În perioade de tranziție, combinate cu perioade de criză și cu perioade de bâjbâială sau de hoție, calculele sunt inevitabile. Calculăm pierderi și profituri, calculăm strategii, calculăm costuri, calculăm riscuri și calculăm, în mare, cam tot ceea ce se referă la noi înșine, la supraviețuirea noastră și la viabilitatea planurilor care să ne asigure ziua de mâine.
Totuși, e interesant să definim la care “noi înșine” și la care “noastră” ne referim. În mare, există două posibile răspunsuri: cel individual, individualist și cel general, comunitar. Putem să ne interesăm numai de propria persoană și cel mult de cei apropiați, ignorând comunitatea și interesele ei, sau putem să luăm în calcul și binele public, din care să ne considerăm parte și în care să integrăm binele individual ori cel de grup. Analiza celor două mari tendințe merită să fie făcută, câtă vreme de preponderența uneia sau a celeilalte depind multe lucruri în mersul normal al unei societăți, mai ales al uneia în profunde convulsii, cum e cea românească. Bănuiala îndeobște împărtășită și sprijinită pe observații empirice mai mult decât pe studii sociologice este aceea că în România de azi predomină tendința egoistă, individualistă. Nu e o noutate, indiferența românului față de regulă și de răspundere fiind observată de demult și nu numai de către analiști din interiorul acestui popor. Astăzi însă, această înclinare pare mult accentuată pe fondul oferit de interminabila tranziție și de lipsa unui orizont cât de cât clar în ceea ce privește ziua de mâine.
Nenumăratele potlogării printre care este nevoit să își croiască drum îl fac pe român să fie și mai cârcotaș, evaziv sau ambiguu decât este de obicei, îl justifică în propriile-i șmecherii și chiar îl motivează în elaborarea unei atitudini de frondă supralicitată, în numele căreia să se poată detașa și chiar dezice de comunitatea sa, de societate sau chiar de neamul său. Românul este astăzi scârbit că e român, înjură neamul din care provine, este rușinat de originile sale și dispus să se lamenteze la nesfârșit pe marginea destinului și a fatalității care l-a adus pe lume tocmai în România. Imaginea de sine a românului individualist este extrem de proastă, stima de sine este nulă, iar vulnerabilitatea sa este ridicată.
Răbufnirile de mândrie sporadice provocate fie de blamarea de dinafară (vezi situația din Italia), fie de evenimente încărcate emoțional (vezi asasinarea handbalistului român de la Veszprem) sunt superficiale și trecătoare, incapabile să se constituie într-o constantă.
Patrioții simpli și autentici sunt din ce în ce mai puțini, iar cei care pot fi detectați cu destulă dificultate sunt fie recrutați de diversele mișcări cu iz naționalist-extremist, fie refugiați în mișcări și grupări de factură ortodoxă extremiste, fie în jurul unor cenacluri demodate și dulcege, lipsite de vlagă și de proiect, fie în diverse grupări anarhic-arhaice, care vor să dezgroape păgânismul și lupul dacic. Convulsiile lor patriotarde denotă preocupare și durere sinceră pentru ființa națională și pentru destinul național, însă ideologiile sau metodele îmbrățișate lasă mult loc de comentariu și de îndoială.
Cea de-a doua tendință, aceea a răspunderii față de binele public și a integrării binelui individual și a celui de grup în binele comunitar, se regăsește mai degrabă sub forma ei demagogică. Politicienii și alte grupări înrudite și atașate lor, precum funcționarii înalți ai statului sau parte a celor din Justiție, Armată ori Interne, au preluat în discursul lor oficial și tema binelui public și a răspunderii față de el, fără a o susține însă decât minimal prin acțiuni efective. De cele mai multe ori, realizările practice pe direcția aceasta sunt mai degrabă consecința inevitabilă a integrării României în structurile euroatlantice și în mecanismele aferente decât rezultatul vreunui proiect românesc, realizat prin voință și prin eforturi autohtone.
În acest moment, în România nu există un proiect național coerent, nu există un brand de țară, nu există coeziune în direcția binelui public și nu există decât vagi semne ale unei demnități naționale la nivel instituțional.
De fapt, binele public însuși este o sintagmă vagă și diluată, al cărei conținut nu prezintă interes și nu este luat în calcul decât atunci când poate fi invocat în scop manipulator.
Iar dacă, cinic și realist vorbind, cele expuse mai sus sunt oarecum previzibile și sunt parte tacit agreată a arsenalului omului politic, trebuie să observăm că adevăratul pericol stă în faptul că societatea civilă nu are niciun fel de reacție împotriva deprecierii românității și a binelui public românesc. Vocile solitare și neconcertate, care sancționează periodic moravuri și năravuri românești, nu contează mai mult decât o ploaie răzleață în miezul Saharei.
Așadar, în România momentului actual, mândria de sine, mândria de neam, imaginea de sine și imaginea de neam sunt reduse aproape la zero, iar preocuparea pentru binele public este mai degrabă o componentă teoretică a logoreei politico-administrative decât o urgență națională. Publicul și situația sa vor fi oricând sacrificate în abatorul caltaboșilor politici sau în malaxorul asfaltului clientelar, după ce vor fi fost, în prealabil, invocate pentru accederea în funcția de președinte sau pentru emiterea vreunei ordonanțe de urgență. Astfel, ecuația psihologică a poporului român este, poate, mai sumbră decât oricând altcândva, fiindcă tocmai în momentul în care această națiune este pentru prima oară cu adevărat stăpână pe destinele sale, membrii ei sunt afundați în cel mai acid defetism, în cea mai adâncă indiferență și în cel mai păgubos autodispreț.
