Secolul XXI este dominat de maşini inteligente, dar valoarea intelligence-ului va reflecta în continuare perspicacitatea minţii umane. Acest secol continuă o tradiţie a secolului XX numit uneori „secolul spionilor” din cauză că goana după informaţii a statelor moderne a dus la crearea unor armate imense de agenţi, care au ajuns sa joace un rol decisiv, influenţând soarta statelor, naţiunilor şi chiar a istoriei.
Spionii umani, de modă veche, care produc aşa-zisul intelligence uman sau Humint, sunt încă indispensabili activităţii de culegere de informaţii în ciuda avansărilor impresionante din culegerea tehnică a sistemelor lipsite de operator. 11 septembrie a fost o atenţionare folositoare Statelor Unite că orice cantitate de tehnologii superioare nu poate compensa calitatea Humint. În urma atacurilor cu succes asupra World Trade Center şi a Pentagon, CIA a fost supusă unor continue critici pentru neglijarea operaţiunilor sub acoperire şi a declinului de peste un deceniu în abilitatea de a obţine Humint.
Dintre categoriile de agenţi (spioni) ce sunt cunoscute în lumea intelligence-lui ne-am oprit asupra cârtiţelor.
„Cârtiţa”, în limbajul specific serviciilor de intelligence, este un termen generic folosit pentru agentul infiltrat, plasat sau recrutat în interiorul serviciului de informaţii advers sau în structura altei instituţii guvernamentale ţintă. Mai poate desemna un agent infiltrat în structura politică sau militară a unei naţiuni ţintă, cu obiectivul precis de a avansa la o poziţie cheie, moment în care agentul este „activat” pentru a furniza informaţii importante.
Dintre figurile celebre de cârtiţe care au penetrat serviciile de informaţii ale unor „state ţintă”, trădându-şi propriile servicii de informaţii ne vom opri asupra celor din serviciile de intelligence americane (CIA şi FBI) şi sovietice, precum şi a câtorva nume de notorietate: Aidrich Hazen Ames; Robert Hansen, Vladimir l. Vetrov sau cea mai periculoasă cârtiţă din toate timpurile, cum a fost supranumit celebrul Harold Adrian Russel ( Kim/Tom) Philby.
Aldrich Hazen Ames – spionul care a zdruncinat din temelie Agenţia Centrală de Informaţii
Biroul Federal de Informaţii (FBI) l-a arestat pe 21 februarie 1994, pe Aldrich Hazen Ames, angajat al CIA, fost şef al Secţiei Sovietice a Grupului CI (Contraspionaj) din cadrul Departamentului Sovietic/Europa de Est, sub acuzaţia de spionaj în favoarea unei Puteri străine.
Biografia unei cârtiţe aproape perfecte
Aldrich Hazen Ames s-a născut la 26 mai 1941, în River Falls. Tatăl său, Cariton, era profesor şi sociolog specializat în problemele Europei de Est şi Orientului, fost ofiţer C.I.A. (doctor în istorie, a fost recrutat de CIA în 1952), iar mama sa Rachela era profesoară de limba engleză.
În 1953, Cariton a fost trimis ca agent sub acoperire la Rangoon, în Birmania. După întoarcerea în SUA, în 1956, Aldrich Ames s-a înscris la Liceul McLean High School, într-o suburbie din nordul Virginiei. Începând cu al doilea an de liceu, el a obţinut o bursă de vară în cadrul Arhivei CIA, unde marca documente secrete în vederea îndosarierii. În august 1959, după absolvirea liceului, Ames a plecat la Universitatea Chicago, dar, pasionat de teatru, a renunţat la studii şi s-a angajat ca asistent tehnic de regie la un teatru.
În vara anului 1962, el s-a întors la Washington, făcând o cerere de angajare la CIA, fiind încadrat în 17 iulie ca analist la Secţia de Integrare a Documentelor din cadrul Directoratului Operaţii. Între timp, s-a înscris la cursurile fără frecvenţă ale Universităţii George Washington, specializarea istorie, pe care a absolvit-o în 1967. În acelaşi an, Ames s-a înscris la Programul de Pregătire a Funcţionarilor de Carieră, pe care l-a urmat timp de un an la „Fermă“ – şcoala CIA de la Camp-Peary. Începând cu luna octombrie 1968, a fost încadrat la Directoratul Operaţii al CIA.
În 1969 Ames, numit de colegi Rick, a fost trimis în prima sa misiune peste hotare, la Ankara, împreună cu soţia sa, Nancy, şi ea angajată a CIA. Misiunea sa consta în recrutarea de diplomaţi sau ofiţeri sovietici, ori aparţinând altor ţări din blocul sovietic. După trei ani, Ames s-a întors acasă, fiind cotat de către şefii rezidenţei din Turcia ca mediocru din punct de vedere profesional. El a fost angajat în cadrul Departamentului Sovietic.
În 1972 s-a întors la Langley unde a fost încadrat la secţia sovietică, fiind însărcinat cu selecţionarea şi punctarea oficialilor sovietici ce urmau să fie racolaţi. După patru ani de activitate, în 1976 a fost apreciat „că are performanţe deosebite”, drept pentru care a fost însărcinat în cadrul filialei CIA de pe lângă ONU, la New York, cu misiunea de a ţine legătura cu noii agenţi recrutaţi dintre funcţionarii sovietici şi pentru crearea de noi surse.
După absolvirea unui curs de limba rusă, în 1973, a fost angrenat în operaţiunile CIA împotriva reprezen-tanţilor Uniunii Sovietice pe teritoriul SUA. În anul următor, Ames a fost trimis la reprezentanţa CIA din New York, având misiunea de a recruta diplomaţi ruşi aflaţi în misiune la Naţiunile Unite sau în cadrul Secretariatului ONU.
Dacă din punct de vedere profesional Ames înregistra rezultate apreciate ca foarte bune, viaţa personală s-a dovedit a fi nu tocmai fericită. Neînţelegerile cu soţia l-au determinat să bea în mod repetat. Curând s-a produs un eveniment care era cât pe ce să îi compromită cariera. Deplasându-se la întâlnirea cu o sursă sovietică fixată într-o casă conspirativă din Bronx, Ames a uitat într-un vagon de metrou o servietă diplomat cu fund dublu, care conţinea mai multe documente secrete, inclusiv o listă de solicitări a CIA pentru agentul sovietic. Ames şi-a anunţat imediat şeful ierarhic, dar între timp un emigrant polonez, de profesie învăţător, găsise servieta şi se prezentase cu ea la FBI. Ames s-a ales numai cu o mustrare scrisă.
În luna iunie 1977, Ames a devenit ofiţerul de legătură al lui Arkadi Sevcenko, subsecretar general la Naţiunile Unite şi cel mai înalt funcţionar sovietic care a trecut vreodată în tabăra occidentală. Sevcenko fusese racolat de CIA în 1975. Această misiune îi va consolida substanţial lui Ames prestigiul în cadrul Agenţiei. La sfârşitul anului 1979, Ames a fost trimis în misiune la Ciudad de Mexico. În timpul şederii de patru ani în capitala Mexicului, Ames a fost angrenat în mai multe incidente datorate abuzului de alcool (o ceartă zgomotoasă cu un diplomat cubanez la o recepţie, un accident de circulaţie etc.). El s-a întors la New York însoţit de columbianca Maria del Rosario, agentă a CIA pe care o cunoscuse la Clubul Diplomatic.
