Agenția Internațională pentru Energie Atomică și armele de distrugere în masă

Fenomenul proliferării este unul dinamic, într-o permanentă adaptare la contramăsurile iniţiate de organismele interne sau internaţionale ce au competenţe pe linia contraproliferării. Presiunile pentru achiziţionarea armelor de distrugere în masă şi a rachetelor purtătoare de asemenea arme sunt mari, iar perspectivele limitării lor prin mijloace legislative, militare sau economice sunt încă reduse şi discutabile. S-a constatat că aplicarea de sancţiuni internaţionale asupra statelor care dezvoltă programe de producere de arme de distrugere în masă şi vectori purtători conduce doar la diversificarea şi profesionalizarea mijloacelor şi metodelor folosite de entităţile responsabile cu gestionarea respectivelor programe. Astfel, sunt tot mai prezente – şi cu tendinţe evidente de amplificare – acţiunile care se constituie în acte comerciale şi de contrabandă cu produse, tehnologii şi servicii supuse controlului internaţional al destinaţiei finale, pe linia combaterii proliferării armelor nucleare şi a rachetelor purtătoare de asemenea arme.

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a fost înfiinţată cu ocazia Convenţiei O.N.U. de la New York din 26 octombrie 1956, în scopul controlului activităţilor nucleare ale tuturor statelor lumii, ca urmare a semnalului de alarmă tras de către preşedintele american D. Eisenhower, în lucrarea „Atomi pentru pace”, înaintată Adunării Generale a ONU, în anul 1953.

Odată cu amplificarea utilizării energiei nucleare, atribuţiile AIEA s-au extins, putând interveni şi soluţiona problemele care au rămas în urma cursei paşnice şi stocarea materialului nuclear provenit de la armele dezamorsate şi a surplusului militar de material fisionabil. În acest context, AIEA are o misiune foarte dificilă, prin prisma a două argumente: pe de o parte Agenţia încurajează folosirea energiei atomice de către statele semnatare, oferindu-le asistenţa tehnică necesară şi punându-le la dispoziţie experţi în domeniu şi baza logistică necesară, iar, pe de altă parte, AIEA trebuie să supravegheze modul în care o ţară anume foloseşte energia atomică (altfel spus, trebuie să se asigure că respectiva ţară utilizează energia atomică în scopuri paşnice civile şi nu militare).

În aceste circumstanţe, este de subliniat faptul că modul de organizare, conducere sau derulare a acţiunilor de proliferare a armelor de distrugere în masă, are la bază planuri şi obiective precise, pentru care se alocă o logistică umană şi materială sofisticată. Fiecare entitate a statului proliferant implicată în astfel de activităţi are sarcini exacte, utilizându-se un sistem riguros şi acoperit de transmitere a obiectivelor şi măsurilor, precum şi de urmărire a îndeplinirii lor.

Armamentul de distrugere în masă a fost dezvoltat, în principal, în trei direcţii, respectiv: arme nucleare (A), arme biologice(B) şi arme chimice (C), în ultima perioadă fiind incluse în această categorie şi armele radiologice (D).

Armele Nucleare

Dezvoltarea armelor nucleare a modificat raporturile între cele două mari puteri, S.U.A. şi Federaţia Rusă . Capacitatea distructivă a bombei atomice (A) şi cu hidrogen (H) este atât de mare (ex: Hiroshima şi Nagasaki, în 1945), încât nicio putere nu este capabilă să reziste, chiar dacă dispune de un important arsenal de armament clasic. După 1962, se revelează o consecinţă dramatică asupra mediului înconjurător, generată de folosirea masivă a bombelor atomice, respectiv apariţia iernii nucleare. Astfel, devine evident că arsenalele nucleare necesare a face credibile loviturile nu vor fi folosite, însă, pentru a aborda o negociere a dezarmării în bune condiţii, trebuie să dispui de cât mai multe bombe atomice şi vectori posibili. Armamentul nuclear modern s-a diversificat şi este compus din mai multe tipuri de focoase nucleare, clasificate după efectele acestora.

În urma exploziei unei bombe termonucleare sau bombe cu hidrogen rezultă sulf, lumină, căldură şi cantităţi diferite de produşi secundari (care contaminează atmosfera, apa şi solul, persistând un timp îndelungat), însă suflul exploziei este atât de puternic încât ia forma unei unde de şoc, asemănătoare aceleia produse de un cutremur de mare magnitudine (care se deplasează cu o viteză superioară celei a sunetului), cauzând orbirea oamenilor aflaţi chiar la zeci de kilometri de epicentrul exploziei (puterea bombelor termonucleare fiind de mii de ori mai mare decât cea a bombelor atomice).

