Amici și inamici strategici. Perspectiva rusească

Anul 2020 a consemnat, în mod previzibil, menținerea interesului rus de a evalua oportunitatea unei alianțe militare cu Beijingul. Preocuparea Moscovei de a adopta o poziție a devenit o prioritate strategică pe fondul deteriorării relațiilor cu Kievul (2014), în condițiile în care Ucraina a optat pentru integrare europeană și euro-atlantică. Răspunsul formulat în acest context de conducerea statului rus nu a fost categoric, precizându-se că Moscova nu exclude, în perspectivă, o alianță cu Beijingul, însă nu o consideră, în prezent, necesară. Pentru a înțelege acest răspuns, vom proceda, în continuare, la evaluarea Rusiei ca putere mondială din punct de vedere geoistoric și geostrategic. Vom putea, astfel, identifica fundamentele și imperativele istorico-strategice pe care Moscova și-a construit acest răspuns succint în formulare, însă foarte complex în esența lui.

În consecință, ne vom raporta la Rusia ca fiind entitatea statală care, în calitate de succesoare a Uniunii Sovietice, domină Heartlandul. Privit strict din unghi geostrategic, Heartlandul reprezintă aria pivot ce asigură condițiile naturale necesare formării unei puteri care să controleze întreg mapamondul. Din perspectivă geografică, arealul respectiv se situează în partea centrală a Eurasiei, cuprinzând Siberia și spații vaste din Europa Orientală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Asia Centrală și Orientul Îndepărtat. Din punct de vedere teritorial, aria pivot s-a identificat cu URSS și cu numeroase regiuni aflate în vecinătate, care au fost incluse în sfera sa de influență. Heartlandul este bogat în resurse și beneficiază de protecție naturală, mai ales din partea lanțurilor muntoase și a întinderilor deșertice din sud, precum și a apelor înghețate ale oceanului planetar din nord.

Competiția dintre Heartland și Rimland

Uniunea Sovietică și-a disputat supremația mondială cu puterile care, pe parcursul istoriei, au stăpânit litoralul Eurasiei, respectiv Rimlandul. Este vorba de un spațiu imens, intens populat și bogat în resurse naturale, care, asemenea Heartlandului, permite, în plan geostrategic, dominarea mapamondului. Din punct de vedere geografic, Rimlandul cuprinde Europa Occidentală, precum și teritorii întinse din Europa Orientală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Orientul Îndepărtat. În perioada interbelică, litoralul Eurasiei a fost controlat de Imperiul britanic printr-un sistem colonial care i-a oferit oportunitatea de a-și crea puncte-cheie la nivelul oceanului planetar. După ultima conflagrație mondială, Londra, epuizată în urma războiului cu Germania, a fost succedată ca putere în zona Rimlandului de către Statele Unite, care s-au impus, până în prezent, printr-o rețea de baze militare.

Conflictul Rusiei cu Imperiul britanic și, ulterior, cu SUA, se înscrie în logica perfectă a antagonismului pe baza căruia funcționează geostrategia, având în vedere că Heartlandul și Rimlandul se află într-o perpetuă opoziție. A existat, dintotdeauna, o adversitate care a presupus, inevitabil, competiția dintre puterile continentale (telurocrațiile) și cele maritime (talasocrațiile), așa cum a fost cazul războaielor antice dintre Roma și Cartagina ori Sparta și Atena. De asemenea, s-a manifestat permanent o tendință naturală a Heartlandului de a avansa spre mările calde din sud, respectiv a Rimlandului, de a se dezvolta spre stepele și pădurile boreale din nord. De exemplu, Imperiul macedonean s-a extins, în Antichitate, din Rimlandul european până în Asia Centrală, așa cum, în Evul Mediu, expansiunea mongolă, pornită din Heartland, a ajuns până la Marea Mediterană și Golful Persic.

