Cele 10 porunci ale contraspionajului

Profesorul James M. Olson şi-a dedicat întreaga carieră profilului CI (counterintelligence) şi a deţinut, pentru aproape 10 ani, comanda directoratului de profil din cadrul Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite ale Americii (Central Intelligence Agency). Articolul „The Ten Commandments of Counterintelligence”, apărut în 2001, în publicaţia Studies in Intelligence, sintetizează experienţa profesională a lui Olsen şi poate fi tratat ca un ghid destinat celor care au ales o carieră în contrainformaţii sau contraspionaj.

„Poruncile” formulate reprezintă, de fapt, reguli axiomatice, postulate, aplicabile în domeniul operaţional specific oricărui serviciu de intelligence, în liniile de activitate contrainformaţii şi contraspionaj.

Înainte de a prezenta cele zece reguli propuse de Olsen pentru activitatea de counterintelligence, propunem o introducere explicativă pe marginea unora dintre reperele contraspionajului din România. Utilizăm deocamdată aceste două concepte, contrainformaţii şi contraspionaj, pentru că sistemul de intelligence românesc este uşor diferit de cel american.

Conceptul contrainformaţii, în sensul aplicabil în România, abordează activitatea de identificare, prevenire şi contracarare a riscurilor, vulnerabilităţilor sau ameninţărilor la adresa unei instituţii protejate. Spre exemplu, compromiterea unei informaţii sensibile, fie ea şi clasificată, generează o vulnerabilitate contrainformativă.

Rolul contrainformaţiilor în Romania este de a identifica aceste pericole existente la nivelul instituţiilor, beneficiarul principal al produselor de intelligence fiind în acest caz conducătorul instituţiei în cauză. Mai multe instituţii din România beneficiază de un aparat de contrainformaţii propriu, organizat, de regulă, ca structură departamentală. Acesta este cazul Direcţiei Generale Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Cu alte cuvinte DGPI protejează contrainformativ MAI. Structuri similare de protecţie internă au şi DGIA (Direcţia Generală de Informaţii a Armatei), SRI (Serviciul Român de Informaţii), SIE (Serviciul de Informaţii Externe) şi SPP (Serviciul de Protecţie şi Pază). Raţiunea pentru care aceste instituţii au un aparat propriu de contrainformaţii este reprezentată de sensibilitatea misiunilor asumate şi a rolului strategic pe care acestea le au în arhitectura instituţională a statului român. Aceasta nu înseamnă că celelalte instituţii sunt lipsite de apărare.

SRI, prin atribuţiile conferite de lege şi modul de organizare, reprezintă aparatul de contrainformaţii al statului român. Sintetizând într-o formulă plastică, putem afirma că aparatul de contrainformaţii – CI-ul – reprezintă sistemul imunitar al statului român acesta fiind similar, ca rol şi mod de comportament, cu sistemul imunitar al organismului uman.

Contraspionajul s-a detaşat, ca şi concept de sine stătător, din contrainformaţii, acesta referindu-se la identificarea, prevenirea sau contracararea acţiunilor de spionaj derulate de serviciile de informaţii străine în România.

Acţiunile serviciilor de spionaj au, fără excepţie, o componentă consistentă de culegere de informaţii „sensibile” (privilegiate – cunoscute doar de un cerc restrâns de persoane; clasificate – concept legal pentru informaţiile marcate ca fiind secrete; susceptibile de a fi clasificate – informaţii care, deşi ar fi trebuit să fie marcate sau introduse în categoria informaţiilor clasificate, din varii considerente, nu au fost protejate legal). Aceasta activitate de culegere de informaţii poate reprezenta scopul principal al acţiunii serviciului/entităţii de spionaj sau poate fi un scop secundar. Spre exemplu, atunci când ofiţerul serviciului advers acţionează pentru a modifica sau a altera o decizie luată de statul român, culegerea de informaţii despre persoanele implicate în luarea deciziei (ex: adicţiile, coruptibilitatea, programul de lucru, locurile/restaurantele preferate, hobby-urile practicate), reprezintă o activitate secundară. Principalul scop este reprezentat de modificarea deciziei statului, utilizând, combinativ, informaţiile culese anterior, în secundar. Utilizarea combinativă se referă la aplicarea tehnicilor specifice de persuadare, influenţare sau chiar corupere a oficialului în cauză, pentru a modifica sau altera decizia luată la nivelul oficialului în cauză.

