„Pentru că sunt un laborator al gândirii. Nu gândesc pentru mine, ci pentru stat, națiune, istorie. Îl aștept pe Ivan Grozny al meu. Toți politicienii care sunt în căutarea adevăratei mari idei ruse mă vor întâlni mai devreme sau mai târziu.” (Citat din: Czekam na Iwana Groźnego – interviu cu Alexander Dughin de Grzegorz Górny, „Fronda. Pismo poświęcone” 1998, nr. 11-12, p. 145)
„Este obligatoriu să înțelegem ce fac rușii în Europa, cum își ating obiectivele geopolitice. Cei care nu reușesc să înțeleagă vor lua decizii politice eronate și vor fi suporta înfrângeri.” (K. Chodkowski, Rosja wobec Kaukazu Południowego. Raport geopolityczny, Częstochowa 2013, Polskie Towarzystwo Geopolityczne, p. 3. Generalul Andor Šándor s-a aflat la conducerea Serviciului Militar de informaţii ceh (VZ) între 2001 şi 2002); în prezent, acesta este expert în probleme de securitate şi terorism. Vezi: Gl. Ing. Andor Sandor (v záloze) [online], http:.//www.andorsandor. cz/)
Într-una din cărţile sale, un renumit expert rus neo-romantic, Adam Pomorski, recomandă cititorilor polonezi să fie precauţi atunci când numără filozofii ruşi excentrici – în opinia lor – în rândul proscrişilor politici şi sociali. În opinia autorului, realitatea indică faptul că, în pofida acestei opinii larg răspândite, astfel de persoane formează elita intelectuală rusă, iar ideile acestora exercită o influenţă semnificativă asupra societăţii. Unul dintre aceştia este Alexander Dughin – filozof, sociolog, editorialist, geopolitician, expert în ştiinţe ezoterice şi lector universitar. Fără îndoială, Alexander Dughin este o personalitate controversată şi ambiguă. În perioada de început a activităţii sale publice, a fost suspectat de colaborare cu organizaţii naziste şi de glorificare a criminalilor nazişti (ex. Dughin a fost membru a organizaţiei „SS Black Order” condusă de Jevgeny Golovin, simpatizant al sectei care îl venerează pe Satana „Order of the Temple of the East” condusă de Aleister Crowley, şi la Madrid, l-a frecventat pe Leon Degrell – fost comandant al diviziei Waffen SS „Walonien”). Dughin se remarcă în rândul intelectualilor ruşi prin concepţiile sale extravagante, precum şi prin originalitatea judecăţilor şi predicţiilor. În ciuda misticismului şi dogmatismului, sistemul elaborat de gândire al lui Dughin este adesea surprinzător, însă întotdeauna extrem de bine documentat, coerent, erudit şi susţinut prin exemple din mai multe discipline. Dughin îşi formulează teoriile prin aplicarea unei abordări dogmatice şi principiale, adesea susţinută de argumente filozofice şi din escatologia mistică. În ciuda faptului că opiniile sale ridică obiecţii etice – în special în afara graniţelor Rusiei nu li se poate nega remarcabila coerenţă.
Oamenii de ştiinţă străini îl consideră pe Dughin reprezentativ pentru echivalentul rus al „Noii Drepte” şi al tradiţionalismului integralist – alături de Ananda Kentish Coomaraswamy, Rene Guenon, Julius Evola şi Mircea Eliade -, precum şi precursor al studiilor referitoare la geografia sacrală. Teoriile lui Dughin se bazează pe reuşitele unor geografi şi experţi britanici şi germani în geopolitică, precum Halford John Mackinder, Karl Haushofer sau Friedrich Ratzl.
Cu timpul, concepţiile lui Dughin au evoluat, cu toate acestea baza lor a rămas neschimbată. Modul în care acesta interpretează procesele politice şi sociologice contemporane se bazează mai degrabă pe geopolitică decât pe criterii de „stânga” sau de „dreapta”, ceea ce s-a reflectat în încurajarea dezvoltării mişcării naţionalist-bolşevice. Principala reuşită a lui Alexander Dughin în ceea ce priveşte geopolitica a fost aceea de a reuni ideologia eurasiatică cu paradigma geopolitică, ceea ce a inspirat opinia publică rusă, îndeosebi membrii elitei conducătoare a Federaţiei Ruse.
După cum susţine în mod emfatic într-una din cărţile sale, Bazele Geopoliticii – Viitorul geopolitic al Rusiei, istoria umanităţii este marcată de confruntări între două super-civilizaţii: „Terestră” (eurasiatică) şi „Maritimă” (Atlanticul). Super-civilizaţia terestră reprezentată, potrivit lui Dughin, de Rusia poate fi descrisă prin caracteristici precum barbarism, cult al puterii, inclinaţie pentru tradiţie şi spiritualitate, colectivism şi regimuri autoritare. Prin urmare, această civilizaţie este adesea menţionată ca fiind „Super-civilizaţia militar-autoritară”. Super-civilizaţia maritimă, reprezentată de SUA şi de Europa de Vest, este, în schimb, caracterizată de trăsături precum raţionalism, individualism, conformism, capitalism, democracţie şi materialism. Scopul geopolitic exagerat al lui Dughin este de a instaura „Imperiul continental eurasiatic al Rusiei” şi de a elimina orice influenţă americană din „Lumea Veche”.
Un element cheie în atingerea acestui ţel ar trebui să fie o serie de alianţe între Moscova, Berlin, Tokyo şi Teheran, care să conducă la apariţia unei entităţi administrative enorme – materializare a dorinţei Rusiei de a forma un „Imperiu eurasiatic”. O asemenea entitate ar fi compusă dintr-un centru şi imperii satelit secundare, spre exemplu „Imperiul European” condus de Germania, „Imperiul din Pacific” condus de Japonia şi „Imperiul din Asia Centrală” condus de Iran.De remarcat faptul că proiectul geopolitic al lui Dughin utilizează şi dezvoltă conceptul german de „Spaţiu mare” (Grossraum) propus de filozoful nazist Carl Schmitt. În lucrările sale mai recente, Dughin s-a concentrat asupra procesului de globalizare, perceput ca expresie a aspiraţiilor imperiale ale Alianţei Atlantice.
Dughin compară globalizarea cu propria concepţie privind „Lumea multipolară”, presupunând coexistenţa armonioasă a societăţilor din culturi diferite.
Trebuie subliniat faptul că numeroase concepţii geopolitice ale lui Alexander Dughin sunt reflectate de ideea unei „Europe Mari” (Большая Европа) promovată de diplomaţia rusă, care presupune integrarea Federaţiei Ruse şi a Uniunii Europeane. De remarcat faptul că proiectul „Europei Mari” s-a cristalizat între 2002 şi 2011, în perioada în care Dughin a desfăşurat o activitate politică şi publicistică intensă. Versiunea rusă a „Marii Europe” include Blocul Vestic (Uniunea Europeană) condus de Germania şi Blocul Estic (Uniunea Eurasiatică) sub conducerea Rusiei.