În iulie 1983, Ames a fost numit la conducerea Secţiei Sovietice a Grupului CI (Contraspionaj) din cadrul Departamentului Sovietic/Europa de Est. În această calitate, el răspundea de toate acţiunile CIA împotriva KGB şi GRU din afara Uniunii Sovietice. Ames coordona toţi agenţii CIA din structura serviciilor sovietice de spionaj care lucrau peste hotare şi avea acces totodată la identitatea surselor CIA de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Printre noile responsabilităţi profesionale ale lui Ames se număra şi descoperirea „cârtiţelor“ sovietice din cadrul CIA. Curând el a aflat despre existenţa a două surse importante din Ambasada Sovietică la Washington, care furnizau informaţii chiar de sub nasul contraspionajului KGB.
La începutul anului 1980, în timp ce Războiul Rece era în plină derulare, CIA şi FBI, în ciuda rivalităţii tradiţionale dintre ele, şi-au unit forţele într-un efort energic de recrutare a ofiţerilor sovietici de informaţii din Washington. Acţiunea a primit denumirea codificată „COURTSHIP“. Primul obiectiv spre care şi-a îndreptat atenţia echipa mixtă CIA – FBI a fost locotenent colonelul KGB Valeri Martinov, sosit la Washington împreună cu soţia în 1980. Oficial, Martinov era secretar trei pe probleme culturale la Ambasada Sovietică, dar în realitate se profilase pe culegerea de informaţii tehnice şi ştiinţifice. (Agent dublu pentru KGB şi CIA în timpul Războiului Rece face parte din cei 25 de agenţi sovietici care activau pentru CIA tradaţi de Ames, arestat şie executat în 1987, Alexandru Popescu, op.citp. 138). Recrutat de CIA, Martinov se va întâlni cu ofiţerii săi de legătură odată la două săptămâni, pe parcursul a mai bine de trei ani. În timpul acestor întâlniri Martinov a dezvăluit numele a peste cincizeci de agenţi sovietici care operau în afara ambasadei, mulţi dintre aceştia necunoscuţi de FBI, precum şi zeci de obiective tehnologice şi ştiinţifice penetrate informativ de către KGB. FBI i-a fixat numele de cod „PIMENTA“.
Curând Departamentul 5 al FBI a reuşit recrutarea unei a doua surse în cadrul Ambasadei sovietice: maiorul KGB Serghei Motorin, aflat la Washington din vara anului 1980 în calitate de corespondent al Agenţiei de presă „Novosti“. Absolvent, ca şef de promoţie, al Facultăţii de Jurnalistică din Moscova şi vorbitor excelent al limbii engleze, Motorin fusese racolat de către KGB prin intermediul soţiei sale al cărei tată era ofiţer GRU, fiind repartizat în Directoratul PR, care avea ca obiectiv culegerea de informaţii politice. FBI i-a atribuit numele de cod „MEGAS“ (după războinicul grec ascuns în Calul Troian).
Pentru el, ca și pentru Martinov, prezența în fișierele serviciilor americane de informații avea să aibă consecințe letale.
Ca șef al Secției Sovietice a Grupului C.I. Ames a fost la curent cu numele de cod și identitățile altor agenți importanți ai CIA. Printre aceștia se număra și Vladimir Potașov, un tânăr specialist în dezarmare, angajat al Institutului de Studii privind SUA și Canada din Moscova. În 1981, Potașov a fost trimis la Washington pentru trei luni, ca atașat la Ambasada Sovietică. Recrutat de CIA, Potașov a primit numele de cod „SUNDAY PUNCH”. Întors la Moscova, el a furnizat CIA timp de cinci ani informații privind poziția Uniunii Sovietice în timpul negocierilor pentru controlul armamentului, precum și desfășurarea rachetelor nucleare sovietice.
Un alt cadru KGB racolat de CIA a fost Boris Iuz(j)in. Acesta a ajuns pentru prima dată în SUA în 1975, ca student al Universității Berkley din California. Un angajat al CIA de la baza din San Francisco a Agenției l-a remarcat pe Iuz(j)in la o petrecere, descriindu-l ca un admirator al societății americane. Recrutat de către FBI, Iuz(j)in a primit numele de cod „RAMPAGE” (Boris Iuz(j)in – ofițer KGB, defector în SUA în timpul Războiului Rece arestat și judecat în 1987. În 1978 Iuz(j)in se afla la San Francisco, de data aceasta ca ofițer KGB, sub acoperirea de corespondent al Agenției de știri TASS. Iuz(j)in a dezvăluit printre altele existența Grupului Nordic al KGB, o unitate de elită compusă din ofițeri experimentați, specializată în recrutarea obiectivelor americane și canadiene de pe întreg globul, precum și apartenența la KGB a diplomatului norvegian Arne Trehold, care va fi arestat în 1984 și condamnat la douăzeci de ani de închisoare, Alexandru Popescu, op. cit, Dicționarul Universal al Spionilor, Editura Meronia, București, 2010, p. 100).
Cea mai importantă sursă CIA cu care a avut de a face Ames în noul său post a fost însă Dimitri Fedorovici Poliakov, recrutat de către FBI, în noiembrie 1961 la New York, pe când lucra ca ofițer acoperit al GRU la Națiunile Unite. FBI i-a atribuit numele de cod „TOPHAT”.
(Poliakov Dimitri (Top Hat 1921 – 1988) ofițer GRU, spion în SUA, defector în timpul Răyboiului Rece. Între 1966-1969 Poliakov a fost trimis în Birmania, apoi a revenit la Moscova până în 1973, când a plecat ca atașat militar în India. În 1977, Poliakov s-a întors la Moscova dotat cu un transmițător „în cascadă”, care-i permite transmiterea de mesaje în „rafale” de 2,6 sec., fiind foarte greu de localizat de instalațiile geometrice și cu un ceas de perete al cărui cadran se lumina ca răspuns la un semnal radio prin care era anunțat că o ascunzătoare era golită de către CIA. În 1979 el a fost trimis din nou la New Delhi, între timp fiind avansat la gradul de general-locotenent. El a furnizat CIA informații politico-militare extrem de valoroase, inclusiv date despre rachetele strategice sovietice, rachetele antitanc, strategia nucleară, armamentul chimic și biologic. Un an mai târziu generalul Poliakov s-a întors la Moscova pentru ultima oară. Pravda publică informația că a fost arestat de KGB și executat pe 15 mai 1988, Alexandru Popescu, op. cit. p. 173).
Transferat în Mexic în 1981, o cunoaște pe Rosario Casas Dupuy, de naționalitate și cetățenie columbiană, care îndeplinea funcția de consilier cultural la Ambasada Columbiei din Mexic.
Hotărăște să se căsătorească cu aceasta după ce va divorța de soția sa Nan, lucru pe care îl face după întoarcerea sa în SUA, fiind obligat după pronunțareea divorțului la plata unor despăgubiri în valoare de 33.350$. După divorț se căsătorește cu Maria del Rosario Casas Dupuy.