Concluzionând, contraspionajul în România gestionează ameninţările şi vulnerabilităţile generate de activităţile serviciilor străine de informaţii, pe când contrainformaţiile gestionează vulnerabilităţile sistemice (de sistem), ale unei instituţii de forţă din România (MApN, MAI, SRI, SIE, SPP). Rolul de protecţie internă, de afaceri interne, al contrainformaţiilor este esenţial pentru a apăra instituţia, implicit misiunea acesteia, de abuzuri de putere, practici corupte şi, în unele situaţii, chiar de trădare.

Este o realitate irefragabilă faptul că mulţi din avertizorii primari privind „infiltrarea” instituţiilor cu agenţi/surse aflate în legătura unor puteri străine vin de la contraspionaj către unităţile de contrainformaţii româneşti. De altfel, uitându-ne la marile cazuri din istoria CI-ului american la care şi James Olson face frecvente referiri (Ames, Nicholson, Howard) vom constata acelaşi lucru. Semnalele primare, avertizorii iniţiali au venit de la departamentul de contraspionaj al FBI către CIA.

Textul ce va fi prezentat mai jos reprezintă o traducere selectivă şi adaptată a textului original (The ten commandments of counterintelligence) elaborat de James M. Olson şi prezentat pe site-ul CIA. Pentru a uşura lecturarea documentului vom folosi acronimul american CI (counterintelligence) plecând de la premisa că CI-ul înglobează, aşa cum am arătat, ambele componente (contrainformaţii şi contraspionaj).

1. Fii ofensiv!

Un CI defensiv, imobil, va eşua. Nu ne putem ghemui într-o poziţie defensivă, aşteptând ca problemele să se rezolve de la sine. Cheltuim mult prea mulţi bani pe garduri, seifuri, alarme şi alte măsuri pur defensive pentru a ne proteja secretele. Nu această zonă a fost vizată de către spionajul advers. Mentalitatea CI-ului trebuie să fie una eminamente ofensivă. Trebuie să mergem în întâmpinarea adversarilor noştri.

Operaţiunile ofensive cu agenţi dubli (persoane aflate în legătura operaţională a mai multor servicii de informaţii – n.t.) sunt esenţiale pentru orice program de CI. Aici nu mă refer la operaţiunile banale şi predictibile, ca acelea pe care le-am utilizat de atâtea ori. Trebuie să stimulăm ofiţerii noştri foarte inteligenţi să gândească şi să aplice cele mai noi scenarii, scenarii dedicate, croite special pentru fiecare dintre operaţiunile aflate în lucru. Serviciile adverse trebuie ţinute constant cu garda jos astfel încât să nu bănuiască vreodată că, de fapt, noi controlam operaţiunile lor. Atunci când modul de operare (modus operandi) a fost descifrat şi s-au atins obiectivele urmărite prin operaţiunile cu agenţi dubli, ar trebui să îl abordăm pe ofiţerul de caz al serviciului advers, să încercăm să-l recrutăm, să îl „întoarcem”. Dacă numai una din zece sau douăzeci de tentative de recrutare reuşeşte, atunci merită. Profesioniştii din CI nu trebuie să se bazeze doar pe ei înşişi. Ei trebuie în mod constant să îşi îndemne colegii din departamentul HUMINT (n.t.: unitate specializată pentru identificarea, selectarea şi recrutarea surselor umane de informaţii. Legătura operaţională cu sursele umane este asigurată, ulterior recrutării, de ofiţerii din echipa de caz, din alt departament, handleri) să identifice, studieze şi recruteze angajaţi sau ofiţeri din serviciile adverse. Cheia succesului CI-ului este infiltrarea (introducerea unor surse umane în dispozitivul advers – n.t.).

