Fenomen a cărui amploare a cunoscut o creștere exponenţială la nivel mondial, în decursul ultimilor ani, (auto)radicalizarea – și în special cea de natură islamică beneficiază de o atenţie sporită din partea guvernelor, a instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale, a think-thank-urilor și, în general, din partea oricărei entităţi ce consideră că poate avea un aport la efortul de a îngrădi dezvoltarea acestei manifestări.
Deși de-a lungul timpul, diverse state europene au implementat programe ce urmăreau atingerea unor scopuri similare, demersurile privind prevenirea și combaterea radicalizării s-au intensificat considerabil în ultimii zece ani. În timp, bazându-se pe experienţa directă și pe studiile academice elaborate în acest domeniu, statele au început să adopte strategii de combatere a radicalizării mult mai aplicate, ca reacţie la o mai bună înţelegere a fenomenului terorist și a procesului de radicalizare.
Astăzi, puţini actori statali mai consideră că majoritatea teroriștilor sunt devianţi, sociopaţi sau psihopaţi, indivizi care s-au născut teroriști sau că „odată deveniţi teroriști, vor fi mereu teroriști” (Lorentzo Vidino, James Brandon, Countering Radicalization in Europe, raport publicat de International Center for the Study of Radicalization and Political Violence (ICSR), 2012, p. 7). Din contră: este asumat la scară largă faptul că, în cele mai multe din cazuri, procesul radicalizării ce poate conduce oamenii către manifestări violente poate fi prevenit și chiar inversat.
Cu toate acestea, ne aflăm oare, în acest moment, în punctul în care putem afirma că deţinem toate elementele de cunoaștere necesare formulării unor instrumente adecvate de prevenire și combatere a (auto)radicalizării?
Imaginea (auto)radicalizării la nivelul Europei. Ceea ce știm
Deși teritoriul european nu reprezintă ţinta unor atacuri teroriste materializate în mod sistematic – cu o frecvenţă și amploare ridicate -, Europa se percepe ca fiind sub o constantă ameninţare de inspiraţie jihadistă. Mai mult decât atât, nu putem nega existenţa pe continentul european a unor grupări teroriste de sorginte separatistă, anarhică, alta decât islamistă. Cu toate acestea, rapoartele elaborate de Europol statuează în mod evident că „terorismul islamist este perceput de majoritatea Statelor Membre ca fiind principala ameninţare”, iar afirmaţiile liderilor politici din statele europene certifică această ipoteză.
Această premisă a stat la baza unui amplu proces de cercetare în vederea cunoașterii fenomenului terorist. De aici până la înclinarea atenţiei către (auto)radicalizare nu a fost decât un pas. Raţiunea? Majoritatea studiilor ce au avut în centrul lor terorismul au arătat că cele mai multe dintre manifestările teroriste de pe teritoriul Europei, materializate sau nu, au fost iniţiative individuale, iar parte din ele – cele cu o anvergură mai mare – au avut conexiuni operaţionale cu grupări ce operează în afara Europei. În plus, cercetările în domeniu arată că, în ciuda percepţiei comune, există foarte puţine dovezi palpabile care să ilustreze eforturi depuse de Al Qaeda sau de organizaţiile teroriste afiliate, din afara Europei, în sensul recrutării din rândul musulmanilor europeni.
De fapt, de cele mai multe ori, absorbţia ideologiei jihadiste de către comunitatea musulmană de pe continentul european este rezultatul unui proces independent, ce se desfășoară individual sau în grupuri restrânse… altfel spus, auto-radicalizare. În alte cazuri, predicatorii radicali, veteranii diverselor conflicte, creatorii unor pagini web cu conţinut extremist și, la modul general, „antreprenorii jihadiști” carismatici acţionează drept catalizatori ai radicalizării, făcând posibilă expunerea indivizilor cu predispoziţie către această manifestare la ideologia jihadistă… altfel spus, radicalizare. În mod similar, grupările teroriste derulează activităţi de propagandă care să atragă comunitatea musulmană din Europa. Cu toate acestea, în această situaţie vorbim despre eforturi de radicalizare a maselor, nefiind evidentă acţiunea de radicalizare directă îndreptată asupra individului.