Românii continuă să trăiască și să lucreze în România, în mare măsură, dar fac acest lucru complet nemotivați, lipsiți de elan și de răspundere, indiferenți la altceva decât interesele personale și fără vreo preocupare pentru dezvoltare sau beneficii pe termen lung. În acest moment, statul român nu vrea, nu știe sau nu poate să ofere cetățenilor săi motive de fidelitate și de loialitate, câtă vreme nu le oferă justiție și administrație eficiente, ale căror efecte benefice să se traducă prin bunăstare, dreptate și perspective. Și iată-ne ajunși la zona de pericol major. Pericolul este acela că vulnerabilitatea românilor în fața diverselor tendințe destabilizatoare este uriașă. Combinația de factori ai momentului ne arată că în România ne aflăm în fața unui schimb de generații pe fondul negativ anterior descris. Tineretul României de azi este unul orientat către o benefică cultură a dezvoltării, spre deosebire de cultura de supraviețuire a părinților lor, însă lipsa de repere și de valori îi face să perceapă și să obțină dezvoltarea prin mijloace fundamental eronate. Așa încât orice cale este bună pentru a obține un profit, regula nu este decât cel mult orientativă, onestitatea nu este obligatorie, munca nu este sursa bogăției, trădarea poate fi utilizată la orice nivel, iar țara nu este decât o organizare administrativă păguboasă, golită de sensuri profunde sau de vreo încărcătură afectivă. Desigur, nu toți tinerii intră în această descriere, însă majoritatea sunt așa, în cele mai multe privințe. Dacă generația de mâine sau chiar de azi ar avea puterea de a reconstrui economic țara, nu este deloc sigur că ea ar mai putea recupera corect iubirea de neam sau de patrie, ideea de muncă cinstită sau ideea de justiție. Câtă vreme atât medicul cel mai specializat, cât și polițistul cel mai mărunt sunt sensibili la mită, țara aceasta este în mare pericol.
Câtă vreme resurse vitale ale acestei țări au fost tranzacționate iresponsabil sau sunt pe cale de a fi înstrăinate doar pentru profituri individuale și de grup, țara aceasta este în mare pericol. Și mai ales câtă vreme asemenea tranzacții îi lasă relativ indiferenți pe cei mai mulți români, țara aceasta este în mare pericol.
Dar poate că cel mai grav lucru petrecut în prezentul democratic al României este acela că patriotismul însuși a devenit nu doar desuet, ci aproape imoral. Dacă la americani naționalismul se numără printre valorile fundamentale enunțate de Constituție, la români patriotismul și naționalismul au fost atașate extremismului prin existența și activitatea unor formațiuni politice sau nu, românești sau nu, care au isterizat și chiar au nevrozat iubirea de neam. A declara iubire României a ajuns un act hilar chiar și pentru acele instituții care își justifică existența prin însăși iubirea și grija față de poporul român.
Poate de aceea și acțiunile lor sunt stângace, caraghioase, jenante sau contraproductive. Mai mult decât atât, a declara iubire României ajunge să fie o vină în ochii acelora care cred că democrația înseamnă detașare și indiferență și că dragostea de neam se reflectă cel mai bine în dosare întocmite conform normelor și fără cea mai mică urmă de emoție sau de grijă umană.
Accentele și elementele românești se mai regăsesc doar ca locuri comune în diverse ocazii sau demersuri, fără a depăși clișee păguboase deja. România este redusă oficial la Deltă, mare, Bucovina și Dracula, poate la mici și palincă, dar cam atât. Cam asta înseamnă să iubești România în mod organizat, lăsând pe dinafară mult mai mult din ceea ce este ea cu adevărat. Or, în aceste condiții, ce mai putem aștepta de la generația de azi pe mâine, ale cărei repere oficiale sunt niște oboseli prefăcute și ale cărei căi de dezvoltare sunt hoțiile nepedepsite ale mai marilor zilei?
România are nevoie de o urgentă renaștere – fiindcă pentru revigorare e deja cam târziu – a stimei de sine și a răspunderii întru iubire de neam. Sună prost și pompos, dar până și cuvintele par să fi rămas obosite și prăfuite în fața deșertului spiritual al momentului. Orice voluntar mai inspirat este binevenit să preia ideile acestea și să le dea un ton mai bun. Iar dacă poate și are mijloacele oficiale de a le transforma într-un demers coerent de renaștere a mândriei naționale autentice și de bun simț, respectiv de creștere a stimei de sine a românilor, este cu adevărat datoria lui să o facă.
O generație iese din scenă pesimistă, obosită și atașată pe falsele valori ale trecutului comunist, în timp ce o alta intră în scenă preluând o Românie coruptă și vlăguită de falși democrați, a căror crimă majoră nu este atât jefuirea țării, cât mai ales demolarea unor valori fundamentale precum patriotismul, binele public, justiția, răspunderea, proprietatea, munca sau ideea de conducător.
Autor: Cristian Tabără