Pentru fiecare ofiţer de intelligence american sunt câţiva membri ai serviciilor adverse care ştiu cine este. Indiferent de resursele implicate, trebuie să avem infiltrări.

Ar trebui să acţionăm ofensiv atât împotriva adversarilor tradiţionali, dar şi a celor netradiţionali. De câte exemple de operaţiuni derulate de aşa numitele “state prietene” avem nevoie pentru a ne convinge de valabilitatea vechiului principiu: există doar naţiuni prietene, nu şi servicii de informaţii prietene. Dacă suspectăm că ofiţerii unui serviciu de informaţii (prieten sau nu) operează împotriva noastră ar trebui să îi testăm. Trebuie să aruncăm o momeală irezistibilă, făcută special pentru ţinta vizată. Dacă „muşcă”, am aflat ce trebuia şi declanşăm operaţiunea. Dacă o vor respinge, aşa cum fac prietenii adevăraţi, am aflat ce trebuie şi în acest caz. Pentru oricare dintre scenarii, deoarece testăm un aliat, „negarea plauzibilă” trebuie să poată fi invocată rapid şi să fie convingătoare. Orice serviciu străin este un potenţial adversar netradiţional. Niciun serviciu nu ar trebui să primească un „cec în alb” (un passepartout sine die – fără termen de valabilitate – n.t.) care să îl ferească de operaţiunile ofensive ale CI-ului american.

2. Onorează-ţi profesioniştii!

Este un adevăr, confirmat în ani, faptul că profesioniştii din CI nu au fost apreciaţi pe măsura meritelor lor din punct de vedere al promovărilor, premiilor, laudelor, stimei sau al altor recompense. Adevărul este că ofiţerii de CI nu sunt populari. Ei nu sunt întotdeauna bineveniţi. De obicei ei aduc veştile proaste. Sunt ţinte uşoare atunci când lucrurile nu merg bine. Succesele lor sunt eşecurile lor. Dacă prind un spion sunt acuzaţi că le-a luat prea mult. Dacă nu prind pe nimeni, de ce nu o fac? Ce au făcut cu toţi banii aceia pe care i-au cheltuit în operaţiunile CI?

În mare parte din cariera mea, mulţi dintre cei mai buni oameni ai noştri au evitat să devină specialişti CI. CI nu avea prestigiu. Avea o proastă reputaţie. Nu era un drum rapid. Nu ducea la promovări sau numiri bune. Angleton (James Jesus Angleton a fost directorul unităţii de CI din cadrul CIA în perioada 1954- 1975 – n.t.) a lăsat o moştenire amară care a discreditat pentru o lungă perioadă de timp profesia de CI. Ted Price a făcut mai mult decât oricine altcineva din Agenţie pentru a repara lucrurile şi a restabili CI ca disciplină profesională respectată.

Totuşi bătălia nu este câştigată complet. Trebuie să facem mai mult pentru promovarea, recunoaşterea şi respectarea oamenilor din CI, astfel încât tinerii ofiţeri să fie atraşi să ne urmeze în ceea ce ştim că este o profesie nobilă şi în care nevoia de ei este atât de mare.

3. Cunoaşte strada!

Această „poruncă” este fundamentală, dar este probabil cea mai puţin respectată. Orice program de CI responsabil trebuie să fie capabil să se confrunte cu serviciile adverse pe „stradă”, în teren, locul de desfăşurare al activităţii de spionaj. Iar când mergem pe teren trebuie sa fim cei mai buni de acolo. Dacă suntem înfrânţi în teren este mai rău decât dacă nu am fi fost acolo.

De ani buni am cedat străzile marilor capitale ale lumii, inclusiv centrele mari de spionaj (autorul se referă la oraşe precum Viena, Istambul, Londra, Zurich etc., utilizate de toate marile servicii de intelligence – n.t.), în favoarea KGB, GRU şi faţă de serviciile est-europene deoarece fie nu am ştiut cum să procedam, fie nu am fost dispuşi să plătim preţul unui aparat local de filaj profesionist. Unul pe care să te poţi baza.