Evoluțiile din Rimlandul european

După ultimul Război Mondial, Moscova a pătruns adânc în Rimlandul european, creând un cerc de securitate extern din statele cărora le-a impus comunismul și un cerc intern, format din teritoriile anexate în timpul conflagrației (din care făceau parte și Basarabia, și nordul Bucovinei). Ulterior disoluției comunismului în Europa de Est (1989-1991), fostele republici socialiste și țările baltice au aderat la UE și NATO. Pentru a-și conserva influența în spațiul ex-sovietic, Rusia a lansat propriile structuri de integrare (CSI, Uniunea Eurasiatică, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă) și a investit masiv în tehnologie militară avansată. În situații de criză, nu a ezitat să intervină în forță, speculând tensiunile interetnice, prin susținerea unor entități separatiste pro-ruse (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud), ori acționând militar în Georgia (2008) și Ucraina (2014).

Un succes major al Rusiei a constat, în ultimii ani, în inițierea unei cooperări punctuale cu Turcia, exploatând anumite nemulțumiri ale Ankarei față de SUA și UE. Moscova a reușit, astfel, să destabilizeze extremitatea sudică a flancului estic al NATO și să izoleze Turcia în cadrul spațiului euroatlantic. În aceste condiții, Ankara nu mai poate deveni un nucleu coagulant pentru o uniune pan-turcofonă în Eurasia, capabilă să amenințe dominația rusă în Heartland. Moscova a reușit, totodată, să încadreze strategic Ankara pe axa nord-sud, impunându-se în regiuni vizate de Turcia ca sfere de influență. Astfel, în estul Mediteranei Rusia s-a afirmat ca putere prin instalarea oficială de baze militare (2015), în urma intervenției în războiul civil din Siria. În Caucazul de Sud, Moscova și-a extins influența militară, gestionând în avantajul său conflictul azero-armean din Nagorno Karabah (2020).

Încadrarea strategică a Heartlandului

Reacționând la anexarea Crimeii și destabilizarea Ucrainei (2014), NATO și-a consolidat prezența militară în istmul ponto-baltic, iar SUA și UE i-au impus Rusiei sancțiuni economice. Din cauza evoluțiilor defavorabile din Rimlandul european, Moscova a fost nevoită să se mobilizeze în flancul vestic al Heartlandului. În trecut, Rusia a rezistat atacurilor din zona Rimlandului european, respectiv atât în fața ofensivei franceze (1812), cât și celei germane (1941-1943), pentru că, în absența unei amenințări în Orient, și-a putut angrena exclusiv forțele în Europa. Succesele sale s-au datorat și capacității de a exploata defensiv particularitățile geografice ale Heartlandului (accesibilitate redusă, condiții climatice extreme, resurse naturale bogate). De asemenea, a valorificat potențialul etnic, având în vedere că populația rusă este concentrată în estul Europei, formând o uriașă bariera umană.

În prezent, pe fondul mobilizării sale în Europa, Moscova își asumă riscul de a fi încadrată strategic în Orientul Îndepărtat. În istorie, Rusia a fost învinsă în momentul în care Occidentul a exercitat simultan asupra Heartlandului o presiune atât în zona Rimlandului european, cât și în partea asiatică a lui. Așa s-a întâmplat în Războiul Crimeii (1853-1856), când anglo-francezii au intervenit în Marea Neagră, dar au acționat și în Pacific. În ultima conflagrație mondială, Moscova a avut abilitatea de a evita încadrarea strategică și, implicit, angajarea concomitentă pe două fronturi. Astfel, în contextul declanșării iminente a războiului, Uniunea Sovietică a învins Japonia (1939), forțând-o să se extindă în Pacific, și nu în Heartland. Deși a devenit, ulterior, aliată cu Germania, Japonia a refuzat să atace URSS, iar Moscova s-a putut mobiliza în Rimlandul european pentru a învinge Berlinul.