Ambele blocuri ar trebui să încheie acorduri şi să înfiinţeze instituţii cu caracter transfrontalier, obţinându-se astfel o zonă parţial integrată din punct de vedere economic (inclusiv sectorul energetic), precum şi o platformă aferentă unei politici de securitate comune. O astfel de zonă economică nu ar împiedica încercările Rusiei de a obţine un statut de imperiu. Prin faptul că încearcă crearea unei alianţe politice şi economice competitive, ideea „Marii Europe” are nuanţe pronunţat antiamericane. Astfel, opoziţia faţă de hegemonia SUA rămâne un imperativ al politicii externe ruse. Cu toate acestea, majoritatea iniţiativelor ruse privind proiectul „Marii Europe” de până acum au fost sortite eşecului. În prezent, scenariul cel mai plauzibil este acela privind crearea „Uniunii Eurasiatice”, care rămâne printre proiectele geopolitice ruse prioritare.
În ceea ce priveşte proiectul „Marii Europe”, acesta va fi cel mai probabil amânat – potrivit diplomaţiei ruse – până ce Uniunea Europeană, slăbită de criza globală şi de poziţia politică în scădere a SUA (ex. un rezultat negativ al conflictului sirian, facilitând hegemonia rusă în Orientul Mijlociu) va fi mai dispusă să accepte condiţiile Rusiei.
Teoriile geopolitice ale lui Dughin se reflectă în politica externă adoptată de Federaţia Rusă. Integrarea în zona politică şi economică post-sovietică este o precondiţie pentru viitoarea poziţie a Rusiei ca garant al „Noii Ordini” în Eurasia şi chiar în lume.
Fără îndoială, următoarea etapă a proiectului o reprezintă politica Federaţiei Ruse privind Ucraina, evidenţiată de Dughin în cea mai cunoscută carte a sa: Bazele Geopoliticii – Viitorul geopolitic al Rusiei, publicată în 1997. Opiniile lui Dughin privind viitorul geopolitic al Ucrainei se regăsesc în capitolul cinci, sub titlul caracteristic: Geopolitica internă a Rusiei.
Potrivit lui Dughin, problema suveranităţii Ucrainei este atât de importantă, încât poate conduce la conflict armat şi este, prin urmare, considerată o chestiune ce ţine de afacerile interne ale Federaţiei Ruse.
În opinia lui Dughin, existența unui stat ucrainean independent și suveran nu este în interesul Moscovei, ci reprezintă mai degrabă o lovitură serioasă la adresa securității geopolitice a Rusiei. Controlul asupra Ucrainei este o condiție preliminară pentru crearea unui Imperiu Eurasiatic continental.
Potrivit lui Dughin, o Ucraină suverană poate deveni cu uşurinţă un centru de influenţă al Alianţei Atlantice care ar putea ameninţa întreaga Eurasie. Acest lucru justifică destrămarea geopolitică a Ucrainei în teritorii mai mult sau mai puţin autonome din punct de vedere cultural, aflate sub influenţa Moscovei sau a Europei continentale (prin care se înţelege Germania). Pentru Rusia, teritoriul cheie este coasta nordică a Mării Negre, inclusiv Crimeea. Impunerea superiorităţii Rusiei asupra acestui teritoriu ar asigura inviolabilitatea graniţelor Federaţiei Ruse, ar proteja Eurasia Centrală de influenţele Turciei „Atlantice”, ar facilita controlul asupra Bazinului Mării Negre, inclusiv asupra Bosforului şi Dardanelelor. După cum subliniază Dughin, asigurarea controlului politic şi militar total asupra coastei de nord a Mării Negre, din Ucraina spre Abhazia, ar reprezenta un aspect imperativ necesar în politica externă a Rusiei în această parte a lumii.
În contextul situaţiei actuale din Ucraina, opiniile lui Dughin exprimate în Bazele Geopoliticii devin realitate. De exemplu, în declaraţia din 2 martie 2014, Dughin îşi exprimă clar şi fără urmă de îndoială opinia ce justifică interesele Rusiei în calitate de Mare Imperiu continental:
Cât de mult va avansa Rusia spre Vest ca răspuns la provocarea „Atlantică” din Kiev? Aceasta nu este o întrebare practică, nici o predicţie. Aceasta este geopolitică (…). La nivel mai practic, configurarea graniţelor este o condiţie preliminară pentru toate potenţialele războaie externe, determinând, de asemenea, semantica conflictelor interne (ex. separatismul, revoltele etc.). Graniţa este, prin urmare, un element cheie al politicii. Toate războaiele sunt menite să redeseneze sau să protejeze graniţe. Graniţele determină victoriile şi înfrângerile, stabilesc punctele de plecare şi sunt cauza viitoarelor inevitabile prăbuşiri, precum căderile celor mai mari state din istorie care au fost invariabil legate de graniţele acestora. Aceasta este „metafizica graniţelor”, aşadar.
Doar în urmă cu o săptămână, graniţa dintre Federaţia Rusă şi învecinata Ucraină era stabilă. Prăbuşirea statului ucrainean, ca urmare a unei lovituri de stat şi a preluării puterii de către Junta nazistă a lui Sania Bityj şi a camarazilor săi eliberaţi cu nesăbuinţă din spitale şi din închisori a dus la slăbirea şi destabilizarea graniţei vestice a Rusiei. În prezent, Crimeea se află sub influenţa noastră, ca şi Oseţia de sud şi Abhazia. Ucraina de est le va urma curând exemplul, alăturându-se acestei structuri. Dacă această tendinţă continuă, ne vom apropia cu uşurinţă de Nipru şi vom ocupa malul stâng. Desigur, acest lucru implică unele eforturi, dar la urma urmelor este fezabil. Următoarele motive de îngrijorare sunt Kievul şi Galiţia. Aici, din nou, depinde de situaţie. Ar trebui, aşadar, să punem o serie de întrebări: Care este graniţa vestică pe care ne-o dorim? Nu: Ce este posibil?, ci: Ce ne dorim? Principala sarcină a Rusiei este de a-şi asigura zona Europei continentale care se învecinează cu graniţa noastră vestică. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă Europa germană sau slavă (inclusiv ortodoxă), nu pro-americană, nici Europa anglo-saxonă, nici „cordonul sanitar”. Sectoarele germane şi ruse de influenţă ar trebui să se învecineze sau să se suprapună într-un echilibru special. Europa continentală, „zona centrală” a Europei (Heartland-ul), telurocraţia europeană ar trebui să se întindă în vestul graniţelor noastre vestice. Apoi telurocraţia rusă şi cea europeană (germană sau franco-germană) date fiind diferenţele dintre ele îşi vor consolida poziţa împotriva talasocraţiei anglo-saxone, oligarhiei financiare şi hegemoniei americane.
