Alexandru Ioan Cuza, Domnul Principatelor Unite, apoi al României (24 ian. 1859 – 11 febr. 1866), fondatorul sistemului informativ modern al statului român. La 9 noiembrie 1859, la Focşani, Alexandru Ioan Cuza a declarat ,,Unirea pentru vecie a celor două Principate sub numele de România”.
„Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor în vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii statale româneşti.
Atenţia pe care Alexandru Ioan Cuza a acordat-o acestei componente a aparatului de stat din nevoia de a suplini măsurile de forţă, a fost permanentă. În anul 1862, cu prilejul unei vizite la Prefectura poliţiei Capitalei, a recomandat prefectului să ia toate măsurile pentru buna funcţionare a „cancelariei de renseignemente”, adică Serviciului de Informaţii, pentru a fi capabil, în orice moment, să prevină acele acte, fapte şi evenimente care aduceau atingere siguranţei statului român.
În România, primele structuri informative instituţionalizate, au fost cele cu caracter militar şi au apărut o dată cu organizarea armatei romane moderne, după Unirea Principatelor. Data de referinţă este 12/24 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi, nr. 83, a înfiinţat prima structură de stat major din istoria militară modernă a României, Corpul de Stat Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Secţia a II-a, prima structură de informaţii a armatei române, condusă de sublocotenentul Gheorghe Siăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu. A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafelor. Acest Serviciu Special, născut din necesitatea controlului total al informaţiilor cu relevanţă pentru siguranţa statului, a fost creat legendat, în cadrul Ministerului de Interne pe structura instituţiei Telegrafului – ca mijloc tehnic de transmitere rapidă, dar şi de control a informaţiilor.
Guvernarea celor două Principate Române unite prin persoana Domnitorului Alexandru Ioan Cuza a impus crearea unui aparat de stat modern, cu instituţii care să contribuie la menţinerea şi afirmarea autonomiei, la organizarea internă, la înlăturarea amestecului Puterilor Garante, la prevenirea conflictelor sociale îndeosebi din cauza problemei rurale şi la reglementarea statutului supuşilor străini existenţi pe teritoriul său, la fundamentarea activităţilor politice pe baze naţionale, la temperarea pasiunilor politice şi la deplina unificare politico-statală. Cunoaşterea mediilor şi locurilor de interes pentru siguranţa statului a dus la implicarea întregului aparat de stat în culegerea de informaţii necesare actului decizional în vederea realizării deplinei uniri.
În acest sens, au primit misiuni informative specifice şi au fost înzestrate cu componente informative 4 ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Război, Ministerul Afacerilor Străine şi Ministerul Justiţiei. Activitatea informativă a depăşit cadrul specific acţiunilor poliţieneşti, primind o puternică tentă preventivă. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a trecut la reformarea întregului sistem de culegere de informaţii, până atunci componentă a activităţii poliţieneşti.
Vechiul sistem, care a avut, prin excelenţă, o misiune represivă, moştenit din vremea ocupaţiei ruseşti sau austriece a Principatelor, nu mai corespundea nevoilor de informare. În noile condiţii, în care unirea se realizase ,,de facto”, centrele de putere ostile făceau planuri vizând distrugerea statului român, iar în interior se confruntau şi se intersectau vectorii ,,războiului secret” între diferitele servicii de informaţii străine.
Ministerul de Interne, care a păstrat în structura sa detectivii moşteniţi din perioada anterioară, a avut ca principală sarcină menţinerea ordinii şi liniştii publice. Personalul din subordine a fost obligat să obţină informaţii de interes pentru siguranţa statului. La nivel central s-a constituit o „poliţie secretă” care a fost condusă de prefectul poliţiei Capitalei. Informaţiile au fost căutate în toate locurile şi mediile de interes prin agenţi sau poliţai şi erau raportate prefecţilor de poliţie, iar apoi Primului Ministru şi Domnitorului. Poliţiei i-au fost puse la dispoziţie fonduri secrete pe care le utiliza în obţinerea de informaţii şi în recompensarea propriilor agenţi. Activitatea Poliţiei a fost aşezată în cadrul legal.
