Articolul de faţă îşi propune să ofere o nouă perspectivă asupra activităţii de analiză a informaţiilor, prin punerea în antiteză a două sisteme de gândire, cel aristotelic – bazat pe conceptele teoretice ale marelui filosof grec Aristotel – şi cel non-aristotelic, al cărui protagonist este Alfred Korzybski, fondatorul semanticii generale.
O simplă privire asupra „realităţii” este suficientă pentru a ne convinge de două lucruri, primul experimentăm doar ceea ce putem experimenta, al doilea ceea ce experimentăm nu este realitatea în sine. Într-adevăr, omul nu acţionează nemijlocit asupra lumii, ci prin medierea înţelegerii sale despre lucruri. Opriţi-vă pentru o clipă şi priviţi în jur. Acum închideţi ochii şi spuneţi ce aţi văzut. O bibliotecă, un televizor, un copac înfrunzit, un pahar etc. În procesul cunoaşterii acestor aspecte, nu sesizăm că ceea ce numim bibliotecă, televizor, copac sau pahar sunt ipostazieri ale unui proces senzorial şi ne comportăm ca şi cum televizorul, de exemplu, are conştiinţa faptului de a fi un televizor.
Deci, tindem să experimentăm ceea ce, sub o formă sau alta, deja cunoaştem şi am denumit anterior. Acest punct de vedere este foarte bine surprins de Ludwig Wittgenstein în lucrarea „Tractatus logico-philosoficus”, „limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele”.
Această tendinţă, mai mult sau mai puţin naturală, este specifică sistemului de gândire aristotelic, în care realitatea este un dat absolut, în sensul că nu este dependentă şi afectată de observator sau de context. Sistemul non-aristotelic consideră că realitatea este construită în procesul cunoaşterii ei şi, în consecinţă, semnificaţia acesteia nu este conţinută în ea însăşi ci, dimpotrivă, este o reprezentare psiho-neuro-lingvistică.
De la logic la ontologic
Nevoia omului de a înţelege şi explica lumea în care trăieşte este una a cărei legitimitate este dată de imperativul supravieţuirii. Acest demers, de structurare, organizare şi control al experienţei este realizat prin „două izvoare fundamentale ale simţirii: primul, capacitatea de a primi reprezentări (sensibilitate), al doilea, de capacitatea de a cunoaşte un obiect cu ajutorul acestor reprezentări (intelectul)” (Kant, 1998, p. 95). Între cele două competenţe există un raport de necesitate în actul cunoaşterii, astfel că „fără sensibilitate nu ne-ar fi dat niciun obiect şi fără intelect n-ar fi niciunul gândit” (Ibidem).
Relaţia de determinare existentă între cele două izvoare ale înţelegerii umane, pe lângă beneficiile irefutabile, este şi sursa unei grave erori, cu privire la care Voltaire remarca:
„Nenorocirea întregii Antichităţi a fost transformarea cuvintelor în lucruri reale. Platon a introdus în circulaţie acest jargon numit filosofie. Aristotel a ridicat această aberaţie la nivel de metodă” (apud Fürst, Trinks, 1997, p.177).
Într-adevăr, cunoaşterea realităţii, chiar şi prin „simpla” denumire a fenomenelor, echivalează cu luarea lor în stăpânire, cu un transfer ilicit de conştiinţă, astfel că acestea par să existe independent de subiectul cunoaşterii.
În lucrarea „Organon”, Aristotel pleacă de la premisa că între limbă, gândire şi realitate există o corespondenţă directă şi necesară şi, în consecinţă, structura realităţii poate fi derivată din structura limbii. Tocmai de aceea, pentru a cunoaşte realitatea, este necesar să cercetăm şi să înţelegem legile care guvernează gândirea, iar acest lucru este realizat de către ştiinţa denumită Logică. Legile gândirii au fost identificate de către Aristotel şi Leibniz şi formulate sub forma celor 4 principii logice, respectiv Principiul identităţii, Principiul noncontradicţiei, Principiul terţului exclus şi Principiul raţiunii suficiente. Acestea „regizează procesele de raţionare” şi „prescriu gândirii o seamă de exigenţe” (Stoianovici, Dima, Marga, 1990, p.34-35). Astfel, încălcarea principiului identităţii ar face imposibilă deosebirea între diferite obiecte; dacă principiul noncontradicţiei este considerat fals, atunci toate proprietăţile obiectelor ar fi accidentale şi nu s-ar mai putea opera distincţia între necesar şi contingent; în situaţia în care principiul terţului exclus este nesocotit, nu am mai putea distinge adevărul de fals; dacă se respinge necesitatea întemeierii printr-o raţiune suficientă a realităţii, întreaga cunoaştere devine derizorie.