Acest concept nu poate fi materializat atâta timp cât există „cordonul sanitar”. Prin urmare, vom accepta doar o Polonie pro-rusă şi/sau pro-germană, o Ungarie pro-rusă şi/sau pro-germană, o Românie pro-rusă şi/sau pro-germană, o Bulgarie pro-rusă şi/sau pro-germană, o Slovacie pro-rusă şi/sau pro-germană, o Ucraină de vest (Galiţia) pro-rusă şi/sau pro-germană. Ideal ar fi ca toate aceste ţări să fie pro-ruse, deşi este acceptabilă şi orientarea pro-germană (pentru susţinătorii opţiunii europene). Absolut inacceptabile sunt orientările anglo-saxone, pro-americane, atlantice, talasocratice şi, prin urmare, antiruse şi/sau antigermane. Potrivit acestui concept, avem pe de o parte Rusia şi, pe de altă parte, Europa (Germania) – ca o alianţă a două zone centrale (Heartland-uri). Între aceşti doi poli continentali se întinde un mozaic de naţiuni şi ţări care înclină către un pol sau celălalt.
Acesta era coşmarul lui Mackinder şi Brzezinski – sfârşitul Noii Ordini Mondiale. Pentru a ne asigura astfel de graniţe, avem nevoie de o Germanie pro-germană, liberă de influenţa americană (inexistentă în prezent), o Federaţie Rusă pro-rusă (care există, în parte, reprezentată de Putin, dar contrazisă de clasa politică rusă) şi restul ţărilor în echilibru între cele două zone centrale (Heartland-uri). Pentru noi, doar astfel putem avea o graniţă de vest satisfăcătoare. Cu alte cuvinte, Europa continentală este esenţială pentru noi, în timp ce de Europa Atlantică, în oricare dintre formele sale, ne putem dispensa. Prin urmare, Rusia, în lupta sa pentru graniţe corecte, rămâne profund interesată de revoluţia europeană, urmărind eliberarea Germaniei (acolo unde soldaţii americani au luat locul soldaţilor noştri), precum şi a altor teritorii sub ocupaţie Atlantic-europeană, de sub dictatul american.
Pentru cauza noastră, sunt necesare revoluţii naţionale în Germania, Italia, Spania, Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Portugalia.
Până atunci sunt prea multe ameninţări la adresa securităţii noastre. Prin urmare, Rusia trebuie să devină un bastion al revoluţiei europene. Rusia nu-şi va înceta marşul eliberator/ revolta din Crimeea, pe râul Nipru sau la graniţele vestice ale „fostei Ucraine”. Scopul nostru este de a elibera Europa de ocupaţia atlantică, aceeaşi care a creat dezastrul de la Kiev şi a renunţat la putere în favoarea juntei criminale.
Ţelul nostru este marea luptă continentală pentru eliberare, o bătălie pentru Europa, în primul rând. Pentru a ne atinge scopul egoist de a ne asigura graniţe corecte, trebuie să eliberăm, de asemenea, întreaga Europă, nu doar partea centrală. Provocările inspirate de SUA în apropierea graniţelor Rusiei, precum şi spiritul aventurier al Victoriei Nuland, care dezvăluie adevărata ei atitudine faţă de Europa, ne-au determinat să opunem o rezistenţă activă împotriva dictaturii Atlanticului (…). Ne îndreptăm spre vest, în direcţia voastră, în apărarea graniţelor noastre.
Raportat la numeroasele realizări intelectuale ale lui Dughin, acest articol se limitează la prezentarea celor mai importante elemente ale creaţiei sale.
Scopul autorului nu este acela de a efectua o analiză detaliată a conceptelor de geopolitică ale lui Dughin, ci de a reda influența politică a acestuia asupra autorităților Federației Ruse, subliniind conexiunile dintre acesta și serviciile secrete civile și militare.
În context, pentru continuarea analizei se impune prezentarea opiniilor lui Dughin privind securitatea şi funcţionalitatea serviciilor secrete şi oferirea unui răspuns cititorilor la întrebarea: în ce măsură au inspirat concepţiile lui Dughin reforme în serviciile secrete în timpul mandatului lui Vladimir Putin? Un alt subiect important este modul în care sunt receptate conceptele ideologice ale lui Dughin de către actuali şi foşti angajaţi ai serviciilor secrete care au fost martori la înlocuirea ideologiei comuniste cu noi tendinţe.
Articolul de faţă este elaborat pe baza scrierilor şi declaraţiilor lui Dughin, precum monografii, articole, comentarii politice şi interviuri referitoare la serviciile secrete şi la securitate. Partial, aceste lucrări au fost publicate în presă şi pe portaluri de internet deţinute de concerne media renumite sau de grupări şi organizaţii politice. Conţinutul acestora a fost comparat cu lucrări publicate de analişti occidentali şi cu surse oficiale şi neoficiale de pe Internet privind legăturile lui Dughin cu autorităţi din serviciile secrete civile şi militare.
În ultimii douăzeci ce ani, internetul a cunoscut o dezvoltare extraordinară în Federaţia Rusă, fiind disponibil pe scară largă, ceea ce a făcut imposibil ca agenţiile guvernamentale să controleze întregul conţinut. Prin urmare, internetul rămâne una dintre puţinele surse de informaţii care fac obiectul unor activităţi moderate de cenzură. De remarcat faptul că internetul a devenit, de asemenea, unul dintre canalele de comunicaţii de bază între guvern şi cetăţeni, precum şi un instrument de îndoctrinare şi propagandă (ex. proiectul guvernamental intitulat Rusia electronică).
Acest fenomen implică în principal instituţiile guvernamentale, o parte din mass media şi membri ai elitei ruse care utilizează acest canal de comunicaţii. Ceea ce este tipic pentru mass media rusească – deţinută pe de o parte de guvern şi de susţinători ai Kremlinului şi pe de altă parte de cercurile opozante Kremlinului – sunt aşa-numitele „războaie informatice”. Ideea în spatele unor astfel de războaie este de a face publice informaţii compromiţătoare, menite să discrediteze oponenţii în ochii opiniei publice. Această practică a dat naştere unor portaluri de Internet, cum ar fi Kompromat.ru (rusă KOΠРОMAT, derivat din KOΠРОMΕТЙРУЮЩИЙ MАTΕРИАЛ – material compromiţător despre cineva). Se crede că aceste portaluri sunt administrate şi operate de serviciile secrete ruse, care diseminează informaţii operative prin jurnalişti de încredere. Informaţiile compromiţă-toare pot fi folositoare pentru a crea unor persoane sau unui întreg cerc politic sau social o imagine negativă.
Portalurile acceptă în schimbul unei taxe – orice informaţii, inclusiv zvonuri. Fără îndoială, acestea reprezintă surse atractive de informaţii privind conexiunile şi relaţiile politice, de afaceri şi sociale cu elitele ruse. Cu toate acestea, trebuie reţinut faptul că acurateţea informaţiilor lasă mult de dorit şi, prin urmare, trebuie abordate şi verificate cu mare atenţie. Potrivit lui Graham H. Turbiville, popularizarea internetului determină o creştere a numărului publicaţiilor referitoare la structura organizaţională şi metodele operative ale serviciilor secrete ruse, precum şi la conexiunile acestora cu lumea politică şi de afaceri. Se face schimb de opinii pe varii platforme, precum portaluri sau chat rooms.