În martie 1984, Ames a solicitat Șefului Departamentului Sovietic permisiunea de a/și suplimenta orele petrecute la birou cu activități de teren, pentru a înlătura monotonia cotidiană. Cererea i-a fost acceptată. În toamna aceluiași an el a fost detașat temporar la New York, pentru a sprijini reprezentanța CIA de acolo în supravegherea diplomaților străini care participau la deschiderea Adunării Generale a ONU. Aici el a încălcat flagrant regulile de securitate, cazând-o pe Maria Rosario într-o casă conspirativă situată în apropiere de sediul ONU, în care mai locuiau doi agenți. Deși a fost informată cu privire la acest incident, Centrala nu a luat nicio măsură împotriva lui Ames.
Sub presiunea datoriilor, Ames se hotărăște să obțină niște bani de la ruși gândindu-se că ar putea să le furnizeze acestora niște informații fără valoare.
Rick Ames – numele de cod „Sam I” – de partea cealaltă a baricadei
În aprilie 1985 Ames, înglodat în datorii, a luat decizia de a trece de partea cealaltă a baricadei. El s-a deplasat la Ambasada Sovietică din Washington, înmânând ofițerului de serviciu un plic adresat rezidentului KGB, conținând descrierile mai multor cetățeni sovietici care își oferiseră serviciile serviciilor americane de informații, solicitând în schimb suma de 50.000 de dolari. La începutul lunii mai 1985, Dimitrievici Ciuhavin, prim-secretar la Ambasada Sovietică, desemnat ofițer de legătură, l-a contactat pe Ames, propunându-i o nouă întâlnire. În cadrul acesteia Ames a primit 50.000 de dolari în numerar.
Se pare că așa a început trădarea celui mai mare și mai prolific spion de care au dispus sovieticii în interiorul CIA. Astfel, funcționarul CIA Rick Ames a devenit spionul KGB Rick Ames, cu numele de cod „Sam I”. Pe 13 iunie 1985, Ames a predat ofițerului său de legătură o pungă de plastic conținând circa 3 kg de documente sustrase din sediul CIA. A fost cea mai mare cantitate de informații secrete transferate vreodată KGB-ului în decursul unei singure întâlniri. Pachetul conținea practic numele tuturor ofițerilor GRU și KGB recrutați de serviciile americane de informații. Printre cei deconspirați cu această ocazie s-au numărat:
– V. Martinov și S. Motorin, ambii executați la Moscova în 1987.
– O. Gordievski, pe care MI 6 (serviciul britanic de spionaj) a reușit să îl exfiltreze din URSS.
– A. Tolkacev, expert în tehnologia avioanelor nedetectabile prin radar, executat pe 24 septembrie 1986.
– Vladimir Mihailovici Vasiliev, colonel KGB, recrutat de CIA la Budapesta în 1983. Arestat de KGB, acesta a fost împușcat în 1987.
– Ghenadi Grigorievigi Varenik, ofițer KGB aflat la Bon, unde activa sub acoperirea de corespondent al Agenției sovietice de știri ”Tass”. A dispărut în 1985, iar din declarațiile lui Oleg Kalughin, fost șef al contraspionajului KGB, reiese că a fost executat.
– Leonid Polișuk, ofițer KGB aflat la post în Africa. Rechemat pe neașteptate la Moscova, a fost arestat și împușcat.
– Serghei Voronțev, ofițer KGB care activa la Moscova. Arestat de către KGB, a fost executat.
– Vladimir Piguzov, locotenent-colonel KGB, secretarul de partid al Institutului Andropov – o academie de pregătire a KGB situată în apropiere de Moscova. A fost executat de KGB.
Pe parcursul a mai bine de un an Ames s-a întâlnit cu Ciuhavin de cel puțin paisprezece ori, la fiecare întâlnire primind sume cuprinse între 20 și 50.000 de dolari. Informațiile furnizate acestuia vizau operațiunile CIA în New York, Turcia și Mexic, rapoarte ale CIA privind schemele organizatorice detaliate ale KGB și GRU, precum și detalii privind Grupul nordic al KGB.
Între toamna anului 1985 și luna februarie a anului 1986, CIA a pierdut mai mult de douăzeci de agenți care acționau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Ames considerase că KGB-ul, respectând procedura tradițională, îi va aresta pe agenții CIA treptat, pe parcursul unei lungi perioade de timp, luându-și toate măsurile pentru a masca faptul că la originea acestor căderi se află o „cârtiță”. KGB-ul a acționat, însă, într-un mod cu totul neortodox, punându-l într-un mare pericol.
Pe 22 iulie 1986, Ames și-a început activitatea de șef al Secției sovietice în cadrul reprezentanței CIA la Roma. Aici el a continuat să furnizeze regulat informații unui nou ofițer de legătură, Aleksei Hrenkov. Volumul informațiilor transmise era atât de mare încât depășea capacitatea de prelucrare a KGB-ului, nevoit, din motive de conspirare, să permită unui număr limitat de persoane accesul la acestea. Pe 20 iulie 1989 Ames a revenit la Washington.
Între timp, la sfârșitul anului 1985, Directorul CIA a ordonat declanșarea unei anchete care să stabilească motivele pentru care dispăreau informatorii sovietici ai Agenţiei. Iniţial, agenţii de contraspionaj ai Departamentului Sovietic au bănuit că sovieticii reuşiseră să obţină acces la comunicaţiile CIA, fie prin interceptarea electronică, fie prin intermediul unui funcţionar de la cifru. Ca urmare, Departamentul sovietic a redus numărul angajaţilor care puteau citi telegramele primite din teren şi a limitat lista persoanelor care aveau acces la dosarele agenţilor est europeni.
În luna octombrie 1986, în cadrul CIA s-a constituit o Forţă operativă specială, menită să depisteze „cârtiţa“, a cărei conducere a fost încredinţată lui Jeanne Vertefeuille, şefa Secţiei de cercetări a Departamentului sovietic. În urma executării la Moscova a lui Martinov şi Motorin, şi în cadrul FBI s-a constituit o echipă având misiunea de a afla cum au fost identificaţi cei doi informatori din cadrul Ambasadei ruse din Washington.
După întoarcerea la Washington, Ames a fost numit şef al Secţiei pentru operaţiunile în Cehoslovacia din cadrul Departamentului Sovietic. Un an mai târziu, Ames a fost transferat în Secţia URSS a Grupului de Analiză din cadrul Centrului pentru Contraspionaj. Practic KGB-ul avea acum posibilitatea să influenţeze conţinutul studiilor CIA despre KGB. Noul post îi permite lui Ames accesul la operaţiunile cu agenţi dubli, iniţiate de CIA.
În anul 1989 a fost retras de la post şi numit şeful Biroului operaţii pentru Cehoslovacia în cadrul centralei. În luna noiembrie a aceluiaşi an, un ofiţer CIA (o femeie care lucra acoperit) a întocmit un raport către şefii săi din care rezulta că familia Ames cheltuieşte cu mult peste posibilităţi, fără a avea surse credibile de bani.