Ofiţerii serviciilor adverse trebuie supravegheaţi, locurile de întâlnire identificate (se referă la locurile folosite de un ofiţer de informaţii pentru contacte operaţionale cu o sursă umană – n.t.) trebuie apoi monitorizate. Iar când o operaţiune are loc, filajul trebuie să fie acolo să o documenteze, să identifice participanţii, să înregistreze faptele, să obţină dovezi.

Această capabilitate este costisitoare – selecţia personalului, antrenamentul, autoturismele, aparatura foto, video, radio, casele conspirative, posturile de observare şi multe altele – dar dacă nu o avem vom fi un serviciu de mâna a doua şi nu vom reuşi operaţiuni serioase.

4. Cunoaşte-ţi istoria!

Mă simt descurajat atunci când stau de vorbă cu tinerii ofiţeri şi când văd cât de puţine lucruri cunosc despre istoria CI-ului american. CI-ul este o disciplină dificilă şi periculoasă. Mulţi ofiţeri de CI, buni şi bine intenţionaţi, s-au înşelat şi au comis greşeli înspăimântătoare. Eşecurile lor sunt, de cele mai multe ori, bine documentate, dar lecţiile care trebuie învăţate vor fi pierdute dacă ofiţerii noştri nu studiază literatura din domeniul CI.

Mi se pare de neconceput faptul că practicienii CI de azi derulează activitate specifică fără a cunoaşte în mod adecvat perioada Angleton (cunsocut şi pentru o vânătoare de vrăjitoare ce a consumat foarte multe resurse – n.t.). Ofiţerii noştri au citit oare Mangold? (Tom Mangold, autorul lucrării Cold warrior: James Jesus Angleton – „The CIA’s Master Spy Hunter”). Au citit „Legend and Wilderness of Mirrors” (David C. Martin – n.t.)? Cunosc cazurile: LOGINOV, HONETOL, MHCHAOS, Nosenko, Pollard sau Shadrin? Sunt familiarizati cu Aspillaga şi agenţii dublii cubanezi? Au examinat greşelile noastre în cazurile Ames şi Howard? Sunt la curent cu noutăţile precum „Arhiva Mitrokhin” sau „The Haunted Wood” („The Haunted Wood: Soviet Espionage in America – The Stalin Era, autori Alexander Vassiliev şi Allen Weinstein” – n.t.)?

Consider că o componentă indispensabilă în formarea unui ofiţer şi, în mod cert, o obligaţie profesională este ca acesta să studieze eşecurile din acest domeniu, să reflecteze asupra lor şi să se asigure că acestea nu se vor repeta.

Numeroasele cursuri de CI din prezent sunt un pas important, dar acestea nu pot substitui studiul individual al istoriei domeniului, care trebuie să fie un angajament personal, îndeplinit în timpul liber.

5. Nu ignora analiza!

Analiza a fost de prea multe ori copilul vitreg al CI-ului. În comunitatea de intelligence analiza a fost de multe ori subdimensionată. Am încercat uneori să improvizăm din mers. Am încercat să facem analiză ieftină.

De regulă, ofiţerii operativi nu sunt buni analişti. Noi suntem altfel construiţi. Ofiţerii operativi sunt actori, oameni activi, în permanentă mişcare. Suntem agili, poate puţin cam impulsivi, poate puţin cowboy. Cele mai bune momente ale noastre au loc departe de birou. Ne place în teren. Cercetarea şi analiza nu sunt specialităţile noastre. Atunci când am încercat să facem aşa ceva, nu ne-am descurcat. Analiştii adevăraţi sunt altfel. Ei iubesc ceea ce fac. Ei sunt mai cerebrali, răbdători şi sedentari. Ei găsesc ceea ce nu putem găsi noi. Ei scriu mai bine.