Dependența strategică a Heartlandului

Puterile care au stăpânit Heartlandul au avut, episodic, forța de a-și asigura independența strategică față de Rimland (așa cum a fost cazul Imperiului mongol și al URSS). Aceste momente de apogeu au fost, însă, relativ scurte ca durată și au reprezentat o excepție, deoarece, pentru a-și conserva dominația, puterile din Heartland au avut, de regulă, nevoie de aliați provenind din zona Rimlandului. De exemplu, aflat în conflict politico-diplomatic cu Londra, în Asia, din cauza Afganistanului, Sankt-Petersburgul a inițiat o alianță cu Austro-Ungaria și Germania (1873), pentru a-și proteja flancul european într-un eventual război. Orientul Îndepărtat a fost cea mai expusă regiune a Rusiei nu doar încadrării strategice, ci și în fața expansiunii puterilor asiatice. În absența alianțelor, Heartlandul a înregistrat eșecuri majore în zonă, așa cum s-a întâmplat în războiul ruso-japonez (1904-1905).

În prezent, dacă pentru a preveni încadrarea strategică Moscova mizează în Orientul Îndepărtat pe cooperarea cu Beijingul, în Orientul Mijlociu se bazează pe legătura cu Teheranul. Accesul Iranului atât la Oceanul Indian, cât la și Marea Caspică s-a dovedit vital pentru URSS în ultimul Război Mondial, când anglo-americanii au exploatat deschiderea maritimă a Teheranului pentru a aproviziona rezistența sovietică în fața atacului german. Pe acest fond se profilează dependența strategică a Heartlandului în raport cu segmente majore din Rimlandul asiatic. Conexiunile Moscovei cu Iranul și China sunt favorizate de existența unui adversar comun (SUA), activ în zone maritime revendicate ca sfere de influență de Beijing, respectiv Teheran (Marea Chinei de Sud, Golful Persic). Astfel, între Rusia, China și Iran funcționează, în realitate, o interdependență strategică (cu grade diferite de manifestare).

Ofensiva Rimlandului asiatic

Deși, în Rimlandul asiatic, Rusia se bazează pe sprijinul Chinei și al Iranului cu ajutorul cărora evită încadrarea strategică, aceste legături nu sunt foarte solide. Există divergențe de ordin istorico-strategic care înscriu Moscova în competiție cu Teheranul în Caucazul de Sud, dar, mai ales, cu Beijingul, în Asia Centrală și Orientul Îndepărtat. De altfel, exploatând vulnerabilitatea Rusiei în interiorul Heartlandului, ca urmare a mobilizării în flancul european, China și-a extins influența în Asia Centrală. Aceasta a început să umple locul gol lăsat de SUA după îndepărtarea lor din regiune de către Moscova, odată cu închiderea ultimei baze americane din Kârgâzstan (2014). China și-a intensificat acțiunile subsumate diplomației militare și cooperării antiteroriste cu statele central-asiatice. De asemenea, și-a deschis o bază militară în Tadjikistan (2016), la frontiera cu Afganistan și Xinjiang.

Intervenind în Asia Centrală, Beijingul își revendică, de fapt, sfera de influență pierdută, în trecut, în fața Rusiei. A recâștigat-o economic după prăbușirea URSS, iar, în prezent, își protejează militar investițiile masive în fața unor multiple amenințări (terorism, extremism și separatism). În Orientul Îndepărtat, acțiunea Beijingului este prudentă și se limitează la investiții având în vedere că se derulează în raport cu un teritoriu aflat în componența Rusiei. Este însă un spațiu de interes strategic și cu valoare istorică deoarece, parțial (respectiv nord-estul Manciuriei), a fost o regiune a Imperiului chinez.