Deşi aceste principii sunt considerate logice, în sensul că ele structurează şi orientează gândirea, în procesul cunoaşterii realităţii ele tind să devină ontologice. Însuşi Aristotel considera că „temeiul lor este ontic: principiile logicii exprimă trăsături de maximă generalitate ale realităţii” (Stoianovici, Dima, Marga, 1990, p.34-35). Gândirea ca instrument al cunoaşterii umane se orientează în propriul ei demers gnoseologic după constanţă şi unitate, imuabilul fiind condiţia sine qua non a conceptului. Acest mod de acţiune al gândirii este disonant cu realitatea care există în şi prin mişcare. Acţiunea prin care gândirea izolează proprietăţi ale lucrurilor şi le conservă în noţiuni invariabile reprezintă, dincolo de beneficiul supravieţuirii şi adaptării la mediul natural şi social, o fraudă, referitor la care Nietzsche, în lucrarea ,,Omenesc, prea omenesc”, remarca: „Făuritorul de limbă nu era atât de modest încât să creadă că de fapt nu făcea decât să dea lucrurilor denumiri, ci trăia iluzia că exprimă suprema cunoaştere despre lucruri prin cuvinte” (apud Fürst, Trinks, 1997, p.178).
Consecinţa directă a acestui proces ilicit este că omul ajunge să considere că fenomenele, aşa cum le cunoaşte şi le denumeşte prin cuvinte, există în realitate şi că semnificaţia acestora este conţinută şi derivă din ele însele. A contrario, „înţelesul nu apare separat sau independent de procesarea, reprezentarea, asocierea, contextualizarea şi intervenţia umană.
Nu putem vedea, auzi, simţi, mirosi sau gusta ‘înţelesul’ în lumea externă. El există doar în lumea internă, în activitatea sistemului nervos uman” (Hall, 2008, p.48).
În aceeaşi ordine de idei, Kant remarca faptul că obiectele, proprietăţile acestora, „orice raporturi în spaţiu şi timp, ba chiar spaţiul şi timpul însele… ca fenomene nu pot exista în sine, ci numai în noi” (Kant, 1998, p. 87).
De la logic la lingvistic
Limbajul este indisolubil legat de gândire, fără însă a se ajunge în punctul suprapunerii până la identitate. Relaţia de condiţionare reciprocă dintre cele două mecanisme psihice face imposibil de conceput, deopotrivă, o gândire în afara limbajului dar şi un limbaj vid de orice conţinut de gândire. De aceea, se poate spune, fără teama de a greşi, că tocmai mutualul existent între gândire şi limbaj face posibilă atât modificarea procesului cognitiv prin cuvinte cât şi transformarea unităţilor lingvistice prin cogniţie. Orice schimbare în gândire este evidenţiată în limbaj, aşa cum orice schimbare în limbaj se repercutează asupra gândirii. Această stare de fapt atrage atenţia cu privire la prudenţa pe care trebuie să o manifestăm în alegerea cuvintelor atunci când comunicăm, fie cu noi înşine, fie cu ceilalţi.
Totodată, în procesul cunoaşterii realităţii, legile gândirii sunt extrapolate nejustificat şi devin legi ale limbajului. Dacă în logică un lucru este ceea ce este, conform principiului identităţii, în lingvistică un cuvânt înseamnă ceea ce înseamnă, adică este independent de context şi constant în orice discurs.
Astfel, semnificaţia cuvintelor, pornind de la cele cu un referenţial concret şi până la cele abstracte, este aceeaşi, indiferent de circumstanţa utilizării lor. Or, acest lucru este în flagrantă contradicţie cu realitatea. Mai mult, a presupune că interlocutorul meu mă înţelege pentru că utilizez cuvintele limbii pe care o avem în comun este emblema comunicării ineficiente. Tocmai de aceea, îndemnul lui Voltaire „Messieurs, definissez vos termes!” (Domnilor, definiţi-vă termenii!), prin care impunea definirea termenilor la începutul oricărei discuţii, este perfect legitim.
Principiul noncontradicţiei din logică, conform căruia este imposibil ca un lucru să fie şi să nu fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, devine în lingvistică este imposibil ca, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un cuvânt să însemne şi să nu însemne acelaşi lucru. Deşi acest principiu impune raţiunii exigenţa consistenţei, prin eliminarea contradicţiilor, imprimă cunoaşterii un caracter static, nonprocesual. În acest mod ne situăm în arbitrar, construind o realitate căreia îi este refuzată evoluţia, pentru că nu există nicio unitate de timp, oricât de mică am putea să o concepem, în care un lucru să-şi păstreze nealterate proprietăţile conceptului cu care a fost denumit. Şi apoi, însăşi ideea de simultaneitate surprinsă în definiţia principiului este una nerealistă.
Varianta lingvistică a principiului terţului exclus prin care un cuvânt fie înseamnă ceva, fie opusul, o a treia posibilitate nu există, elimină orice posibilitate de interpretare a realităţii, de nuanţare şi negociere, adică tocmai acele lucruri care fac posibilă înţelegerea ei. Deşi respectarea acestui principiu asigură consecvenţa gândirii, exclude în acelaşi timp calea de mijloc printr-o clasificare de tipul alb/ negru.