Activitatea informativă din judeţe a fost coordonată direct de către prefecți care aveau în subordine agenţi proprii. Aceştia dădeau personal instrucţiuni agenţilor proprii asupra problemelor pe care erau obligaţi să le urmărească şi să le comunice în timp util. Activitatea respectivă a fost însă îngreunată de faptul că nu peste tot s-a reuşit încă de la început să se creeze o poliţie secretă care să lucreze prin agentură, iar pentru obţinerea informaţiilor, prefecţii de judeţe erau nevoiţi să le plătească pecele de valoare din fondurile proprii.
De remarcat, că Ministerul de Interne, a preluat şi problema comunicaţiilor între cele două ţări, luând în gestiune Telegraful. Acesta a fost uzitat şi de administratorii de judeţe, care comunicau direct cu Domnul. De asemenea, cu ajutorul unei misiuni de experţi francezi a fost reorganizat şi unificat Serviciul Poştelor, care a fost utilizat de poliţie în obţinerea de informaţii prin interceptarea corespondenţei. În acest fel a fost înlăturată ,,poşta rusească”, uzitată în Principate şi au fost luate sub control propriu toate trimiterile poştale.
Primele structuri informative instituţionalizate, cu caracter militar, au apărut odată cu organizarea ar matei române moderne, după Unirea Principatelor. Data de referinţă este 12 noiembrie 1859, când Alexandru Ioan Cuza, prin Înalt ordin de zi nr. 83, a înfiinţat Statul Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu.
Documentul fondator al primei structuri specializate de operaţii este reprezentat de Ordinul de Zi nr. 123, din 14 decembrie 1859, potrivit căruia Statul Major General a fost strucuturat pe patru secţii, fără a avea o denumire anume. Secţia a II-a prin responsabilitaţile sale întrunea toate condiţiile de a fi considerată prima structură specializată de operaţii – secţia opertaţii militare cum va fi cunoscută până după cel de-al Doilea Război Mondial.
Armata avea nevoie de informaţii privind instruirea proprie, menţinerea disciplinei, formarea corpului de ofiţeri, dar şi probleme legate de loialitate, de înzestrare cu armament modern şi însuşirea tehnicilor de luptă moderne. Informaţiile cu caracter militar au fost necesare şi pentru cunoaşterea atitudinii Marilor Puteri, descifrarea intenţiilor acestora, „înmuierea” celor ostile, căutarea de aliaţi. Pregătirea noului corp de ofiţeri a primit şi o componentă informativă. Ofiţerii trimişi în „misiuni militare” peste hotare, în nordul Africii în contextul războiului dintre spanioli şi marocani sau în Italia în contextul războiului pentru unificarea Italiei au avut dublu statut: de „observatori” şi „ataşaţi” pe lângă comandamentul spaniol, respectiv piemontez.
Mai trebuie subliniat faptul că şi Ministerul Afacerilor Externe a primit sarcini informative peste hotare, atât prin oficiali, cât şi prin trimişi speciali sub acoperire, iar în interior a continuat activitatea diplomatică obişnuită. De pildă, Ministerul de Externe din Moldova, condus în prima fază de Vasile Alecsandri, a fost structurat pe 6 secţii, conduse de un director. Informaţii utile erau obţinute de la Secţia I („corespondenţă cu consulatele puterilor străine în dialectul român”), Secţia a III-a („slobozirea paşapoartelor”), Secţia limbi străine („corespondenţa în dialecte străine cu consulatele), Secţia Supliciilor (însemnarea rezoluţiilor domnitorului) şi Secţia „Arhivă”.
De asemena, lipsa reprezentanţelor diplomatice a fost suplinită şi în domeniul informaţiilor necesare din afara hotarelor ţării prin crearea, de către Alexandru Ioan Cuza, a unor misiuni speciale de informare sau a unor reprezentanţe particulare, cu caracter semioficial, în fapt, germenii serviciului specializat în culegerea informaţiilor externe, care a primit, de la început, un caracter ofensiv, prin îmbinarea activităţii diplomatice, cu propaganda în favoarea unirii depline a celor două Principate române, dar şi cu culegerea de informaţii, absolut necesare luării deciziilor de politică externă. Pentru transmiterea informaţiilor, agenţii români au căutat să evite folosirea sistemului clasic – telegraful şi poşta – apelând la curieri improvizaţi: studenţi români aflaţi la studii în străinătate, rude sau apropiaţi sau chiar agenţi diplomatici sau consulari străini, filo-români.