Ceea ce ar trebui să mai aflăm
În ciuda valului de studii asupra terorismului ce s-a lansat după 2001 și a interesului crescut în privinţa (auto)radicalizării, în această zonă de cunoaștere se resimte o carenţă generată de numărul redus al cercetărilor empirice în domeniu. Orice dezvoltare a cunoașterii – obţinută prin știinţă – în mod ideal ar trebui să reprezinte un proces sistematic, incremental și cumulativ. O astfel de cunoaștere, bazată pe sistematizare, este necesară în acest moment atât pentru o mai bună înţelegere a procesului de (auto)radicalizare, cât și pentru a ghida eforturile operaţionale desfășurate în sensul prevenirii și combaterii acestei manifestări.
Numeroase alte demersuri de a studia empiric fenomenul radicalizării prin intermediul instrumentelor specifice cercetărilor socio-umane s-au dovedit a fi incomplete ori au eşuat în desprinderea unor concluzii definitive. Cauzele acestui caracter evaziv al radicalizării rezidă – atât la nivel macro, psihosocial, cât şi la nivel micro, individual – în multitudinea de factori care favorizează, influenţează şi determină acest proces. În plus, deşi pornind de la efecte ale factorilor externi şi individuali, procesul (auto)radicalizării are atributul de a se autoalimenta, catalizatorul iniţial nemaifiind în mod necesar evident.
Demersuri la nivelul UE
Pornind de la starea de fapt anterior descrisă, cu privire la cunoașterea (auto)radicalizării, este momentul să ne înclinăm asupra acțiunilor inițiate în sensul prevenirii și combaterii acestui fenomen.
În acest sens, sunt de menționat două programe care tratează subiectul (auto)radicalizării (CoPPRa și RAN), dezvoltate la iniţiativa instituţiilor europene. Astfel, nu sunt menţionate proiectele desfășurate la nivelul statelor membre, premergătoare celor două iniţiative europene sau ce au decurs din acestea. Totodată, nu fac subiectul articolului iniţiativele și demersurile legislative, ci doar eforturile de acţiune propriu-zisă, eforturi ce se subscriu cadrului juridic al UE pe subiectul avut în discuţie.
Proiectul CoPPRA
Inițiator: Comisia Europeană (CoPPRa Pocket Guide, publicat sub egida Comisiei Europene, Directoratul General pentru Justiţie, Libertate și Securitate, 2009)
Obiective:
• evidenţierea aportului pe care îl pot avea ofiţerii din prima linie în identificarea, prevenirea şi comba terea radicalizării, coroborat cu încurajarea derulării de programe de instruire pentru aceștia;
• furnizarea de materiale, instrumente, documentare și concepte utilizabile în crearea și derularea programelor în cauză.
Scop final:
importarea la nivel naţional de către participanţi a bunelor practici şi conceptelor CoPPRa pe linia pregătirii personalului din prima linie în identificarea şi prevenirea cazurilor de radicalizare.
CoPPRa I: a urmărit prevenirea radicalizării prin detectarea timpurie a semnelor/ indicatorilor radicalizării, fiind elaborat un ghid şi un manual de pregătire pentru poliţiştii din prima linie, precum şi dezvoltarea de parteneriate cu comunitatea locală – schimb de bune practici.
CoPPRa II: organizarea de sesiuni regionale train-the-trainer (Belgia, Bulgaria, Germania, Letonia şi Portugalia); crearea unui modul E-learning, bazat pe produsele COPPRA; actualizarea produselor COPPRA şi elaborarea unui set de bune practici referitoare la această problematică.
Proiectul Radical Awareness Network (Preventing Radicalization to Terrorism and Violent Extremism: Strengthening the EU’s response, RAN Collection – Approaches, lessons learned and practices, 1st edition, ianuarie 2014.)