Printre cele mai cunoscute portaluri se numără: (i) portalul revistei „Bratiszka”, ce are drept țintă ofițeri ai serviciilor secrete și (ii) website-uri pentru foști angajați ai unor structuri precum Forțele Speciale și Veterani ai Serviciilor Secrete și Fundația Ofițerilor „Wympiei-Garant”.
G.H. Turbiville subliniază faptul că, în ciuda interdicţiei de a face publice detalii privind operaţiuni ale serviciilor secrete, poate fi reconstruit frecvent contextul unei situaţii sau eveniment pe baza unor informaţii fragmentare care s-au scurs către public. În plus, aceste surse dezvăluie o parte din ideologia şi concepţia despre lume a foştilor şi actualilor angajaţi ai serviciilor secrete ruse.
Sursele disponibile sugerează că legătura cu serviciile secrete a apărut încă din tinereţea lui Dughin, dată fiind profesia tatălui. Potrivit uneia dintre numeroasele versiuni, Gelij Alexandrovich Dughin (1935-1998), soţul Galinei Viktorovna Dugina – mama lui Alexander, fizician de origine ucraineană (nume de fată Anufrenko), născută în Arhangelsk – şi-a abandonat familia în 1965.
Informaţiile privind cariera sa ulterioară sunt contradictorii şi vagi, ceea ce dă naştere la opinii divergente printre oamenii de ştiinţă şi analişti. Unii dintre aceştia, de exemplu Stephen Shenfield, Andreas Umland şi Leszek Sykulski, susţin varianta potrivit căreia Gelij Alexandrovich Dughin era ofiţer superior (ca şi tatăl său, Alexander Ivanowich Dughin) sau general în cadrul serviciului militar rus de informaţii GRU, ceea ce a facilitat cariera de om de ştiinţă a lui Alexander şi i-a oferit un start decent în perioada sovietică.
Un alt om de ştiinţă – John Dunlop – îl citează pe Geydar Dzhemal – prietenul lui Dughin şi colaborator în anii 1980, potrivit căruia tatăl lui Alexander ar fi fost general KGB. Potrivit biografiei oficiale a lui Dughin postată pe site-ul personal şi pe portalul „Izborsk Club”, Gelij Dughin a fost militar, iar apoi general-locotenent al Serviciului Vamal Federal al Rusiei, care în anii 1990 se afla în subordonarea Comitetului Vamal de Stat din Federaţia Rusă.
Versiunea de mai sus a fost confirmată de Anton Shechovcov, care a identificat cărţi scrise de Gelij Dughin pe probleme referitoare la serviciul vamal şi securitatea graniţelor. Potrivit lui Shechovcov, în anii 1990 Dughin a fost angajat al Academiei Vamale ruse din Moscova. Din 1997, Dughin a fost şef al autorităţii regionale a Serviciului Vamal responsabil cu protecţia radio-tehnică a unităţilor de graniţă. Dacă ţinem cont de transferul obişnuit de personal între servicii, este plauzibil ca, în cursul îndelungatei sale cariere, Gelij Dughin să fi activat în mai multe dintre acestea, inclusiv la GRU şi KGB – biografia sa oficială conţinând doar ultimul loc de muncă.
În 1979, la îndemnul tatălui, Alexander Dughin şi-a început studiile la Institutul de Aviaţie din Moscova. În primul an de studii, Dughin a fost exmatriculat din universitate în circumstanţe neclare.
Se ştie că în timpul studiilor Dughin a făcut parte dintr-o formaţie rock, scria cântece şi făcea afişe obsene pentru concerte. Se spune că motivul exmatriculării ar fi acela că Dughin a făcut parte dintr-o bandă de infractori care spărgea cabanele de vacanţă şi căminele studenţeşti. Alexander nu a făcut închisoare pentru că a fost protejat de tatăl său şi a invocat o internare la spital, fapt care l-a ajutat să evite şi recrutarea în armată.
Cea mai plauzibilă versiune a fost prezentată de Mark Sedgwick, care, pe baza interviului, a tras concluzia că Dughin fusese exmatriculat pentru că intrepretase cântece antisovietice și pentru posesia de cărți – interzise în URSS – de Alexander Soljenitzîn și Yuri Mamleev, găsite de KGB în apartamentul lui Dughin.
După acest incident, Dughin s-a angajat ca traducător şi om de serviciu, în timp ce-şi continua studiile – a obţinut acces la biblioteca universităţii cu un card de acces fals.
Următoarea asociere a lui Dughin cu serviciile secrete ar fi avut loc între anii 1990 – 1992. Protecţia tatălui i-a permis să obţină un loc de muncă la arhivele KGB, de unde a furat dosarele organizaţiei SS-Ahnenerbe, precum şi unele materiale pe subiectul alchimiei şi păgânismului. Înscrisurile furate urmau să servească drept material documentar pentru audiţiile organizate împreună cu jurnalistul Yuri Vorobievski. Fascinaţia lui Dughin pentru ocultism este reflectată îndeosebi de scrierile sale timpurii şi până în prima jumătate a anilor 1990.
Primele informaţii oficiale privind contactele lui Dughin cu „ministerele de forţă” apar în aprilie 1992. La acea dată, la Academia Militară a Statului Major al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, academie militară pentru ofiţerii ruşi şi ai forţelor aliate şi personalul instituţiilor de apărare, a avut loc o întâlnire de tipul „meselor rotunde”, descrisă mai târziu de Dughin în revista „Eliemienty”. În afară de Dughin, la întrevedere au mai participat gl-lt. Nikolai Klokotov, preşedintele Departamentului pentru strategie (1988-1996), gl-lt. Nikolai Pitschev, adjunctul preşedintelui Departamentului pentru strategie şi gl-mr. Vladislav Iminov, preşedintele Departamentului de istorie militară.
Probabil la iniţiativa lui Dughin, la întrevedere a participat aşa-numita „Noua Dreaptă” franceză (fr. La Nouvelle Droite française), reprezentată de Alain de Benoist filozof, fondator al „Noii Drepte” şi preşedinte al Grupului de Studii privind civilizaţia europeană (fr. Groupement de Recherche et d’Etudes pour la Civilisation Européenne, GRECE) – şi Jean Laloux, editor şef al principalei publicaţii a „Noii Drepte”, „Krisis”.
Pe agenda întrunirii figura formarea unei Alianţe Continentale între Rusia, Germania şi Franţa, îndreptată împotriva SUA. Participanţii şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la supremaţia militară şi tehnică în creştere a NATO. La acea vreme, Dughin şi-a făcut cunoscute opiniile geopolitice, detaliate ulterior la începutul secolului XXI. Cu toate acestea, spre dezamăgirea lui Dughin, liderii Noi Drepte nu au fost de acord cu vederile şi metodele sale radicale.