Reacția Heartlandului în Rimland

Ca să își reducă dependența strategică față de Rimlandul asiatic, Rusia a depus, în ultimii ani, eforturi susținute pentru a-și spori prezența militară în arealul Indo-Pacific. A urmărit să obțină acces la Oceanul Indian, astfel că și-a planificat înființarea unei baze militare la Marea Roșie (în Sudan). Moscova și-a consolidat relațiile militare cu diverse state, inclusiv puteri regionale care reprezintă competitori ai Chinei (de exemplu, India, Vietnam, Filipine) sau cu care Beijingul are conexiuni strategice (de pildă, Pakistan). De asemenea, a manifestat interes pentru colaborări militare cu țări vizate de extinderea influenței chineze (de exemplu, Birmania, Thailanda, Sri Lanka, Bangladesh). Moscova a urmărit, astfel, să își asigure opțiuni alternative pentru eventuale alianțe în zona Rimlandului asiatic și să crească nivelul interdependenței strategice (în special, între Rusia și China).

Acțiunea Moscovei din zona Indo-Pacifică se derulează în contextul în care Beijingul a evoluat, în Asia Centrală, de la statutul de soft-power la cel de hard-power (devenind un furnizor alternativ de securitate celui rus), iar investițiile sale din Orientul Îndepărtat s-au extins și în Siberia Orientală. Există perspectiva ca situația să devină favorabilă Chinei și în Asia de Sud, ca urmare a retragerii americane din Afganistan. Se conturează, astfel, oportunitatea pentru Beijing de a se implica, inclusiv prin crearea de baze militare, în Afganistan. În această eventualitate, China nu doar reușește o încercuire strategică a unui competitor, respectiv India, ci își asigură un culoar terestru spre Iran, pentru a-și consolida legăturile în Orientul Mijlociu și a putea contracara o potențială alianță ruso-indiană împotriva sa. Orice demers al Moscovei de a obține acces la Oceanul Indian ar fi astfel blocat.

Alianța Heartlandului cu Rimlandul

Competiția dinte China și Rusia este rezultatul direct al rivalității ce definește relația dintre Heartland și Rimland. În istorie, China și Europa au fost avantajate strategic de existența unui Heartland slab. În schimb, un Heartland puternic a însemnat, pentru Rimland, invazii, cedări teritoriale și cuceriri militare. Au fost momente de presiune uriașă în care, de exemplu, salvarea Europei de la distrugere ori poate chiar de la cucerire deplină a depins de tensiunile interne din Heartland (războiul civil din Imperiul mongol) sau de intervenția externă (politica SUA de îngrădire a comunismului). Inevitabil, rivalitatea strategică nu a permis formarea unor alianțe durabile între Heartland și Rimland. Înțelegerile au fost conjuncturale și doar au amânat războiul (de exemplu, pactul de neagresiune sovieto-german) sau au eșuat (de pildă, negocierile franco-mongole pentru o alianță anti-islamică).

Având în vedere specificul relațiilor dintre Heartland și Rimland, cooperarea ruso-chineză din prezent nu poate fi decât pragmatică, fiecare putere urmărindu-și independent interesele. În contextul mobilizării în Europa, Moscova ar fi avantajată, la momentul actual, de o alianță militară cu Beijingul, deoarece ar evita încadrarea strategică în Orientul Îndepărtat. Însă, în perspectivă, alianța ar consolida China pentru că ar urma să acceseze nerestricționat expertiză militară și armament strategic din Rusia. În condițiile în care deține, față de Moscova, o superioritate demografică și un avans economic ce tind să se accentueze, transformarea Beijingului într-o superputere militară ar însemna ocuparea unei poziții secundare a Rusiei în cadrul alianței. Această subordonare este riscantă deoarece se manifestă în raport cu o putere din Rimland ce vizează să își extindă influența în Heartland.

Abstract

In the context of Russia’s strained relations with NATO and the EU, due the conflict in Ukraine, the issue of achieving a military alliance with China has become a strategic priority for Russia. Currently, this alliance would be beneficial to Moscow because it would avoid a strategic blockade in the Far East against the background of a mobilization of troops on the European flank. However, this alliance would strengthen China, which seeks to expand its influence inside the Heartland in the future.

Autori: F.B. Suciu (Echipa Awareness) și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*