Inițiator: Comisia Europeană
Obiective:
• Lansat în 2011, pe o perioadă de patru ani, în contextul necesităţii actualizării Strategiei UE pentru radicalizare şi recrutare în scop terorist;
Scop final:
De a crea un forum de discuţii şi schimb de bune practici pentru un număr cât mai mare de autorităţi ale statelor membre UE, implicate în prevenirea combaterea radicalizării violente.
Grupuri de lucru:
Proiectul RAN se derulează, în paralel, prin intermediul a opt ateliere tematice:
1. RAN Health
2. RAN Police
3. RAN Voices of Victims
4. RAN Prevent
5. RAN Internal/External Factors
6. RAN Deradicalisation
7. RAN Internet
8. RAN Prison&Probation
Hayat – un model ce se perpetuează?
Până la soluţii de forţă care să pună capăt acţiunilor teroriştilor, Occidentul analizează tot mai mult modul în care poate împiedica tinerii din Vest, uneori crescuţi în cu totul altă cultură şi religie, să adere la vederi extremiste prin procesul de (auto)radicalizare.
Mama unui fost membru ISIS (ucis în Siria) îşi aminteşte despre fiul său că, în urma unei depresii, s-a convertit la vârsta de 17 ani, găsindu-şi consolarea în învăţămintele religioase ale Islamului. Tot ea se plânge, însă, că nu a găsit sprijin şi înţelegere în Canada, în condiţiile în care numai din acest stat se estimează că cel puţin 130 de tineri s-au alăturat unor organizaţii teroriste.
Germania este ţara gazdă a unei organizaţii de consiliere familială numită Hayat, care optează pentru sprijinirea familiilor, chiar şi în cazul în care un membru al acestora e deja plecat în diverse tabere de antrenament, pornind de la premisa că rudele, prietenii şi apropiaţii (inclusiv profesorii) îi pot împiedica pe cei dragi să ajungă la acţiuni violente. „Familiile sunt cea mai apropiată comunitate socială pe care o au majoritatea tinerilor musulmani radicalizaţi, iar ea este contraexemplul perfect pentru Islamul radical. Chiar şi tinerii jihadişti nu pot să nu admită că profetul Mohamed le-a spus adepţilor săi să îşi respecte şi să îşi asculte părinţii”, susţine unul dintre consilierii Hayat.
În luna august a acestui an, autorităţile britanice luau în considerare acordarea unei subvenţii de 120 000 de lire sterline organizaţiei germane Hayat, care să acţioneze pe teritoriul Regatului Unit ca alternativă pentru măsurile punitive legale împotriva Islamului radical.
În plan naţional
Cazuistica şi observaţiile instituţiilor de ordine publică şi securitate naţională din România indică, pe de o parte, faptul că societatea românească se confruntă cu mult mai puţine cazuri de radicalizare islamică faţă de alte societăţi europene, iar pe de altă parte că şansele ca (auto)radicalizarea să se concretizeze în manifestări violente sunt, statistic, foarte scăzute în ţara noastră. Într-adevăr, mulţi dintre factorii favorizanţi ai radicalizării islamice nu se regăsesc în realitatea socio-politică românească şi, în acelaşi timp, masa socială susceptibilă să rezoneze la aceştia sau să le cadă victimă este considerabil mai puţin numeroasă decât în majoritatea statelor europene. În această situaţie, fără a ignora cazurile manifeste de radicalizare, care necesită atenţie şi intervenţie imediată, instituţiile statului român sunt mai preocupate de identificarea unor mecanisme şi modalităţi concrete de acţiune preventivă, destinate menţinerii nivelului scăzut al radicalizării islamice şi minimizării posibilităţilor ca acest fenomen să găsească teren fertil în ţara noastră.