Din 1992, Dughin a susţinut prelegeri de geopolitică la Academia Militară a Statului Major al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse. Acesta a început, de asemenea, să scrie cea mai importantă şi mai cunoscută carte a sa, Bazele Geopoliticii – Viitorul geopolitic al Rusiei, alături de gl. Nikolai Klokotov, preşedinte al Departamentului de strategie care a fost desemnat de Academie consultantul oficial al lui Dughin. În scrierea acestei cărţi Dughin a fost susţinut şi de gl-col. Igor Rodionov, şeful de la acea dată al Academiei Militare a Statului Major (august 1989 – iulie 1996). La data publicării cărţii lui Dughin, în 1997, Rodionov era Ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.
Prăbuşirea URSS şi redesenarea graniţelor în 1991 a dat naştere unei noi situaţii geopolitice, care impunea redefinirea strategiei noului stat (inclusiv a modalităţii prin care acesta îşi putea dedobândi statutul de superputere) şi reformarea armatei. Federaţia Rusă avea nevoie, de asemenea, de o nouă doctrină militară care să reflecte noua sa poziţie geostrategică. În general, în comparaţie cu URSS, Federaţia Rusă a fost întrucâtva „împinsă” către Nordul şi Nord-Estul Eurasiei, îndepărtându-se astfel de Europa şi apropiindu-se de Asia, atât din punct de vedere geografic, cât şi cultural. În timpul mandatului lui Igor Rodionov la conducerea Academiei, au fost iniţiate numeroase programe ştiinţifice în domeniul securităţii naţionale, în arta războiului şi ştiinţe politice (aplicate pentru a satisface nevoile armatei). De remarcat că geopolitica şi „Eurasianismul” au trezit interesul GRU şi al autorităţilor militare ruse încă din anii 1950, dintre rândul cărora îi putem aminti pe gl. Sergey Sthemenko (şeful GRU între anii 1956-1957), amiralul Sergey Gorshkov sau mareşalul Nikolai Ogarkov, descris de Dughin ca strateg, geopolitician şi eurasianist.
Sinteza lui Dughin dintre ideologia Eurasiatică și paradigma geopolitică a răspuns așteptărilor strategilor ruși. Elementul cheie în modul de gândire eurasiatic este geopolitica.
Aşa cum am arătat mai sus, proiectul eurasiatic al lui Dughin prevede integrarea militară şi strategică a statelor membre ale Comunităţii Statelor Independente (CSI), având drept scop înlăturarea dominaţiei SUA prin alianţe strategice cu unele state arabe din Africa şi din Orientul Mijlociu, Irak, Iran, China şi alte state din Orientul Îndepărtat din zona Oceanului Pacific. Aşanumitele „zone de graniţă”, precum Japonia şi Europa, trebuie să fie la rândul lor neutralizate, pentru a nu permite SUA să deţină controlul asupra zonelor de tranziţie care duc în adâncul „civilizaţiei eurasiatice”. Cele de mai sus constituie o declaraţie de expansiune imperialistă care – deşi parţial justificată de caracterul ostil al mondialismului american – reprezintă, de fapt, un program prost mascat de cucerire a lumii sau cel puţin a unei părţi importante a acesteia.
De menţionat că unul dintre principalii consultanţi ai lui Dughin în scrierea cărţii a fost gl.-col. Leonid Ivashov, care s-a făcut cunoscut în urma unui raid spectaculos asupra aeroportului din Pristina în 1999. În perioada 1992-1996, Ivashov a deţinut funcţia de Secretar al Consiliului Miniştrilor de Externe ai CIS, în timp ce între 1996-2001 a fost şeful Direcţiei Militare de Cooperare Externă a Federaţiei Ruse, instituţie responsabilă cu coordonarea proiectelor militare între statele membre CSI.
Leonid Ivashov a realizat o adaptare completă a opiniilor lui Dughin, a metodologiei şi a discursului acestuia, devenind astfel un promotor al ideilor Eurasiatice, fapt reflectat în cartea sa, Rusia şi Lumea în Noul Mileniu: Probleme geopolitice . Ivashovconsidera confruntarea geopolitică dintre SUA/NATO şi Rusia inevitabilă, izvorând nu numai din Războiul Rece, ci mai ales din zeci de ani de luptă între civilizaţia terestră şi cea maritimă. Opiniile lui Ivashov sunt profund influenţate de mesianism; acesta pretinde că Rusia nu poate exista decât ca imperiu mondial, această soartăfiindu-i predestinată de poziţia geografică, moştenirea istorică şi de însuşi „Destin”.
După retragerea sa, Ivashov a devenit un expert recunoscut în domeniul apărării şi al securităţii, publicist renumit şi comentator pentru mai multe posturi de radio şi TV, promovând ample reforme ale forţelor armate, inclusiv echiparea acestora cu tehnologii moderne. El a avertizat în repetate rânduri opinia publică cu privire la NATO, care, în opinia sa, fusese îndreptat împotriva Federaţiei Ruse. Mai mult, Ivashov este cunoscut pentru opiniile sale fundamentaliste şi naţionaliste şi pentru faptul că s-a aflat la conducerea Consiliului General al Uniunii Naţionale Ruse între anii 2006 şi 2007. De menţionat este faptul că a deţinut şi preşedinţia Academiei pentru probleme geopolitice, o instituţie neguvernamentală de analiză, fondată în 1999, care reuneşte aproximativ 200 de oameni de ştiinţă şi specialişti, a căror sarcină este de a elabora puncte de vedere şi analize pe probleme de geopolitică, geostrategie, geoeconomie şi de securitate internă care vor contribui la politica internă şi externă a Rusiei.
Academia deține 10 departamente pe întreg teritoriul Federației Ruse. De remarcat faptul că experții acestei Academii au contribuit la elaborarea doctrinei de securitate națională a Federației Ruse, precum și la elaborarea doctrinelor în domeniul militar, naval și de informații.
Totodată, Academia a susţinut şi două proiecte ştiinţifice: Viitorul Geopolitic al Rusiei în secolul XX şi Aspecte privind suveranitatea Rusiei în faţa procesului de globalizare în secolul XXI. Un exemplu ilustrativ privind influenţa exercitată de instituţii precum Academia pentru probleme geopolitice pot fi rezultatele obţinute la sondajele de opinie. Sondajele realizate în perioada 2001-2010 de diferite centre de cercetare a opiniei publice au indicat o creştere a nivelului de teamă resimţită de ruşi faţă de NATO, precum şi convingerea lor cu privire la moştenirea ortodoxă şi eurasiatică. Fără îndoială, propaganda privind ideologia eurasiatică (referitoare la factori geopolitici) – trezeşte un sentiment fals de insecuritate şi îndeamnă la consolidare socială, fapt care, la rândul său, justifică o creştere a cheltuielilor militare şi învestirea serviciilor secrete cu puteri speciale. Acest fapt explică susţinerea constantă pentru concepţia Eurasiatică şi pentru iniţiatorul acesteia.