Mai multe programe de CI din trecut au încercat să-i transforme pe operativi în proprii lor analişti. Drept rezultat, în SUA, analiza CI-ului a fost totdeauna cea mai slabă verigă din lanţ. Analiştii profesionişti din CI au fost subevaluaţi şi subapreciaţi. Un program bun de CI va recruta şi va antrena un număr semnificativ de analişti. Nu cred că ar fi excesivă, într-un CI de elită, metoda empirică de a împărţi operativii şi analiştii în mod egal. Foarte puţine din agenţiile americane de intelligence se apropie de această proporţie.

Lucruri extraordinare se întâmplă atunci când un număr suficient de analişti buni prelucrează rapoartele informative, listele de legături, rezultatele interceptărilor, redările discuţiilor ţintelor, hărţile, datele de călătorie şi rapoartele de filaj. Ei găsesc indiciile, realizează conexiunile şi orientează eforturile noastre investigative în domeniile care oferă cel mai mult.

Multe componente din comunitatea americană de CI au înţeles ideea şi au inclus analişti bine pregătiţi în operaţiunile proprii, însă nu a fost la fel peste tot. În general, există un deficit serios de analişti buni în domeniul CI.

6. Nu fi limitat! (în gândire)

De-a lungul anilor, obstrucţionările şi atacurile mişeleşti inter-agenţii au făcut domeniului CI din SUA mai mult rău decât au reuşit să îi facă inamicii noştri. Îmi aduc aminte de perioada în care CIA şi FBI nici măcar nu îşi vorbeau şi ambele dispreţuiau serviciile militare de informaţii. Nu e de mirare că CI-ul era în acea perioada un haos, iar nişte spioni foarte agresivi au activat foarte multă vreme fără să fie descoperiţi.

Am întâlnit în carieră multe momente de sarcasm sau chiar de jigniri de-a dreptul la adresa altor agenţii guvernamentale americane, venite din partea ofiţerilor mei. Acest gen de atitudine şi de cinism a contaminat ofiţerii debutanţi şi a afectat cooperarea ulterioară. Aceste comentarii urmăreau să etaleze presupusa noastră superioritate prin desconsiderarea capabilităţilor celorlalte organizaţii. Am soluţionat aceste situaţii spunându-le ofiţerilor „încetaţi!”, iar asta îi încurajez să facă şi pe ceilalţi manageri din comunitatea CI.

Activitatea de CI este dificilă, chiar şi atunci când beneficiem de cele mai bune circumstanţe, astfel că numai împreună putem să o ducem la bun sfârşit. Nu trebuie să lăsăm ofensele, invidiile, luptele pentru întâietate să afecteze misiunea noastră comună. Colegii noştri din serviciile de informaţii înrudite sunt la fel de dedicaţi, profesionişti, muncitori şi patrioţi ca şi noi şi merită respectul şi cooperarea noastră. Cei mai buni ofiţeri pe care i-am întâlnit au fost cei din contraspionaj, indiferent de afilierea lor organizaţională. Aşa că, să dăm dovadă de colegialitate!

7. Antrenează-ţi echipa!

CI-ul este o disciplină distinctă şi o deprindere dobândită. Nu este însuşită de la sine atunci când devenim ofiţeri de caz. Nu ţine doar de aplicarea logicii, a raţionamentului pragmatic în operaţiuni. Este, de fapt, un mod specializat de a privi şi judeca lucrurile. CI-ul trebuie învăţat.

Am auzit de foarte multe ori în carieră exprimări de genul: „nu, nu avem nevoie de o unitate distinctă de CI. Suntem cu toţii ofiţeri de informaţii. Vom face tot noi şi activitatea de CI”. Aceasta este reţeta compromisului şi a eşecului.

Nu există un substitut pentru ofiţerii profesionişti de CI, ei fiind rezultatul unei pregătiri extinse, regulate şi specializate. O astfel de pregătire este scumpă aşa că, ori de câte ori apare ocazia de a o realiza, aceasta ar trebui făcută la nivelul întregii comunităţi de informaţii pentru a evita suprapunerile şi a garanta calitatea.