Astfel, Serviciul Român de Informaţii – în calitatea sa de autoritate naţională în domeniul prevenirii și combaterii terorismului – alături de alte instituţii ale statului (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii, ș.a.) s-a implicat în activităţi care să asigure, pe termen mediu și lung, climatul de securitate optim.
Pasul 1: Dobândirea expertizei
Participarea reprezentanţilor instituţiilor relevante la reuniuni desfășurate sub egida proiectelor europene CoPPRa și RAN
Pasul 2: Implicare activă
România a găzduit una dintre cele șase sesiuni regionale de pregătire tip „Train-the-Trainers” ale programului CoPPRa.
Pasul 3: Replicare în plan naţional
Adaptând proiectul CoPPRa specificului naţional, o echipă comună SRI – MAI de experţi formatori a organizat şi susţinut, până în prezent – două module de instruire pe zona prevenirii radicalizării pentru cadre ale MAI. Programul de instruire s-a desfășurat sub numele de PLIR (Prima Linie Împotriva Radicalizării).
PLIR – Prima Linie Împotriva Radicalizării
Coordonatele generale acoperite prin sesiunile de training tip CoPPRa:
• ideologiile, curentele de gândire sau cauzele care pot sta la baza radicalizării (ex. Jihadul global);
• tipologii sau categorii de entităţi extremiste sau teroriste ce pot radicaliza persoane din comunităţile statelor din care sunt participanţii (ex. etnic-separatiste);
• exemple concrete de grupări extremiste sau teroriste însoţite de elemente caracteristice/ recognoscibile (ex. logo-uri, moto-uri, însemne specifice);
• cazuistică pe profil (ex. derularea procesului de radicalizare, acţiunile derulate de radicalizat, abordarea/ intervenţia autorităţilor competente);
• semnale/ indici ai radicalizării ce pot fi observaţi de către ofiţerii din prima linie (ex. adoptarea unui stil vestimentar complet diferit de cel anterior, schimbarea mediului relaţional, atitudine discriminatorie / negativă faţă de anumite categorii sociale, afişarea unor însemne etc.).
*Structura programului a fost astfel concepută încât la final să poată fi evaluată eficienţa sa: realizarea unor exerciţii practice a relevat prezenţa unui grad de conştientizare ce a permis recunoaşterea, din partea cursanţilor, a indicatorilor de radicalizare.
Perspective de viitor?
În prezent, România prin intermediul SRI – a primit acceptul RAN pentru Programul Train-the-Trainers, cu finanţare şi organizare din partea Comisiei Europene, acesta fiind destinat experţilor din instituţiile românești. Programul urmează a fi implementat în primul trimestru al anului 2015, la București. Ca și în cazul programului CoPPRa, scopul unui astfel de program îl reprezintă „formarea de formatori”, activitate care prin multiple reiteraţii în plan naţional va conduce la crearea unei „reţele de senzori”, prin cultivarea unui comportament de avertizare timpurie în rândul ofiţerilor din prima linie.
Se poate constata, așadar, că acţiunile României în acest domeniu se concentrează în primul rând asupra componentei de prevenire, aspect care este în acord cu nivelul prezenţei fenomenului radicalizării pe teritoriul naţional. Deși ne aflăm la început de drum în acest demers, eforturile depuse trebuie să se încadreze pe coordonatele eficienţei și fezabilităţii în raport cu rezultatele urmărite în plan naţional. Este legitim să ne întrebăm în acest moment: care este cea mai bună soluţie pentru obţinerea acestui deziderat? Poate fi o bună cooperare interinstituţională sau poate parteneriatul public privat… de ce nu o implicare activă a societăţii civile? Un lucru este cert: acţiunea potrivită se concepe în baza unei cunoașteri adecvate, chiar și a unei manifestări care – la acest moment – pare necuantificabilă.
Această lucrare este elaborată şi publicată sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română, ca parte din proiectul cofinanţat de Uniunea Europeană prin Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 în cadrul proiectului Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi postdoctorale Cod Proiect POSDRU/ 159/ 1.5/ S/141086.
Autor: Sorin Cozma