Ames a fost din nou transferat, în decembrie 1991, de această dată la Centrul Antinarcotice, înfiinţat cu puţin timp în urmă pentru a coordona lupta împotriva traficului internaţional de droguri. În aceeaşi lună, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, iar Ames este pus în strania situaţie de a fi spionul unui stat care nu mai exista. Grijile sale s-au risipit însă curând, odată cu metamorfozarea Directoratului I Principal al KGB-ului în Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse.
Între timp, membrii Forţei operative speciale au întocmit o listă cu persoanele din cadrul Agenţiei care aveau acces la datele privind operaţiunile compromise. Ulterior s-a procedat la studierea aprofundată a dosarelor acestora şi la intervievarea tuturor celor suspectaţi. La începutul anului 1992 lista se restrânsese la douăzeci şi nouă de persoane, iar Ames figura pe ea. Aprofundarea investigaţiilor a pus în evidenţă anvergura activităţilor financiare derulate de Ames, diferitele depuneri făcute în numerar de acesta începând cu luna mai 1985 depăşind suma de 1.000.000 de dolari.
În luna martie 1993, pe listă mai figurau doar cinci nume, iar Ames se afla în capul acesteia. Pe 12 mai 1993, Forţa operativă specială a declanşat ultima etapă a investigaţiei, sub numele de cod operaţiunea „NIGHTMOVER“ ( David Wise, Nume de cod: Nightmover,cea mai înaltă tradare). Atât telefoanele de acasă, cât şi cele de la serviciu ale lui Ames au fost puse sub ascultare. Pentru supravegherea operativă au fost constituite trei echipe a câte opt membri (bărbaţi şi femei), care lucrau permanent în schimburi de opt ore. A urmat plasarea de microfoane în locuinţă, precum şi a unui dispozitiv de urmărire în interiorul automobilului. Monitorizarea strictă a dat în cele din urmă rezultate.
Pe 6 octombrie o echipă specializată a FBI-ului a pătruns în secret în locuinţa lui Ames, extrăgând datele din calculatorul portabil al acestuia. Analiza ulterioară a datelor astfel obţinute a dus la identificarea unei liste de sarcini trasată de către ofiţerul de legătură, precum şi a locurilor de semnalizare şi de livrare a documentelor pentru anul 1993. Acestea au fost primele probe obţinute după ani de eforturi.
Pe 21 februarie 1994, Ames (Rick) trebuia să plece la Moscova pentru a participa la o conferinţă pe probleme de luptă antidrog. Investigatorii FBI nu îşi puteau permite riscul de a-l lăsa să efectueze această călătorie. Ca urmare, în drumul spre aeroport el a fost arestat. După interogatorii care au însemnat peste trei sute de ore, Ames a fost condamnat la închisoare pe viaţă.
Implicaţii ale acţiunilor cârtiţei Ames
După arestarea lui Ames s-a constituit o grupă operativă de lucru pentru determinarea „daunelor” cauzate intereselor SUA prin trădarea fostului agent CIA. Deşi au avut loc sute de ore de interogări şi discuţii, totuşi nu s-a reuşit să se reconstituie în ce măsură interesele SUA au avut de suferit, câţi oameni a trădat Ames şi câte acţiuni de urmărire au fost compromise.
Rezultatul cercetărilor a dovedit că: urmare a trădării lui Ames în URSS au fost trimişi în închisoare, după toate probabilităţile, 100 ofiţeri de informaţii şi cu alte preocupări din forţele armate, care fuseseră recrutaţi de CIA, şi încă 12 execută pedepse în închisoare. Volumul de documente predate părţii sovietice de Ames însumează mii de pagini.
Printre numeroasele ”victime” ale lui Ames se numără:
– Serghey Fedovenko, fost diplomat în cadrul Ambasadei URSS la Washington, recrutat chiar de Ames.
– Oleg Gordievsky (Gorski, Gromov) rezidentul K.G.B. la Londra (Agent KGB în Marea Britanie , defector , în timpul Războiului Rece . G publică o serie de volume despre KGB, în colaborare cu ChristopherAndrew, KGB: The Inside Story, (1990), Instruction from the Center, : Top SecretFiles on KGB Foreing Operations (1975-85(1991), precum şi autobiografia, Next Stop Execution(1995), Decorat cu ordine britanice, în 2007, prezintă simtome de otravire susţinând că acestă acţiune se datorează serviciilor secrete ruse , Alexandru Popescu op. cit. p. 80). Deşi nu i-a cunoscut numele, Ames a dat suficiente date care au condus la identificarea lui.
– Vladimir Patashov, fost expert militar la Institutul pentru studii Americane şi Canadiene de la Moscova.
– Generalul Dimitri Federovich Polyakov („Top Hat”). A lucrat în cadrul GRU a fost arestat în timp ce îndeplinea funcţia de rezident al KGB la Beijing. A fost executat în 1988. Polyakov a furnizat americanilor informaţii din domeniul militar, el fiind cea mai bine plasata sursa de care au dispus americanii în serviciile speciale sovietice. „Top Hat” a furnizat americanilor informaţii despre preocupările sovieticilor pentru modernizarea tehnicii militare, ceea ce a determinat presiunile Washingtonului asupra aliaţilor pentru introducerea restricţiilor la exporturile de înaltă tehnologie cu aplicaţie militară în cadrul programului COCOM.
Prejudiciul adus de Ames Statelor Unite şi CIA
Ames şi-a oferit serviciile KGB-ului în 1985, iar, din decembrie 1991, a fost luat în legătura Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse (SVR). Sub trei preşedinţi americani şi patru directori CIA, Ames a trădat trei duzini de agenţi, a provocat moartea a doisprezece dintre ei şi a compromis sute de operaţiuni ale Agenţiei.
Prejudiciul adus de Ames Statelor Unite şi CIA este practic incalculabil. Experţii federali au considerat trădarea lui Ames drept cea mai gravă breşă în sistemul de securitate din întreaga istorie a Agenţiei. În semn de protest, Administraţia americană a solicitat unui ofiţer SVR din Washington, Aleksandr Lîsenko, să părăsească SUA. În replică, ruşii l-au expulzat pe reprezentantul CIA la Moscova, James Morris.
Investigaţiile întreprinse ulterior au scos în evidenţă o serie de scăpări inexplicabile ale responsabililor cu securitatea Agenţiei. Ames îşi cumpărase o casă de 540.000 de dolari, plătind cash şi conducea un Jaguar, ultimul model, în valoare de 40.000 de dolari, în condiţiile în care salariul său anual era de 69.843 dolari. În plus, fusese acuzat în repetate rânduri de încălcări ale normelor de securitate şi petrecea mare parte din timpul său liber în lumea lui Bachus. Arestarea lui Ames a determinat demisia directorului CIA, James Woolsey, retragerea înainte de termen a câtorva înalţi funcţionari ai CIA şi puternice presiuni din partea Congresului pentru o „curăţenie internă”.
Potrivit analiştilor occidentali, cazul Ames a scos în evidenţă faptul că CIA, adesea înfăţişată ca o organizaţie secretă care dirijează abil din umbră evenimente globale, este de fapt o birocraţie obosită, măcinată de carenţe profunde. În urma acestui fiasco Agenţia a fost caricaturizată ca o adunătură de neprofesionişti, incapabili să depisteze o „cârtiţă“ care vine zilnic la serviciu într-un Jaguar şi scoate în afara sediului 12 kilograme de documente secrete.
