitate organizată, piraterie, subdezvoltare). Instabilitatea zonei a fost provocată de factori interni (conflicte etno-lingvistice și religioase, fragmentare socială excesivă) și ar putea fi agravată de factori externi din proximitate cu potențial a eroda climatul de securitate (războiul civil din Yemen, extinderea terorismului în Sahel, explozia demografică din Africa Subsahariană). Într-o perspectivă geostrategică, redresarea regiunii s-ar putea realiza prin conectarea durabilă a Platoului Abisiniei de strâmtoarea Bab el Mandeb, în cadrul unui parteneriat între cea mai mare țară ca populație și suprafață – Etiopia, și cel mai stabil stat – Djibouti. În prezent, aceste țări se completează reciproc deoarece Djibouti asigură poarta de acces la circuitul maritim internațional pentru resursele Etiopiei.
Cooperarea poate favoriza coagularea unui nucleu de integrare în plan socio-economic, capabil să estompeze tensiunile inter-comunitare din Djibouti și Etiopia. Construirea unei punți solide între Platoul Abisiniei și strâmtoarea Bab el Mandeb ar trebui să implice pacificarea cu prioritate a Depresiunii Danakil. Integrarea socio-economică a populației afar ar putea constitui, astfel, un model și pentru celelalte minorități din Etiopia ce manifestă tendințe centrifuge. Diminuarea separatismului în Etiopia și Djibouti ar putea stabiliza, în timp, țările vecine: Eritreea și Somalia. Ar fi, însă, nevoie ca procesul de integrare regională să fie sprijinit de crearea, pe baza interdependențelor (naturale, economice), a unei axe Addis Abeba – Khartum – Cairo. Interconectarea cu Egiptul, prin intermediul spațiului sudanez, poate transforma Cornul Africii într-un pol de dezvoltare, valorificând hub-ul asigurat de strâmtoarea Bab el Mandeb.
Abstract
A state with a potential risk of failure imports and exports many security threats. Its authority and legitimacy are both internally and externally challenged, while state and non-state actors can take advantage of its vulnerability. In the last decades, the Horn of Africa has been facing such a difficult situation. The socio-cultural and economic factors responsible for the regression of the region will be sorted out and a geostrategic solution for its recovery will eventually emerge.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