CI-ul este un conglomerat format din mai multe discipline şi abilităţi. O operaţiune standard poate include analişti, specialişti în filaj, ofiţeri de caz, experţi în domenii tehnice, ofiţeri de HUMINT. Fiecare domeniu necesită un program de antrenament specializat. Formarea specialiştilor CI durează mult şi presupune o investiţie constantă în pregătirea de profil. Devenim mai buni, dar încă nu am ajuns unde trebuie.

8. Nu te lăsa dat la o parte!

Sunt persoane în structurile de intelligence şi alte grupuri din cadrul guvernului SUA care nu simpatizează ofiţerii de CI. Ofiţerii de CI au o reputaţie ambivalentă. Vedem probleme peste tot. Putem fi prea zeloşi. Stânjenim operaţiunile. Provocăm dureri de cap. Suntem ultraortodocşi.

Ofiţerii de caz vor ca operaţiunile lor sa se desfăşoare fără cusur. Conducerea operaţională nu vrea să se gândească la posibilitatea infiltrării sau a existenţei unui control asupra propriei operaţiuni din partea unui serviciu advers. Există o înclinaţie naturală a ofiţerilor de caz şi a conducerii operaţionale de nu se supune verificărilor de securitate. Ei consideră că pun în aplicare măsuri bune de CI şi nu primesc bine criticile şi sfaturile privind conducerea operaţiunii venite din partea aşa-zişilor specialişti în CI care nu sunt implicaţi direct în operaţiune. Am văzut, în cariera mea, mai multe astfel de exemple decât îmi pot aminti.

Într-o logică similară, contractorii din intelligence sau apărare ori funcţionarii care gestionează programe guvernamentale sensibile au, adeseori, tendinţa de a minimaliza riscurile CI şi de a nu permite asistenţa de specialitate. Ofiţerii de CI, în viziunea lor, agită apele şi exagerează. „Succesele” lor în prevenirea problemelor de CI sunt invizibile şi imposibil de măsurat, dar informările lor, atunci când sunt descoperite probleme, provoacă agitaţie. Nu este de mirare că sunt adesea văzuţi ca o adevărata pacoste!

Atunci când este necesar, un serviciu de CI trebuie să se impună la nivelul organizaţiilor şi grupurilor pe care trebuie să le protejeze. Un specialist de CI a cărui prezenţă este acceptată sau respinsă în funcţie de cum îi convine beneficiarului nu poate sa îşi îndeplinească atribuţiile.

Tot timpul, sfatul meu către colegii din CI a fost acesta: „Dacă sunteţi împiedicaţi de vreun şef obtuz cu adversitate faţă de CI, ocoliţi-l sau treceţi peste el pentru a ajunge la managementul superior. Şi documentaţi toate situaţiile de blocare a accesului, lipsă de cooperare ori alte piedici în îndeplinirea misiunii de CI! În caz contrar, atunci când lucrurile se vor sfârşi prost, aşa cum este previzibil într-o astfel de situaţie, voi, cei din CI, veţi fi învinovăţiţi.”

9. Nu sta prea mult!

CI-ul este o profesie riscantă. Ar trebui să existe avertizări pe pereţi: „Consumul constant de CI poate dăuna sănătăţii!” Nu cred că un ofiţer ar trebui să aibă o carieră neîntreruptă în CI. Toţi cei care am lucrat în CI am văzut „mâna îmbătrânită a CI-ului care a devenit puţin cam înfricoşătoare”. Este complicat să te scufunzi zilnic în lumea încurcată, opacă şi ciudată a CI-ului, fără să cazi pradă până la urmă paranoiei, exagerărilor, deformărilor, excesului de zel în gândire. Din cauza acestor „boli profesionale”, CI-ul a înregistrat cele mai răsunătoare eşecuri. Angleton şi echipa sa nu au rezistat, din păcate, iar rezultatele au fost devastatoare. Alţii au păţit la fel în CIA sau în alte agenţii. Pericolul este mereu acolo.