Greşelile Agenţiei în acest caz sunt prea multe pentru a fi enumerate, iar „orbirea“ de care au fost cuprinşi veteranii CIA faţă de ideea că unul de-ai lor ar putea fi un trădător nu are nicio justificare – susţine Peter Maas în „Ucigaşul de spioni”, o carte despre Aldrich Ames.
După aprecierea specialiştilor, rezultă că activitatea de trădare a lui Aldrich Ames a creat imense pagube activităţii de informare a CIA în URSS şi apoi în Federaţia Rusă, pagube ce nu se vor putea recupera, se pare, în mai puţin de 20 de ani.
În acelaşi timp, actul de trădare ca atare şi mai ales rezultatele anchetelor efectuate în legătură cu acesta au adus prejudicii serioase imaginii credibilităţii Agenţiei Centrale de Informaţii.
În acest sens, chiar fostul director al CIA, J. Woolesey, a recunoscut că „ClA s-a făcut de râsul tuturor”.
Robert Hanssen, una din cele mai longevive „cârtiţe” ale KGB- ului în interiorul serviciilor secrete americane
Un alt serviciu de informaţii important al SUA, Biroul Federal de Informaţii, nu a scăpat nici el penetrărilor ruse.
Cel mai grav scandal prin consecinţele în planul imaginii şi al daunelor provocate activităţii FBI s-a produs pe 18 februarie 2001, odată cu arestarea uneia din cele mai longevive „cârtiţe” a KGB-ului în interiorul serviciilor secrete americane, sub acuzaţia de spionaj în favoarea Federaţiei Ruse.
Potrivit rechizitoriului, Robert Philip Hanssen (alias „B”, alias „Ramon Garcia”, alias „Jim Baker”, alias „G. Robertson„) şi-a oferit serviciile KGB-ului în octombrie 1985, când conducea o echipă de contrainformaţii a FBI care avea sarcina de a supraveghea misiunea sovietică de pe lângă Naţiunile Unite. Timp de 15 ani, el a vândut ruşilor documente şi infor maţii strict secrete, aducând prejudicii „excepţional de grave” securităţii naţionale a SUA.
Profilul ideal al agentului şi 27 de ani de carieră exemplară în contraspionaj
Hanssen s-a născut pe 18 aprilie 1944 la Chicago. În 1966 a absolvit colegiul Knox din Illinois, obţinând o diplomă în chimie, iar cinci ani mai târziu a devenit licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Northwestern, specializarea administrarea afacerilor, contabilitate şi sisteme informaţionale. În 1972, a fost angajat în Secţia pentru combaterea infracţiunilor economico-financiare din cadrul Diviziei Inspecţii a Departamentului de Poliţie din Chicago, în calitate de expert contabil, iar în ianuarie 1976 a fost cooptat de FBI. După un stagiu de pregătire, Hanssen a fost repartizat la Brigada pentru infracţiuni comise de funcţionari publici din cadrul Biroului districtual din Indianapolis. Transferat la New York în 1979, Hanssen a primit misiunea de a participa la crearea unei baze de date informatizate, care să permită monitorizarea activităţilor de spionaj ale diplomaţilor acreditaţi la Naţiunile Unite. După doi ani, Hanssen a fost promovat ca agent special în cadrul Diviziei de contrainformaţii a FBI din Washington, având sarcini de identificare, supraveghere şi recrutare a agenţilor străini care acţionau pe teritoriul SUA. În septembrie 1985, s-a reîntors la New York, fiind numit la conducerea echipei FBI însărcinată cu monitorizarea misiunii sovietice de pe lângă Naţiunile Unite.
Doi ani mai târziu, Hanssen a fost transferat la sediul central al FBI din Washington, ca agent special şef în Biroul de analiză sovietică. Între iunie 1990 şi iunie 1991, Hanssen a îndeplinit funcţia de inspector-adjunct în cadrul Biroului de Inspecţii din Centrala FBI. În această calitate el a efectuat numeroase inspecţii la birourile districtuale şi la cele ale ataşaţilor FBI din cadrul ambasadelor americane. După 1 iulie 1991, revine la Diviziunea informaţii din Washington, Secţia operaţiuni sovietice, coordonând un program menit să contracareze spionajul ştiinţific şi tehnologic dirijat de Moscova.
Ulterior este numit în ianuarie 1992, şeful Secţiei de liste privind ameninţările la adresa securităţii naţionale din cadrul Diviziunii informaţii a FBI.
Începând cu 1995, Hanssen este numit ofiţer de legătură al FBI pe lângă Biroul Misiunilor Străine din Departamentului de Stat, organism care supraveghează securitatea şi programele contrainformative ale tuturor reprezentanţelor diplomatice americane din lume, funcţie pe care a ocupat-o până în momentul arestării. Unii ziarişti au legat prezenţa lui Hanssen în acest post de o serie de scurgeri de informaţii produse în cadrul Departamentului de Stat în ultimii doi ani: dispariţia unui laptop conţinând date secrete despre neproliferarea nucleară, descoperirea unui microfon amplasat într-o nişă din sala de consiliu etc.
Căsătorit şi tată a şase copii, credincios practicant, Hanssen avea profilul ideal al agentului dedicat ţării sale, după 27 de ani de carieră exemplară în contraspionaj. El locuia într- un imobil modest, la periferia Washingtonului, în localitatea Viena (statul Virginia), împreună cu soţia sa, Bernadette, profesoară de religie la liceul din localitate. Familia Hanssen nu avea excentricităţi şi nu făcea cheltuieli ieşite din comun. Vecinii au descris-o drept o familie credincioasă, care frecventa cu regularitate biserica. Hanssen umbla mai mereu îmbrăcat modest şi sobru. Datorită costumelor sale negre şi a firii nesociabile, colegii îl porecliseră „Cioclul”. Majoritatea celor cu care a lucrat îl descriu ca pe un individ insipid, care nu atrăgea niciodată atenţia asupra sa. Nimeni nu a bănuit că Hanssen avea de fapt o avere de aproape un milion şi jumătate de dolari.
Din iniţiativă proprie în serviciul KGB-ului
Hanssen şi-a oferit din proprie iniţiativă serviciile KGB-ului, după numai o lună de la mutarea sa în New York.
Pe 4 octombrie 1985, Viktor Degtiar, ofiţer KGB în cadrul Ambasadei sovietice din Washington, Linia PR (informaţii politice) a primit acasă prin poştă un plic. În interiorul acestuia a găsit un alt plic, pe care scria „Nu deschideţi. Predaţi acest plic, închis, lui Victor I. Cherkaşin”. Colonelul Cerkaşin era la momentul respectiv şeful Liniei KR (contraspionaj) din cadrul ambasadei.
După ce a desfăcut-o, ofiţerul sovietic a constatat că autorul anonim se oferea să furnizeze KGB-ului, contra sumei de 100.000 de dolari, documente americane ultrasecrete, ca primă etapă a unei colaborări pe termen lung: „Curând am să-i trimit domnului Degtiar o cutie cu documente. Acestea provin din cadrul unora dintre cele mai secrete şi bine păzite proiecte ale comunităţii de informaţii a Statelor Unite. Toate sunt originale, pentru a vă ajuta să le verificaţi autenticitatea.