Toate celelalte instituţii ale administraţiei de stat şi-au creat sisteme proprii de informare, iar informaţiile erau transmise organelor cu competenţă din domeniile apărării sau siguranţei publice. Întregul sistem informativ al Principatelor Unite a fost îndrumat personal de către Domnitor, care a imprimat informaţiilor caracterul de ,,secret de stat”. Aceasta atestă că informaţiile au fost supuse unui regim secret, în funcţie de natura şi importanţa lor operativă în fundamentarea deciziei.
Alexandru Ioan Cuza a fost ajutat în munca de analiză a informaţiilor de un secretar particular. Până în februarie 1860 acesta a fost Victor Place, iar apoi, la recomandarea lui Vasile Alecsandri şi Costache Negri, ziaristul francez Balygot de Beyne, care a devenit „șef de cabinet”, dar şi coordonator al structurii de informaţii interne şi externe.
Dar, A.I. Cuza a avut şi un serviciu mai puţin cunoscut serviciul secret condus de maiorul Cezar Librecht, director general al poştelor şi telegrafelor.
Necesitatea coordonării acestui sistem informativ piramidal, a obţinerii rapide, a centralizării şi prelucrării informaţiilor, au impus crearea unui Serviciu Special de Informaţii, paralel cu structurile informative departamentale, care a fost condus personal de Domnitor. La aceasta a recurs şi din cauza abuzurilor unor funcţionari şi a dezinformării practicate de unii agenţi ,,nesiguri”. Menirea sa a fost să servească la imprimarea rigurozităţii întregii activităţi informative, dar în acelaşi timp, să semnaleze şi fisurile sistemului informativ, adică să desfăşoare o puternică activitate contrainformativă. Acest Serviciu Special, născut din necesitatea controlului total al informaţiilor cu relevanţă pentru siguranţa statului, a fost creat legendat, în cadrul Ministerului de Interne pe structura instituţiei Telegrafului – ca mijloc tehnic de transmitere rapidă, dar şi de control a informaţiilor.
În acest context, în februarie 1859 Alexandru Ioan Cuza l-a chemat de la Iaşi pe specialistul în telegrafie, belgianul Cezar Librecht, pentru a prelua conducerea Telegrafului. La scurt timp a fost luat în evidenţa oştirii, iar în martie 1859 a fost numit şi inspector de telegraf în Ţara Românească. Acesta a devenit oficial „Inspector general şi responsabil al administraţiilor de telegraf din Ţara Românească şi Moldova”.
Astfel, Telegraful a fost prima instituţie unificată formal, fapt ce a permis un control riguros al tuturor informaţiilor vehiculate prin acest mijloc modern de comunicare. La puţin timp s-au deschis cursuri pentru telegrafie, s-a elaborat statutul, instituţia a fost militarizată, iar portul uniformei pentru salariaţi a devenit obligatorie. Astfel, principalele ministere – Interne, Externe, Război, Justiţie – au beneficiat din plin de sprijinul Telegrafului pentru a pune la dispoziţie informaţii. Este important de menţionat că titularii acestora au fost schimbaţi şi în funcţie de aportul informativ, iar guvernele s-au menţinut şi în funcţie de capacitatea de a transforma informaţiile în decizii. Din acel moment, toate informaţiile din afara şi din interiorul ţării, necesare actului de decizie pentru Domnitor şi Cancelaria sa au fost astfel centralizate şi prelucrate prin acest sistem nou.