Din 1999, Dughin a supervizat Centrul pentru Analize Geopolitice (CAG) de pe lângă Biroul Preşedintelui Dumei de Stat, funcţie deţinută anterior de Gennady Seleznev, care a propus ca doctrina geopolitică a lui Dughin să fie inclusă în programa şcolară pentru studii liceale. Potrivit planurilor lui Dughin, Centrul pentru Analize Geopolitice – pe care îl denumea Platforma Eurasiatică – trebuia să joace rolul unui centru de analiză în sprijinul administraţiei prezidenţiale, al Consiliului Federal şi al Dumei de Stat.
Pe 1 aprilie 2001, cu ocazia înfiinţării Mişcării social politice pan-ruse EURASIA, după ce a fost ales preşedinte al Consiliului Politic al mişcării, Dughin a anunţat că Rusia şi Lumea în Noul Mileniu: Probleme geopolitice fusese recomandată ca manual şcolar. Declaraţia sa a fost susţinută de gl.-col. Nikolai Klokotov, de asemenea prezent la întâlnire, care a recunoscut că din anii 1990, geopolitica a fost predată la Academia Militară a Statului Major, fiind considerată un element ideologic de bază în pregătirea viitoarelor cadre de comandă ale forţelor armate. De menţionat că la întâlnire a participat şi un fost ofiţer al Departamentului Militar de Informaţii pentru zona Asiei Centrale, veteran al războiului din Afganistan, gl.-lt. Nikolai Ustian. Principalul scop al mişcării a fost acela de a oferi sprijin ideologic şi intelectual reformelor lui Vladimir Putin, în special acelora privind ministerele şi politica externă.
Potrivit unor opinii, mișcarea EURASIA a fost chiar inspirată de serviciile speciale militare și civile și finanțată de Statul Major și GRU. Potrivit unor surse neoficiale, ideea acestei mișcări a fost a lui Gleb Pavlovskij (și nu a lui Alexander Dughin), principalul ideolog și specialist pentru relații cu publicul al Kremlinului.
Această ipoteză interesantă pare să fie susţinută – potrivit presei – de contactele frecvente şi raporturile destul de familiare dintre Pavlovskij şi Dughin. Clădirea unde s-a desfăşurat întâlnirea era deţinută de fundaţia „Onoare şi demnitate” pentru veteranii din serviciile speciale. Discursul din deschidere a fost susţinut de preşedintele de atunci al fundaţiei şi veteran al forţelor speciale „Wympiel” („Penitentul”), Stanislav Revski, care a devenit, de asemenea, membru al Consiliului Politic al mişcării. Din 2000, un alt veteran al serviciilor speciale – colonelul în rezervă Piotr Suslov, cu conexiuni în Serviciul extern de informaţii al Federaţiei Ruse – a participat la activităţile mişcării, mai întâi în calitate de membru al comitetului organizatoric şi, ulterior, ca vicepreşedinte al Consiliului Poltic. Există puţine informaţii despre Suslov.
În 1972 a absolvit Institutul Militar Riazan pentru Trupele Aeropurtate şi a activat în cadrul „Wympiel” la acea dată direct subordonată Directoratului I KGB şi apoi în cadrul Serviciului Extern de Informaţii (FIS), responsabil cu desfăşurarea de operaţiuni în afara ţării. Suslov a fost implicat în operaţiuni în Afganistan, Mozambic, Angola, Nicaragua, Vietnam şi Cecenia. În 1995 a părăsit FIS şi a fost numit consilier al lui Gennady Seleznev, care l-a desemnat vicepreşedinte al CGA. Probabil la acea dată l-a cunoscut pe Dughin, preşedintele de la acea vreme al CGA.
În decursul carierei sale, Suslov a activat ca expert pe probleme de securitate la Biroul Preşedintelui Dumei de Stat, s-a aflat la conducerea mai multor fundaţii şi a devenit cunoscut pentru numeroasele sale conexiuni cu conducerea FSB, administraţia prezidenţială şi mediul infracţional.
Putem aşadar să concludem că mişcarea EURASIA a fost controlată încă de la înfiinţare de serviciile speciale ruse. Pe 30.05.2002, la congresul de la Moscova, mişcarea a devenit partidul politic EURASIA, Dughin fiind ales preşedinte al partidului. Din cauza unor animozităţi personale, în noiembrie 2003, Piotr Suslov a provocat excluderea lui Dughin din partid. În decembrie 2004, Suslov a redenumit partidul „Asociaţia Eurasiatică”. Aparent, acţiunile lui Suslov au fost menite să frâneze ascensiunea şi independenţa lui Dughin, să ofere control serviciilor secrete asupra mişcării Eurasiatice sau să îl implice pe Dughin în conflictele dintre facţiunile de la Kremlin.
În acest scop, în iunie 2001, a fost înfiinţat un nou „partid Eurasia” sub conducerea adjunctului Dumei de Stat, Abdul Wached Niazov (la orgine Vadim Miedviediev, în 1996 s-a convertit la Islam şi şi-a schimbat numele de familie). Noul partid a fost susţinut de directorul de la vremea aceea al FSS, Nikolai Patrushev.
La rândul lor, susţinătorii lui Dughin au înfiinţat Mişcarea Internaţională Eurasia (MIE), în cadrul căreia Dughin a ocupat un loc în Consiliul Suprem (la începutul lui 2004) şi a condus Comitetul Eurasiatic. MIE s-a bucurat de sprijinul lui Mikhail Kasianov, demis de Putin pentru critici aduse politicii prezidenţiale privind oligarhii, cum ar fi Mikhail Khodorkovsky (aflat în închisoare). MIE a fost înfiinţat de reprezentanţii a 20 de provincii din Federaţia Rusă, precum şi de delegaţi din 22 de state. Consiliul Suprem a fost format din mai mulţi politicieni ruşi, inclusiv din deputaţi ai Dumei de Stat.
O poziţie importantă în rândul membrilor consiliului a fost deţinută de Mikhail Margelov susţinătorul lui Dughin, preşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe al Consiliului Federativ Rus, lector de limbă arabă în anii 1980 la Academia KGB „F.E. Dzerzhinsky” (a avut, de asemenea, conexiuni cu Serviciul extern de informaţii, prin prisma legăturilor de familie). În plus, Dughin a păstrat legătura cu Ahmed Nohaev, şeful serviciului extern de informaţii, Djohar Dudaev şi Zelimkhan Yandarbiyev. În februarie 2005, Dughin a înfiinţat Uniunea Tineretului Eurasiatic care îi reunea pe tinerii săi susţinători, în timp ce la 06.09.2005 a anunţat înfiinţarea unui front al tineretului „anti-Portocaliu” din CSI.