Vă rog să recunoaşteţi, în interesul beneficiilor noastre comune pe termen lung, că sunt puţine persoane care dispun de acces la asemenea nivele. Grupate, documentele conduc la mine. Sunt convins că un ofiţer cu experienţa dumneavoastră va şti să le folosească în mod corespunzător”.
Pentru a-şi dovedi buna credinţă şi accesul la informaţii secrete de cel mai înalt nivel, autorul scrisorii demasca trei ofiţeri KGB care fuseseră „întorşi” de către americani, devenind agenţi dubli: Boris Iuz(j)in (Twine), Serghei Motorin şi Valeri Martinov (Gentile).
(Boris Iuz(j)in (Twine)- ,ofiţer KGB, defector în SUA în timpul Războiului Rece arestat şi judecat în 1987, condamnat la 15 ani închisoare, câderea sa s-a datorat lui Robert Hanssen, în 1992 a fost graţiat de preşedintele Elţîn, Alexandru Popescu, op.cit., 2010, p.100., Valeri Martinov (Gentile – Agent dublu pentru KGB şi CIA în timpul Războiului Rece face parte din cei 25 de agenţi sovietici care activau pentru CIA tradaţi de Ames, arestat şi executat în 1987, Alexandru Popescu, op.cit. 138.)
Valeri Fedorovici Martinov şi Serghei Mihailovici Motorin erau ofiţeri KGB, staţionaţi sub acoperire diplomatică în cadrul Ambasadei URSS din Washington, iar Boris Iuz(j)in activa la San Francisco, sub acoperirea de corespondent al Agenţiei de presă ”TASS”. Cei trei agenţi dubli au fost rechemaţi de urgenţă la Moscova. Martinov şi Motorin au fost condamnaţi la moarte, iar Boris Nicolaevici Iujin a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Soarta celor trei fusese însă pecetluită înainte ca Hannsen să trimită scrisoarea KGB-ului. Deconspirarea lor s-a produs cu patru luni înainte şi s-a datorat lui Aldrich Ames.
Prima tranşă de documente furnizate de Hanssen a parvenit KGB-ului pe 24 octombrie 1985, fiind însoţită de o nouă scrisoare prin care anonimul, căruia KGB-ul i-a da numele conspirativ „B”, preciza în detaliu sistemul de legătură pe care îl va utiliza în continuare.
Schimburile de documente-bani se petreceau în modul cel mai banal cu putinţă, într-o manieră pe care orice scenariu de film ar fi respins-o ca ridicolă şi nespectaculoasă, mai ales la un asemenea nivel. Duzini de documente secrete, ambalate în saci de gunoi, erau depuse în cutii oarbe în parcul Nottoway, situat în apropierea Washington-ului. Pentru a semnala că are ceva de transmis, Hanssen lipea vertical o bandă adezivă de culoare albă pe anumite indicatoare din parc. Banda orizontală însemna că poate să ridice coletul lăsat de ruşi. O nouă bandă verticală arăta că Hanssen a intrat în posesia pachetului. Scrisoarea mai conţinea data şi orele pentru depunerile de materiale, fixând un coeficient „6” pe care ofiţerii KGB trebuiau să îl scadă în viitor din termenul comunicat de Hanssen pentru a afla data exactă a depunerii. Sistemul de legătură era completat prin anunţuri la mica publicitate.
Scrisorile trimise erau semnate cu numele Ramon Garcia, Jim Baker (fost secretar de stat) ori G. Robertson (actualul secretar general al NATO). După o perioadă în care întrerupea legătura cu corespondenţii săi, Hanssen trimitea următorul mesaj: „Dacă vreţi să continuăm discuţiile, vă rog să publicaţi următorul mesaj în „Washington Times”, la rubrica „Vânzări automobile” din pagina de publicitate: „Dodge Diplomat, 1971, care are nevoie de reparaţii la motor, 1000 de dolari”. În continuare, Hanssen telefona la numărul şi ora indicată în anunţ, prezentându-se sub numele de „Ramon” şi lăsa un număr de telefon la care să i se lase un mesaj în decurs de o oră, fără a indica însă prefixul regiunii, care era stabilit în prealabil.
Hanssen şi-a luat toate măsurile ca identitatea sa să nu fie cunoscută serviciilor secrete sovietice, şi ulterior ruse, de teama unor eventuali trădători omologi infiltraţi în interiorul acestora. El nu s-a întâlnit niciodată cu ofiţerii ruşi de legătură, nu le-a dezvăluit adevărata sa identitate sau locul de muncă şi a refuzat să facă orice călătorie în străinătate pentru a se întâlni cu ruşii. Într-o scrisoare datată 17 noiembrie 2000, Ramon afirma: „În ceea ce priveşte întâlnirile în afara ţării nu sunt practice pentru mine. Ar trebui să răspund la prea multe întrebări ale familiei, prietenilor şi autorităţilor; în plus, este un semnal cardinal din partea unui spion. Tiparele sunt sesizate…Izolarea a fost cea mai bună metodă împotriva trădării mele de către cineva ca mine, care lucrează din indiferent ce motive, un Bloch sau un Philby…”.
Felix Bloch, funcţionar în cadrul Departamentului de Stat, a fost observat pe 27 aprilie 1989 la Viena în compania lui Reino Gikman, cunoscut de către FBI ca „ilegal” KGB. Supravegherea ulterioară a arătat că Bloch a mai avut două astfel de întâlniri la Paris (14 mai 1989) şi Bruxelles (28 mai 1989). Puşi în gardă de către Hanssen, la începutul lunii iunie ruşii l-au rechemat pe Gikman la Moscova, avertizându-l totodată telefonic pe Bloch că este supravegheat de către FBI. Reţinut pe 22 iunie 1989, Bloch a respins acuzaţiile de spionaj, în lipsa probelor anchetatorii văzându-se nevoiţi să-l pună în libertate.
Kim Philby, şeful Secţiei V (contraspionaj) a MI6, recrutat de către KGB în anii ’30, considerat cel mai important dintre cei „cinci magnifici de la Cambridge” o valoroasă reţea de agenţi sovietici care a penetrat timp de mai bine de două decenii unele din cele mai importante instituţii ale statului britanic. Suspectat de către MI5, Philby s-a sustras de sub supravegherea agenţilor britanici în Beirut, în ianuarie1963, apărând câteva luni mai târziu la Moscova, în calitate de general…KGB., vezi pe larg Tiberiu Tănase, Spionii care acţionează în interiorul serviciilor secrete în Revista Dosarele Istoriei nr.1 ( 17)/ 1998, pp12-19.)
Pentru a verifica dacă este suspectat de FBI, Hanssen verifica periodic propriile coordonate (nume, domiciliu), precum şi adresele ascunzătorilor pe care le utiliza, în baza de date a serviciului.