Soţia mea, care lucra în CIA la momentul în care ne-am cunoscut, era familiarizată cu reputaţia ofiţerilor din CI şi reputaţia practicienilor din domeniu. Atunci când am primit propunerea de a deveni adjunctul şefului unităţii de CI, am discutat-o cu ea acasă. Răspunsul ei a fost prompt: „Bine, dar să nu stai prea mult!”

O unitate productivă de CI are nevoie de schimbare şi de o gândire inovativă. Ar trebui să existe un flux constant. Ofiţerii din alte profiluri ar trebui aduşi în mod regulat în CI, prin rotaţie. Cred, de asemenea, că este foarte important ca un CI performant să detaşeze, prin rotaţie, specialiştii proprii în afara domeniului lor de activitate. Ar trebui să petreacă 2-3 ani cu ofiţerii operativi sau cu alte grupuri pe care trebuie să le protejeze. Se vor întoarce împrospătaţi, mai ageri şi mai puţin susceptibili de a cădea pradă angoaselor profesioniştilor din CI: şcoala gândirii contradictorii, mentalitatea noi contra lor, sindromul nimic nu e ceea ce pare sau pustiul nesfârşit al oglinzilor (autorul se referă la natura schimbătoare a oglinzilor intelligence-ului: dezinformare sau informaţie utilă pentru securitatea naţională?… să lăsăm oglinda să decidă… n.t.).

10. Nu renunţa niciodată!

A zecea şi ultima „poruncă” este poate cea mai importantă. Cum ar fi fost dacă vânătorii de „cârtiţe” din cazul Ames ar fi renunţat după 8 ani şi nu ar fi continuat în al 9-lea? Cum ar fi fost dacă, din propria-mi experienţă, am fi întrerupt o anumită operaţiune de filaj după 5 luni în loc să o continuăm şi în a şasea? Istoria CI este plină de astfel de exemple.

FBI (Federal Bureau of Investigation) anchetează şi trimite în instanţă astăzi cazuri de spionaj în care au fost implicaţi americani în anii ’60 sau ’70. Serviciile de contrainformaţii militare procedează la fel. Stăruinţa este numele jocului în CI. Ofiţerii care nu au răbdare nu au de ce să caute să lucreze în domeniul CI. Nu există vreun termen de prescriere pentru spionaj şi nu ar trebui să creăm noi unul prin pasivitatea noastră. Trădătorii trebuie să ştie că nu vor fi niciodată în siguranţă şi nu vor avea niciodată odihnă. Am felicitat colegii CI din FBI atunci când am citit despre arestarea, în Florida, a unui colonel în rezervă din armata americană pentru presupuse acte de trădare împotriva SUA comise cu mulţi ani în urmă. Evident, ei nu au renunţat (autorul face referire la colonelul în rezervă George Trofimoff, ofiţer cu rang superior de origine rusă din cadrul intelligence-ului militar american. A fost condamnat la detenţie pe viaţă fiind găsit vinovat pentru trădare prin transmitere de secrete către KGB în perioada 1970-1980. Faptele au fost descoperite şi instrumentate de FBI în perioada 2000-2001)!

Dacă vom continua investigaţia şi vom fi atenţi, următorul defector, următoarea infiltrare, următoarea oportunitate, următoarea ţintă ori următorul indiciu, ne vor ajuta să o finalizăm. Dacă ar putea exista vreodată o mascotă pentru CI-ul american, aceasta ar trebui să fie un pit bull.

Concluzia profesorului Olson

Acestea sunt în opinia mea cele 10 “porunci” ale CI-ului. Alţi profesionişti în CI vor avea propriile priorităţi sau sfaturi şi nu vor fi de acord cu mine. Aşa şi trebuie să fie, deoarece ca ţară şi comunitate de intelligence avem nevoie de o dezbatere serioasă pe tema viitorului CI american. Nu toată lumea va fi de acord cu particularităţile domeniului sau cu priorităţile acestuia. Trebuie să fim însă cu toţii de acord că un CI puternic trebuie să fie o prioritate naţională!

Autor: Cristian Căpăstraru

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*