Acest aparat informativ special, care a dublat sistemul de informaţii conceput în cadrul departamental, a avut menirea de a elucida şi a clarifica informaţiile mai deosebite, cu implicaţii profunde pentru siguranţa statului, de a asigura transmiterea operativă a acestora şi de a proteja propriile secrete în faţa „curiozităţii” tot mai agresive a agenţilor serviciilor de informaţii străine şi a forţelor ostile din interior. Noul aparat informativ, creat pe structura reţelei de telegraf, s-a transformat rapid într-un serviciu de informaţii şi contrainformaţii, care a preluat „din mers” misiunile încredinţate. În activitatea informativă au fost introduse tehnici şi procedee de lucru moderne, începând cu codificarea şi cifrarea informaţiilor destinate Domnitorului şi Cancelariei domneşti. Sub îndrumarea personală a Domnitorului, belgianul Cezar Librecht, specialist în telegrafie, şi om cu „relaţii” între foştii membri ai Comisiei Europene a Dunări, a contribuit atât la impunerea unui strict control al statului asupra Telegrafului şi, mai târziu a Poştei, cât şi la crearea unui serviciu specializat de informare a autorităţii centrale de decizie cu problemele de interes pentru siguranţa statului român. Prin intrarea acestuia în rândul corpului ofiţeresc şi numirea sa ca adjutant domnesc, întregul circuit al informaţiilor destinate Domnitorului a trecut practic în subordinea Ministerului de Interne. Deşi oficial acesta a păstrat funcţia de „inspector general al telegrafului”, el a devenit, în fapt, şeful acestui serviciu original de informaţii subordonat direct Domnitorului. Astfel au fost eliminate verigile intermediare de transmitere a informaţiilor care au fost astfel ferite de ochii unor agenţi din organele poliţieneşti, aflaţi în „simpatii” faţă de boierii „reacţionari”, ostili unirii şi favorabili unor interese străine.
Sistemul informativ creat de Alexandru Ioan Cuza a dispus de toate componentele structurilor moderne de culegere, prelucrare şi transmitere de informaţii, desfăşurând activităţi specifice muncii cu agentura. Acesta a avut ca suport de transmitere şi centralizare a informaţiilor in vederea luării deciziilor politico-statale structura Telegrafului şi, mai târziu şi a Poştei. Telegraful a reprezentat în acele momente mijlocul cel mai rapid de informare dar şi de secretizare a informaţiilor necesare actului de decizie a puterii statale româneşti. Atenţia pe care Alexandru Ioan Cuza a acordat-o acestei componente a aparatului de stat din nevoia de a suplini măsurile de forţă, a fost permanentă. În anul 1862, cu prilejul unei vizite la Prefectura poliţiei Capitalei, a recomandat prefectului să ia toate măsurile pentru buna funcţionare a „cancelariei de renseignemente”, adică Serviciului de Informaţii, pentru a fi capabil, in orice moment, să prevină acele acte, fapte şi evenimente care aduceau atingere siguranţei statului român. În acţiunea de informare a Domnitorului au fost implicaţi şi oameni politici de încredere şi, în acelaşi timp, înalţi funcţionari de stat, precum D.Brătianu, I.Ghica, V. Mălinescu, oameni din afara partidelor, rude şi apropiaţi ai săi – cum a fost şi un anume N. Docan – trimis acolo unde era nevoie de informaţii sigure. În paralel, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a continuat să uziteze sistemul informării personale, prin observarea directă. Deci, în perioada domniei lui Cuza în România funcţionau câteva servicii şi structuri de informaţii unele oficiale, dar şi structuri de informaţii acoperite şi neoficiale. Astfel, oficial funcţionau Serviciul de informaţii al Armatei (Sectia II condusă de colonelul Slăniceanu, reorganizată în 1865), Structura informativă a Siguranţei Statului condusă de loan G.
Valentineanu, iar alte structuri neoficiale erau structura de informatii interne şi externe a secretarului particular al Iui Cuza, Baligot de Beyne, serviciu secret condus de maiorul Cezar Librecht, director general al postelor si telegrafelor (cel mai important), precum şi structura de informaţii a partidei liberale constituită pe principii francmasonice.
În concluzie, sistemul informativ conceput de Alexandru Ioan Cuza a contribuit la crearea şi fiinţarea României pe plan internaţional. Informaţia a devenit o importantă resursă de putere şi a contribuit din plin la fundamentarea, în primul rând, a instituţiei Domniei în statul român. La 9 noiembrie 1859, la Focşani, Alexandru Ioan Cuza a declarat „Unirea pentru vecie a celor două Principate sub numele de România”, iar la 8 februarie 1860 şi-a luat numele de „Alexandru Ioan I”, iar la 24 ianuarie 1862, numele „România” a devenit numele oficial al statului român, iar moldovenii şi muntenii, prin sistemul informativ creat, au impus în conştiinţa străinătăţii numele de români.
Autor: Tiberiu Tănase