Ca un fel de presimţire a ceea ce va urma, în una din ultimele scrisori adresate SVR, Hanssen declara:
„Recentele schimbări din legislaţia americană prevăd menţinerea pedepsei cu moartea pentru ajutorul pe care vi-l acord, după cum ştiţi, deci îmi asum unele riscuri. Pe de altă parte, cunosc mai bine decât alţii terenurile minate şi riscurile. Într-o manieră generală, subestimaţi capacitatea FBI de a vă contracara”.
Hanssen a fost reţinut la scurt timp după ce a depozitat într-o ascunzătoare dintr-un parc din Arlington (Virginia) un plic cu documente confidenţiale care urmau să fie recuperate de agenţi ruşi. Din locuinţa lui Hanssen, percheziţionată imediat după arestare, agenţii FBI au ridicat opt cutii cu documente şi un calculator.
Pe 20 februarie 2001, Hanssen a fost audiat la Tribunalul Federal din Alexandria, fiind acuzat de conspiraţie pentru transmiterea de materiale secrete URSS şi Federaţiei Ruse, transmiterea către KGB a identităţii a trei agenţi dubli, în octombrie 1985 şi transmiterea de documente secrete unui agent KGB, pe 20 martie 1989, cu intenţia de a leza interesele SUA. Potrivit rechizitoriului, în schimbul serviciilor sale Hanssen a primit suma de 1,4 milioane dolari, parte cash (în tranşe cuprinse între 10 şi 50 000 de dolari), parte în diamante. FBI a depistat numai 600 000 de dolari, estimându-se că restul se află în bănci elveţiene şi moscovite.
Cu privire la modul în care a fost deconspirat agentul „B”, în mass-media au fost vehiculate mai multe puncte de vedere. Ziarul „Washington Post” susţine că agentul FBI a fost trădat de o sursă rusă care a remis autorităţilor americane dosarul de la SVR al lui Hanssen, inclusiv cele 27 de scrisori adresate de acesta ofiţerilor de legătură.
Potrivit cotidianului „New York Times”, în cadrul Centrului de Contrainformaţii al CIA a fost înfiinţată, în 1994, o echipă de investigaţii, în scopul identificării scurgerilor de informaţii secrete din cadrul Comunităţii Informative a SUA. Echipa de vânare a cârtiţelor, alcătuită din agenţi CIA şi FBI, a activat în cel mai deplin secret, scopul său fiind de a stabili de ce operaţiunile împotriva Federaţiei Ruse continuă să fie compromise după arestarea lui Ames. Pentru aceasta, un accent deosebit a fost pus pe recrutarea unor ofiţeri ruşi de informaţii, care să identifice sursele scurgerilor de secrete americane.
În acest context, cotidianul rus „Segodnia” a evidenţiat faptul că arestarea lui Robert Hanssen survine la numai câteva luni de la defectarea în Statele Unite, în luna octombrie 2000, a lui Serghei Tretiakov, ofiţer SVR, acoperit ca secretar unu al misiunii Federaţiei Ruse la ONU. Surse din comunitatea informativă americană, citate de” Washington Post”, au dezvăluit că Tretiakov coordona întreaga agentură a SVR de pe teritoriul SUA. „Nu încape nicio îndoială că Tretiakov a fost anchetat de FBI şi CIA” – se susţine în publicaţia moscovită – şi că a furnizat informaţii semnificative pentru Statele Unite, întrucât a fost inclus în programul CIA de protecţie a defectorilor. Această variantă pare mai plauzibilă, întrucât la numai două luni după defecţiunea lui Tretiakov, Hanssen a fost transferat la cartierul general al FBI, într-un post special creat pentru a fi supravegheat. Directorul FBI a respins aceste afirmaţii, declarând că nu Serghei Tretiakov a furnizat dosarul lui Hanssen de la SVR.
În ceea ce priveşte daunele provocate, fostul şef al lui Hanssen, David Major, a precizat că acesta „cunoştea toate metodele de lucru şi avea acces la toate informaţiile şi documentele provenite de la CIA, Agenţia Naţională de Securitate şi alte agenţii de informaţii”. Potrivit directorului FBI, Hanssen a furnizat KGB şi SVR informaţii clasificate „Top secret” şi „Secret” care vizau surse umane, operaţii, tehnici, surse şi metode contrainformative.
La rândul lor, surse FBI au declarat mass-mediei că Hanssen a transmis Moscovei cel puţin 6000 de pagini de documente secrete şi strict secrete, precum şi 26 de dischete, care conţineau date despre: metodele de supraveghere electronică folosite de către serviciile de informaţii americane; programul de spionaj tehnologic al SUA; programul „United State Double Agent”, care viza recrutarea de agenţi KGB; programul nuclear american; organizarea Directoratului I Principal al KGB; planurile de căutare a informaţiilor ale comunităţii informative a SUA; analize privind ameninţările externe la adresa securităţii naţionale a Statelor Unite. Printre documentele transmise de Hanssen s-a numărat un studiu asupra metodelor de racolare ale KGB în rândul agenţilor CIA, analize ale operaţiunilor desfăşurate de KGB pe teritoriul SUA, sinteze cu privire la persoanele recrutate de serviciile secrete americane în rândul sovieticilor, „ţintele” avute în vedere pentru a fi recrutate, declaraţiile defectorilor KGB făcute pe parcursul anchetării etc.
La mai puţin de două săptămâni de la arestarea lui Hanssen, „New York Times” a dezvăluit că acesta a avertizat Moscova de construirea, în anii ’80, a unui tunel secret sub Ambasada fostei URSS la Washington. Construcţia tunelului, realizată în comun de FBI şi Agenţia Naţională de Securitate şi estimată la câteva sute de milioane de dolari, făcea parte din programul american de ascultare a personalului sovietic şi apoi rus aflat la post în SUA. În opinia autorilor articolului, aceasta a fost cea mai costisitoare operaţiune clandestină de intelligence pe care a deconspirat-o Hanssen. Un alt cotidian de prestigiu, „International Herald Tribune” afirma, în numărul din 1 martie 2001, că specialiştii americani în contrainformaţii încearcă să stabilească în ce măsură a compromis Hanssen un program deosebit de sensibil privind folosirea în comun a unui „buget negru” de către FBI, CIA şi NSA. Misiunea programului intitulat „Serviciul Special de Colectare” este atât de sensibilă , încât oficialii comunităţii informative americane nu au recunoscut public niciodată existenţa acestuia. Fondurile sale sunt mascate în bugetul federal şi se cunosc foarte puţine date despre tehnologiile şi tehnicile folosite.
William Kinsdale, analist politic specializat în probleme ale Războiului Rece, opina, pe bună dreptate, că tunelul din Washington este o „imitaţie” actualizată a unui alt pasaj subteran construit de americani sub zidul Berlinului, destinat ascultării convorbirilor telefonice ale Ambasadei URSS din Republica Democrată Germană. Responsabilii FBI erau atât de mândri de tunelul folosit pentru a înregistra convorbirile diplomaţilor ruşi din Washington, încât au organizat vizite pentru demnitarii cu rang înalt care aveau autorizaţii speciale.
Urmare a dezvăluirilor din „New York Times”, pe 6 martie 2001, George Krol, însărcinatul cu afaceri ad-interim al Ambasadei SUA la Moscova, a fost convocat la Ministerul rus al Afacerilor Externe, solicitându-i-se o cerere oficială de informaţii asupra poziţiei Departamentului de Stat în acest caz.