În următorii ani, Dughin s-a concentrat asupra activităţii ştiinţifice şi politice. Până în prezent, Dughin şi-a menţinut o poziţie importantă în cadrul structurilor puterii din Federaţia Rusă. Spre exemplu, din martie 2012 este expert şi consilier al preşedintelui Dumei de Stat, Sergey Naryshkin, care s-a identificat, alături de Alexander Bortnikov (şeful FSS) şi Victor Ivanov (şeful Serviciului Federal de Control Antidrog din Rusia), cu aşa-numitul grup Sankt Petersburg, cu alte cuvinte elita puterii având legături cu Vladimir Putin.
Unul dintre cele mai importante proiecte ale lui Dughin este „Clubul Izborsk”, înfiinţat la 8 septembrie 2012. Numele clubului vine de la regiunea Izborsk din provincia Pskov, leagănul uneia dintre cele mai vechi aşezări medievale ruseşti, percepută ca fiind un simbol al continuităţii statale ruseşti şi al luptei împotriva invadatorilor occidentali.
Clubul Izborsk oferă sprijin academic guvernului, pregătește analize și prognoze privind politicile „patriotice”, elaborează concepții politice, integrează opiniile cercurilor pro-regim, propagă valorile „patriotice” și „imperiale” (sic!), umple anumite goluri informative și contracarează, din punct de vedere informațional, fundațiile și centrele culturale străine care operează în Rusia (numite „Coloana a Cincea” de către membrii Clubului).
Clubul este condus de către scriitorul şi publicistul Alexander Prohanov – colaborator apropiat al lui Dughin din anii ’90 – şi reuneşte opiniile unor indivizi cu păreri diverse: comunişti, conservatori, susţinători ai ortodoxismului rus şi ai curentul eurasianist.
Tema centrală care uneşte aceste opinii diferite este credinţa în „Rusia Mare” şi în pericolul occidental. Activităţile clubului sunt sprijinite de figuri politice, culturale şi religioase marcante majoritatea cu legături la Kremlin şi în cadrul „ministerelor de forţă” , precum viceprim-ministrul Dmitry Rogozin, Natalya Narochnitskaya, Mikhail Leontyev, Tikhon Shevnukov (presupusul duhovnic al lui Putin) sau Leonid Ivashov, pe care l-am menţionat anterior.
Clubul este angajat într-o activitatea publicistică intensă şi este frecvent implicat în organizarea de conferinţe şi simpozioane la care participă oficiali de rang înalt, militari, membri ai clerului şi diverşi experţi din diverse domenii.
Un exemplu ar fi organizarea Mesei Rotunde din 19 septembrie 2013, la care au participat experţi şi cadre militare de rang înalt. Printre vorbitori, cu excepţia membrilor permanenţi, s-au numărat: general-colonel Alexander Rukshi, şeful Direcţiei Operative Principale din cadrul Statului Major al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, amiralul Valentin Selivanov, şeful Statului Major al Forţelor Navale, generalul-locotenent Vladimir Gorshkodiora, şeful Postului Central de Comandă al Forţelor Armate, generalul-maior Sergey Kanchukov , şeful departamentului de informaţii din cadrul Districtului Militar din Siberia, generalul-locotenent Anatoly Khrulyov, comandatul Armatei 58 de elită, care s-a distins în războiul ruso-georgian din 2008, şi generalul-locotenent Alexander Kravchuk, şeful Directoratului IX din cadrul Ministerului Apărării (facilităţi speciale).
Pe agenda discuţiilor s-au regăsit următoarele subiecte: securitatea naţională a Rusiei, starea forţelor armate şi reformele necesare în acest sector. Concluzia a fost că principala provocare pentru armata rusă este modernizarea şi reorganizarea, impuse de avansul tehnologic al marelui oponent strategic şi geopolitic: NATO. Clubul Izborsk poate fi deci perceput ca unul dintre etapele procesului care a dus la formarea teoriilor geopolitice ale lui Dughin, postulând reconstrucţia Imperiului Rus.
Activitatea publicistică şi ştiinţifică a fost exploatată de către maşinăria de propagandă pentru a justifica rolul aparatului de securitate în procesul consolidării statale. Astfel, în opinia lui Dughin, pentru ca Proiectul Eurasiatic să fie de succes, este nevoie de un nou grup social: o nouă castă care nu putea să provină din cercurile politice şi de afaceri ruseşti, atât de dezamăgitoare în anii ’90.
Singurul grup social demn de încredere este format din actualii şi foştii ofiţeri din serviciile speciale, care se remarcă prin experienţă, cunoaşterea obiectivelor şi metodelor folosite de adversari, pregătirea profesională şi profesarea „valorilor patriotice”, în pofida faptului că mulţi dintre aceştia au fost daţi afară din servicii în urma „reformelor liberale” din anii ’90. În plus, aceştia au abilitatea de a face distincţia dintre „prieteni” şi „duşmani”, ceea ce, potrivit lui Dughin, referindu-se la Carl Schmitt, a reprezentat un element esenţial în activitatea politică.
Un obiectiv major pentru serviciile speciale ar trebui să fie Proiectul Eurasiatic. În acest scop, serviciile speciale trebuie reformate, pentru a deveni un Serviciu nou și puternic, bazat pe structura și etosul KGB-ului, atât de terifiant pentru Vest.
Principale sarcini al acestui nou Serviciu (construit pe fundaţii legale solide) ar trebui să fie următoarele:
• să se opună hegemoniei americane (Pax Americana) în toate domeniile strategice (economie, politică, cultură, informatică etc.);
• reconstrucţia superputerii Eurasiatice suverane, sub tutela Federaţiei Ruse; integrarea strategică a Comunităţii Statelor Independente;
• intrarea în alianţe politice, militare şi economice cu alte puteri eurasiatice (conform concepţiei spaţiului militar eurasiatic);
• realizarea dezvoltării economice prin crearea unei uniuni vamale;
• stabilizarea politică a Rusiei şi marginalizarea extremismelor economice , sociale şi naţionaliste;
• executarea Noii Doctrine de Securitate şi a Noii Doctrine de Apărare a Federaţiei Ruse.
În mod remarcabil, concepţia lui Dughin despre rolul serviciilor speciale coincide cu o linie directoare a proiectului integrării eurasiatice, bazat pe Uniunea Vamală, Spaţiul Economic Comun şi Uniunea Eurasiatică. Proiectul este urmărit în cadrul politicilor externe ale Federaţiei Ruse şi are sprijinul societăţii ruseşti, căreia i-a fost indusă ideea că ministerele de forţă reprezintă garanţii de stabilitate şi securitate pentru Rusia. Această teză a fost acceptată la scară largă, pe măsură ce activitatea teroristă a luptătorilor ceceni s-a intensificat. Dughin a profitat de această situaţie pentru a propaga ideea că atacul de la Bieslan, precum şi alte acte de terorism, nu au fost concepute de organizaţii teroriste, ci de puterile din spatele acestora. De aceea, autorităţile din domeniul securităţii trebuie să fie ajutate de dictatură, pentru că în forma lor clasică şi în cadrul sistemului tradiţional politic, acestea nu pot controla situaţia.
Dictatura, în viziunea lui Dughin, înseamnă conferirea de puteri speciale anumitor indivizi sau grupuri, permițându-li-se să-și îndeplinească în mod eficient datoria istorică.