Bomba neutronică este un tip mai mic de bombă cu hidrogen, care produce un suflu redus şi căldură puţină, răspândite pe numai câteva sute de metri, însă, în schimb eliberează o cantitate imensă de radiaţie letală (compusă din neutroni şi radiaţii gamma), extrem de distructivă asupra ţesutului viu.

Aceste bombe pot fi miniaturizate, astfel încât să poată fi purtate de rachete balistice intercontinentale, care pot străbate în timp foarte scurt o foarte mare distanţă, având sisteme de ghidare computerizată atât de exacte încât pot lovi orice punct de pe suprafaţa globului, cu o marjă de eroare de sub o sută de metri.

În România, Planul Nuclear Naţional (PNN) şi Planurile Nucleare Anuale (PNA) se constituie ca instrumente guvernamentale specifice, prin intermediul cărora se definesc, se promovează şi se urmăresc obiectivele şi interesele naţionale în domeniul nuclear, în strânsă corelare şi în mod interactiv cu strategia de dezvoltare a României în general şi în sectorul energetic în special.

Armele Biologice

Arma biologică este definită drept răspândirea agenţilor infecţioşi şi a toxinelor, cu efecte vătămătoare sau letale pentru oameni, animale sau culturi agricole, cu ajutorul obuzelor de artilerie, bombelor, aerosolilor sau altor mijloace.

Se disting două categorii de agenţi biologici: microorganisme – bacterii care produc antraxul sau ciuma – şi viruşi – care provoacă boli precum variola, frigurile galbene sau Ebola, rickettsii (agenţi patogeni), care produc “febra Q”, fungi care acţionează în special asupra recoltelor agricole şi toxine, a căror virulenţă şi contagiozitate au fost mult sporite prin procedee de laborator, care le-au mărit rezistenţa la tratamentele obişnuite. Aceste culturi microbiologice sunt apoi folosite ca atare, pentru contaminarea surselor de apă, a depozitelor de hrană sau a terenului (prin pulverizarea de aerosoli) sau sunt inoculate pe diverse organisme: vectori (purtători), insecte parazite, rozătoare. Inocularea pe organisme (vectori purtători) face dificilă munca de decontaminare, de regulă fiind alese specii care se reproduc foarte repede, care sunt apoi lăsate libere în spaţiul ce urmează a fi contaminat.

Armele Chimice

Agentul chimic este o substanţă destinată a fi folosită în operaţiuni militare, pentru a ucide, a produce afecţiuni severe sau a scoate din luptă efectivele umane. Armele chimice pot provoca pierderi mari, sunt ieftine şi relativ uşor de fabricat, constând în substanţe obţinute de cele mai multe ori în laborator, care, funcţie de structura lor, acţionează diferit asupra organismului uman. Folosirea armelor chimice se practică din cele mai vechi timpuri, începând cu folosirea clorului (cu efect iritant şi sufocant asupra omului), gazul muştar sau iperita (cu efect vezicant asupra pielii).

După efectul pe care-l produc asupra pielii, substanţele chimice se împart în: substanţe chimice neuroparalitice (sarinul); substanţe chimice vezicante (iperita); substanţe psihochimice (LSD); substanţe chimice sufocante (clorul) şi substanţe chimice iritante (acetofenona).

Armele Radiologice

La capitolul arme de distrugere în masă a fost recent inclusă, pe lângă clasicele şi cunoscutele arme nucleare, chimice şi biologice, o nouă categorie de arme, respectiv armele radiologice. Acestea s-au dezvoltat de-a lungul timpului, însă deşi ele există, nu au fost recunoscute oficial de niciun guvern. Scopul acestora este de a incapacita organismul uman (fără a-l omorî) sau, în cazul controlului maselor de oameni, pentru a incapacita participanţii fără a le lăsa răni permanente, preferabil fără ca aceştia să-şi dea seama.

Din categoria armelor radiologice au fost identificate următoarele tipuri: arme radiologice (cu materiale radioactive) care pot produce efecte de distrugere similare celor cu explozie nucleară; arme cu raze de particule subatomice (neutrino, pozitroni) nucleare, care afectează ţintele biologice; arme cu radiaţii acustice infrasonice şi arme electromagnetice care operează prin anumite radiaţii de radiofrecvenţă (energie electromagnetică sau infrasunete) care au efecte negative asupra funcţionării organelor din corpul uman (inclusiv lumină vizibilă pulsând la frecvenţe proprii creierului – unde cerebrale).

Potrivit mediatizării opiniilor mai multor specialişti, în context se afirmă că: „În ultimele două decade, un potenţial ce părea improbabil este acum fezabil. Acest potenţial este capacitatea tehnică de a influenţa direct o mare parte din cele aproximativ 6 miliarde de creiere ale speciei umane, fără medierea prin modalităţi clasice senzoriale, ci prin generarea informaţiei neurale într-un mediu fizic, în care sunt toţi membrii speciei”.

Autori: Liliana Nicolau și Marius Stănușel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*