În cadrul unei emisiuni difuzate pe postul de televiziune CBC, vicepreşedintele SUA, Richard Cheney, a confirmat că săparea tunelului a început la scurt timp după ce Administraţia Ronald Reagan a protestat faţă de găsirea unor microfoane amplasate în materialul de construcţie al Ambasadei SUA din Moscova.
Într-un interviu acordat publicaţiei „Obşceaia Gazeta”, pe 27 februarie 2001, Viaceslav Trubnikov, fost director al SVR, a susţinut că Boris Elţîn cunoştea încă din 1996, graţie codurilor secrete furnizate de Hanssen, detalii despre aventurile amoroase ale preşedintelui american Bill Clinton. Hanssen era unul din puţinii responsabili ai serviciilor secrete americane care a avut cunoştinţă de scandalul „Sexgate” încă din perioada derulării acestuia.
Cu privire la motivaţia lui Hanssen, într-un interviu acordat canalului de televiziune CBS, David Major, fostul şef al lui Hanssen, declara că este de părere că motivaţia sa nu au constituit-o banii, un argument în acest sens constituindu-l faptul că ducea o viaţă modestă în toate privinţele. În opinia sa „Lui Robert asta i s-a părut o cursă intelectuală: «sunt inteligent şi vreau să mi-o dovedesc». Pentru asta el a avut de depăşit nişte bariere…restul făcând parte din ceea ce a devenit treptat jocul”. Acest aspect a fost scos în evidenţă şi de publicaţia „The Daily Telegraph”, care susţine că Hanssen se considera mult mai deştept decât colegii şi superiorii săi.
Însărcinat cu coordonarea colectivului de depistare a „cârtiţelor”, Major a recunoscut că nu l-a suspectat niciodată pe Hanssen. „Şi când mă gândesc că mi-am petrecut viaţa căutând acest gen de persoane. Nu numai că i-am arătat încredere, dar era şi bun, inteligent cu adevărat”. Major nu a fost singurul care s-a înşelat cu privire la Hanssen. În cadrul unei conferinţe de presă directorul FBI, Luis Freeh, a declarat că Hanssen nu a fost bănuit, în ciuda faptului că agenţii sunt obligatoriu verificaţi din trei în trei ani. În cei 27 de ani de carieră Hanssen nu a fost niciodată supus acestei proceduri întrucât nu se confrunta cu dificultăţi financiare şi nu consuma alcool sau droguri. Primele suspiciuni au apărut numai după ce FBI a intrat prin mijloace specifice în posesia unor documente aparţinând SVR, din care reieşea că în cadrul agenţiei există o „cârtiţă”.
Amploarea în timp şi conţinutul informaţiilor furnizate de către Hanssen au fost caracterizate drept „devastatoare”, situaţia fiind cu atât mai gravă cu cât în toată istoria FBI (înfiinţat în 1908) au existat doar două cazuri de agenţi deconspiraţi ca furnizând informaţii unei puteri străine: Richard Miller (Primul trădător în cadrul FBI de la crearea sa, în 1909, a fost Richard Miller, agent în cadrul biroului teritorial din Los Angeles. Intrat în FBI în 1964, acesta şi-a oferit serviciile KGB- ului în anii ’80, fiind racolat de către o rusoaică încântătoare, Svetlana Ogorodnikov, agentă specializată în punctarea persoanelor pretabile de a fi recrutate de către spionajul sovietic. În februarie 1986, Miller a fost condamnat la 50 de ani de închisoare şi o amendă de 60.000 de dolari.) şi Earl Pitts (Earl Edwin Pitts n .1953, agent FBI , spion pentru URSS şi Federaţia Rusă a intrat în FBI în octombrie 1983. Primele suspiciuni cu privire la activitatea sa în slujba sovieticilor au apărut în iulie 1987, în timp ce îşi desfăşura activitatea în cadrul biroului din New York, având sarcina de a recruta funcţionari sovietici care lucrau la Naţiunile Unite. În schimbul informaţiilor furnizate, Earl a primit de la serviciul rus de informaţii suma de 189.000 de dolari. Earl a fost arestat pe 19 decembrie 1996, fiind acuzat de transmiterea de informaţii secrete unei puteri străine, condamant la 27 de ani de închisoare Alexandru Popescu, op.cit. p.172 ).
Efecte ale afacerii Hanssen
Afacerea Hanssen a avut efectul unui cutremur pentru serviciile secrete americane., John Ashcroft (fost Procuror general al SUA)(El a servit în timpul primului mandat al preşedintelui George W. Bush din 2001 până în 2005)., Richard Shelby (preşedintele Comisiei senatoriale pentru supravegherea serviciilor de informaţii)şi Mark Loventhal (fostul preşedinte al Comisiei pentru supravegherea serviciilor de informaţii din Camera Reprezentanţilor), au apreciat că autorităţile americane s-au confruntat cu „cea mai gravă crimă comisă vreodată împotriva securităţii naţionale a SUA”.
Într-un articol publicat în „New York Times”, Robert Gates, fost director al CIA, declara că arestarea lui Hanssen ridică numeroase întrebări. Cea mai importantă dintre ele, care a devenit laitmotivul tuturor celor care au analizat cazul Hanssen, este „Cum şi-a putut desfăşura Hanssen timp de 15 ani activitatea de spionaj fără a fi reperat?” .
La trei zile după arestarea lui Hanssen, directorul FBI a anunţat că a fost înfiinţată o comisie condusă de un fost director al institu-ţiei, judecătorul William Webster, pentru a evalua situaţia securităţii interne din instituţie în urma arestării lui Hanssen. Webster va înainta rezultatul cercetărilor direct Procurorului General şi directorului FBI, care, la rândul lor, vor informa Consiliul Naţional de Securitate (National Security Council NSC) şi Congresul.
Pe 23 februarie 2001, în cadrul Comisiei pentru supravegherea activităţii serviciilor secrete din Senat, au fost audiaţi, într-o şedinţă cu uşile închise, directorii FBI şi CIA, în încercarea de a evalua daunele produse de Hanssen. Confor m declaraţiei preşedintelui Comitetului Special pentru Informaţii al Senatului (The Senate Select Committee on Intelligence SSCI), din februarie 2001, republicanul Richard Shelby, „au fost şi vor mai fi spioni, dar rolul nostru este de a găsi procedurile adecvate pentru a-i anihila din timp”.
De asemenea procurorul general al SUA a solicitat FBI şi CIA să-şi verifice reglementările de securitate internă şi să i-a măsurile care se impun pentru ca astfel de cazuri să nu se mai repete în viitor. Un semnal în această direcţie mai fusese tras de către un fost agent FBI, Gary Aldrich, şeful serviciului de verificare a personalului Casei Albe, în vara anului 2000. În best-seller-ul intitulat „Acces nelimitat” (Unlimited Acces), acesta a susţinut că anii Administraţiei Clinton au însemnat o demolare permanentă şi metodică a sistemului de securitate privind manipularea documentelor secrete şi verificările de securitate.
Autor: Tiberiu Tănase