Această temă a fost imediat preluată de către Sergey Krivoshev, director al Centrului de Analiză al Fundaţiei de Veterani „Wympiel”, şi de către Alexander Torshin, expert în cadrul Comisiei care a investigat cazul Bieslan, care şi-a exprimat sprijinul faţă de teoria lui Dughin. Se poate specula că acest lucru înseamnă extinderea puterilor acordate serviciilor speciale, ceea ce s-a reflectat în legislaţia adoptată în ultimii ani.
Vederile de mai sus au justificat consolidarea organizaţională şi financiară a serviciilor speciale, în special a FSB, a cărui structură o reflectă pe cea a KGB. Spre exemplu, în urma decretului lui Vladimir Putin din 11.03.2003, Măsuri privind îmbunătăţirea administraţiei guvernamentale şi a sferei de securitate a Federaţiei Ruse, Agenţia Federală pentru Informaţii şi Comunicaţii Guvernamentale, precum şi Serviciul de Graniţă au intrat în componenţa structurilor FSB, Poliţia Federală pentru Taxe a fost dizolvată, iar atribuţiile acesteia au fost acordate FSB. Aşadar, trebuie să admitem că predicţiile lui Dughin s-au îndeplinit, prin reconstrucţia fostei structuri a KGB, cu excepţia Directoratului Principal (informaţii din mediul civil), actualmente o entitate separată numită Serviciul de Informaţii Externe.
Reorganizările structurale se desfăşoară concomitent cu adoptarea de tehnologii moderne şi sisteme IT. Spre exemplu, potrivit relatărilor media, la 27 august 2012, Serviciul de Informaţii Externe a achiziţionat un sistem IT în valoare de un milion de dolari, capabil să localizeze şi să urmărească informaţii specifice pe Internet, dar şi să fabrice şi să disemineze informaţii false, pentru a provoca anumite reacţii în mediul virtual.
Este posibil ca acesta să fie unul dintre elemente aşa-numitului „management reflexiv” – o metodă consacrată în URSS, reprezentând o sinteză între apetenţa culturii estice de securitate pentru stratagemă şi dezinformare, pe de o parte, şi, pe de alta, tehnologiile IT moderne şi descoperirile din domeniul ştiinţelor cognitive.
Numeroasele concepții privind „managementul reflexiv” conțin toate o temă centrală, cea de a transmite inamicului informații fabricate, dar probabile, împreună cu un mod codificat de comportament, făcând astfel ca inamicul să reacționeze în beneficiului celeilalte părți.
„Managementul reflexiv” poate fi folosit pe scară largă atât de serviciile speciale civile, cât şi de cele militare. La acest proiect s-a lucrat încă din 2001, implicând activitatea unui grup internaţional de oameni de ştiinţă, supervizat de către serviciul special.
Deloc întâmplător, unul dintre consilierii ştiinţifici ai publicaţiei periodice Management şi procese reflexive este, începând din 2001, generalul-colonel Jurij Shankin, fost director adjunct în cadrul Agenţiei Federale pentru Comunicaţii şi Informaţii Guvernamentale şi şef al Subcomitetului pentru Securitate Teleinformatică din cadrul Comitetului de Securitate al Dumei de Stat.
„Managementul reflexiv” poate fi perceput ca răspunsul Rusiei la doctrina americană de a obține avantaje informaționale pe diverse paliere (așa-numitul Net-War) și de a desfășura operațiuni de război prin folosirea „metodei net-centrice” (Net Centric Warfare NTC).
Concepţiile de mai sus, elaborate de către analiştii militari americani (termenul de „Net-War” a fost introdus în 1993 de către specialiştii think tank-ului RAND Corporation John Arquilla şi David Ronfeld; concepţia NTC şi aplicaţiile militare ale acesteia au fost avansate de către viceamiralul Karl Cebrowski în 1998) au fost analizate de către Dughin în cartea Geopolitica Postmodernismului şi popularizate de către media clasice şi pe Internet.
Detalierea discuţiilor despre concepţiile „managementului reflexiv”, „Net-War” şi „Război Net-centric” depăşeşte scopului monografiei noastre. Totuşi, ar trebui subliniat faptul că interesul lui Dughin privind aceste subiecte nu reflectă intenţia sa de a realiza o analiză ştiinţifică şi scrupuloasă, ci doar dorinţa acestuia de a dovedi că „Net-War” şi „Războiul Net-centric” sunt îndreptate împotriva intereselor politice ale Federaţiei Ruse.
Ca rezultat, serviciile speciale care rămân încremenite în era modernă se confruntă cu provocări complet noi, caracteristice postmodernismului. Ne putem aştepta deci să avem de-a face cu încă o formă de intimidare socială, prin impunerea de ameninţări teroriste false, pentru a justifica sumele enorme cheltuite pe serviciile de informaţii şi pe extinderea competenţelor acestora.
În concluzie, laitmotivul scrierilor lui Dughin este justificarea expansiunii politice, economice şi militare a Rusiei. În particular, concepţiile geopolitice ale lui Dughin reflectă nostalgia imperială faţă de strategi de rang înalt şi comandanţi militari. Mai mult, sub auspiciile unor astfel de personaje (nu neapărat Dughin), aceste concepţii au fost transformate într-un program clar de a readuce Rusia la statutul de superputere, aşa cum a fost URSS.
Baza ideologică a concepţiilor geopolitice şi a aspiraţiilor imperiale este „neoeurasianimsul”, care, la nivelul percepţiei sociale, a înlocuit cu succes ideologia comunistă.
Spre deosebire de comunism – fondat pe materialism şi lupta de clasă -, neoeurasianismul face apel la factori culturali, geografici şi religioşi, fiind astfel mai flexibil şi atractiv faţă de realitatea secolului XXI. Se pare că esenţa eurasianismului a fost descoperită de către serviciile speciale în ultimii ani ai URSS şi apoi a servit drept alternativă la comunism.
O teorie filozofică şi politică a anilor 1920, oarecum uitată, a fost reconstituită şi combinată cu idei geopolitice şi aspiraţii imperiale. Bazat pe valori ideocratice, „neoeurasianismul” a fost aprobat uşor de către grupurile ierarhice şi militarizate de „siloviki” (politicieni proveniţi din aparatul de securitate sau din mediul militar şi care au ajuns la putere), adânc înrădăcinate în realităţile statului totalitar, aşa cum a fost Uniunea Sovietică.
O tendinţă veche a devenit o ideologie nouă a ofiţerilor din serviciile speciale, al căror rol este de a consolida statul şi elitele sociale dominante. În acest context, rolul lui Dughin este de a ralia atât elitele, cât şi opinia publică în jurul modelului politicii de securitate – promovată de către serviciile speciale – şi care influenţează politica internă şi externă a Federaţiei Ruse.
Nota redacției: referirile bibliografice complete pot fi accesate la adresa: http://www.sri.ro/publicatii.html
Autor: Michał Wojnowski