Gândirea sintetizează un concept în care conservă coincidenţa repetabilă a unor evenimente. Utilizarea curentă a noţiunii conduce la ruperea legăturii cu experienţa originară, simbolul astfel construit substituind-o în totalitate, creând totodată iluzia că prin el manipulăm, prin cunoaştere, realitatea. Consecinţa directă a acestui mod de acţiune este că un cuvânt ajunge să aibă acelaşi impact asupra psiho-neurologiei noastre ca şi referenţialul său.
Dincolo de abuzul nejustificat al gândirii în procesul cunoaşterii, validarea unei noţiuni evidenţiază şi o altă limită a cogniţiei, şi anume, inerţia. Atunci când opunem conceptelor noastre realitatea din care acestea au izvorât şi constatăm incongruenţe, suntem mai tentaţi să ne menţinem noţiunile şi să modificăm realitatea, convingându-ne astfel că proba existenţei este tocmai consecvenţa procesului cognitiv.
De la logic la praxiologic
Cele două sisteme de gândire, atât cel aristotelic cât şi cel non-aristotelic, reprezintă în fapt modalităţi de adecvare prin cunoaşte la realitate în scopul unei mai bune adaptări la mediul natural şi social. În acest context, suntem obligaţi să decidem care dintre cele două răspunde mai bine nevoilor curente ale omului.
Fără să realizăm, transformăm principiile gândirii din logice în ontologice şi astfel ne reprezentăm greşit „realitatea”. Orice aserţiune care face referire la existenţă este fundamentată pe legile gândirii logice. De exemplu, în propoziţia „Corupţia este o problemă de securitate naţională”, corupţia ca noţiune devine operaţională pentru gândire prin mijlocirea principiilor logice. Astfel, corupţia este identică cu ea însăşi; în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, corupţia nu poate să fie şi să nu fie; corupţia fie este, fie nu este, a treia posibilitate nu există. Într-un astfel de demers cognitiv, fără să conştientizăm, operăm transformări asupra realităţii pornind de la propria grilă mentală. Rezultatul este că, prin substantivizare, care presupune o ipostaziere a proceselor senzoriale, creăm un concept împietrit într-un scenariu rigid. Operarea cu acesta este justă doar în momentul în care îl comunicăm, adică semnalăm prezenţa lui în varii situaţii. Dar, dacă ne menţinem în contextul generator al conceptului, ne blocăm opţiunile de acţiune, practic îi interzicem devenirea.
În speţă, corupţia se transformă într-un pseudo-substantiv, adică dintr-un proces, caracterizat de fluiditate sistemică, într-un obiect, circumstanţiat de limitele propriei noastre definiţii. Astfel, tindem să operăm cu această noţiune, care în fapt este un proces, într-o continuă transformare şi dezvoltare, chiar în momentul în care citiţi acest articol, ca şi cum ar fi un obiect, un stilou de exemplu, pe care îl manevrăm după bunul plac.
Acest modul de operare al gândirii, care se orientează în cunoaştere după unitate, generalitate şi constanţă şi care modelează realitatea după chipul şi asemănarea ei, este specific sistemului aristotelic. Gândind şi acţionând astfel limităm nejustificat şi periculos propria viziune, eliminând din ecuaţie potenţialul devenirii.
Rezultatul direct este că, pe de o parte, „realitatea” poate fi comunicată, deci manevrată, iar pe de altă parte, dinamica fenomenului ca atare se pierde, evoluţia ei fiind ucisă din faşa transformării lui în noţiune. În acest context, este de aşteptat ca niciodată să nu fim pregătiţi să facem faţă acestui fenomen pentru că mutaţiile care îl caracterizează sunt eliminate ab initio din concept.
Perspectiva non-aristotelică, surprinsă de Alfred Korzybski în lucrarea „Science and Sanity”, vizează eliminarea în procesul cunoaşterii a confuziei între realitate şi propria noastră reprezentare asupra ei, operaţionalizând, în sensul unei adaptări, celebra propoziţie schopenhauriană „Lumea este reprezentarea mea”. În acest context, autorul atrage atenţia asupra proceselor psihice de cartografiere a realităţii şi propune o serie de instrumente de investigare a sensului şi semnificaţiei reprezentărilor noastre despre lume.
Revenind la propoziţia „Corupţia este o problemă de securitate naţională”, dacă „…nu punem la îndoială sau nu provocăm substantivizările, experimentăm cuvântul şi referentul său ca fiind statice şi permanente. Pe când creierul nostru nu primeşte niciun mesaj de mişcare, noi simţim permanenţa, constanţa şi chiar blocajul” (Hall, 2008, p. 107).
Concluzii
Această dizertaţie nu invită la eliminarea gândirii din ecuaţia cunoaşterii, lucru oricum imposibil de realizat, ci la (re)acordarea rolului şi locului gândirii în proces. Şi asta pentru că aşa cum vorbim, aşa şi gândim, iar aşa cum gândim, aşa şi acţionăm. Gândirea este necesară dar nu şi suficientă, iar produsele ei există strict în interiorul propriei arhitecturi şi nu vizează sau surprind realitatea.
Autor: Marius Antonio Rebegea
