După criza refugiaților, redeschiderea dosarului sirian este al doilea element cu potențial enorm de modificare a raportului de securitate Est/ Sud.
Volatilitatea continuă a climatului de securitate din regiunea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord (MENA) a potențat manifestarea fenomenului migrației ilegale pe teritoriul Uniunii Europene și, implicit, în imediata vecinătate a României.
Principalele provocări cu care se confruntă statele europene rezidă în dificultatea de a gestiona și controla exodul masiv al populației din regiunile de conflict și, mai cu seamă, în vulnerabilitățile interne determinate de implicarea rețelelor de crimă organizată în activități circumscrise migrației ilegale.
În România, migrația ilegală constituie cu preeminență apanajul unor structuri de criminalitate organizată specializate care și-au format puncte de sprijin pe teritoriul național fie prin afilierea unor cetățeni români, fie prin racolarea unor „colaboratori” ocazionali cu rol de facilitare, călăuzire, transfer sau transport al migranților în spațiile dorite.
Cetățenii români ce pot fi atrași în astfel de activități ilegale provin cu precădere din zonele de frontieră, supuse unor presiuni migraționiste, aceștia fiind buni cunoscători ai nivelului de permeabilitate a granițelor. În egală măsură, aceștia transferă clandestin migranţi, sub acoperirea derulării unor activități de transport internațional de persoane sau marfă către state din vestul Europei.
Analize de ultimă oră arată faptul că cetățenii români au devenit ținta grupărilor de crimă organizată care acționează în proximitatea granițelor naționale, în speță in Ungaria, având în vedere comutarea preocupărilor acestora către așa-numitele „bazine de acumulare” ale migranților. Astfel, cetățenii români sunt tot mai implicați în preluarea refugiaţilor din zonele respective și transportul acestora către țările de destinație din vestul Europei.
Un alt spațiu care ar putea prezenta interes pentru structurile de crimă organizată și, implicit, pentru cetățenii români atrași de oportunități financiare îl reprezintă teritoriul sârb din vecinătatea frontierei cu România, pe fondul unei prefigurate concentrări de migranți.
Perspectiva obținerii unor câștiguri semnificative și imediate concură la menținerea apetenței pentru derularea de activități ilicite, fără a fi conștientizate consecințele negative care pot deriva din aplicarea prevederilor legale ce sancționează, pe de o parte, activitățile de constituire a unui grup infracțional și, pe de altă parte, cele de trafic de persoane (migraţie ilegală). În plus, în scopul sustragerii de la controlul exercitat de autoritățile abilitate, pot exista situații în care transportatorii sau facilitatorii pot fi implicați în acțiuni care pun în pericol viața migranților, aspect ce conduce la agravarea pedepselor legale la care se expun.
Proiecția de securitate a NATO are în acest moment două premise fundamentale: ameninţările vin, deopotrivă, dinspre Est (Rusia, Donbas, Crimeea) şi Sud (state eșuate, terorism, emigrație). Axele sunt, deocamdată, în balanță, dar evenimentele recente – criza fără precedent a refugiaților din Europa și redeschiderea dosarului sirian – pot duce la preponderența Sudului în detrimentul Estului. Summitul NATO din 2016 de la Varșovia poate consemna un asemenea dezechilibru. Nu se pune problema alianței ca atare, căci NATO rămâne cea mai sigură și eficace construcție de securitate imaginată, cât a statutului teritoriilor de dincolo de frontiera NATO. Accentul pe Siria şi provocările din Sud pot să ducă la concesii faţă de Federaţia Rusă în ceea ce numește „străinătatea (sa) apropiată”.
Din perspectiva României, miza principală în Est rămâne cea a statutului R. Moldova și a șanselor acesteia de a menține viabil proiectul occidental. Într-un cuvânt: statutul și geografia frontierei euroatlantice. Acestă preocupare trebuie să devină una din țintele strategice ale Bucureștiului. Materialul care urmează încearcă să expliciteze acest tablou.
Dimensiune estică de securitate
Intervenția rusă în Ucraina și anexarea Crimeei au readus pe agenda de securitate globală dimensiunea estică a NATO, iar Summitul din Țara Galilor (4-5 septembrie 2014) a consemnat în documentele finale această repoziționare. Pe dimensiunea estică, NATO a răspuns corect și concret: extinderea măsurilor de reasigurare pentru ţările de pe flancul estic al NATO – statele baltice, Polonia, România şi Bulgaria -, stabilirea unui Plan de Acţiune (Readiness Action Plan), instalarea unor comandamente în ţările est-europene, prepoziţionarea de echipamente şi de provizii pentru situaţii de urgenţă şi stabilirea unui calendar concret de exerciţii de apărare colectivă – terestre, dar mai ales aeriene şi navale – în care trupele NATO să se afle într-o rotaţie permanentă. În acest moment, intre dimensiunea estică de securitate și dimensiunea sudică nu există prioritizări, chiar dacă tipurile de amenințări sunt diferite. Evoluțiile din Europa și Orientul Mijlociu riscă însă să dezechilibreze balanța.
Criza refugiaţilor ca problemă de securitate
Criza refugiaților a readus în prim-plan, intempestiv, dimensiunea sudică a securității. Este vorba despre alte tipuri de amenințări – societale, nu militare – dar percepția amenințării este acută. UE se simte astăzi afectată de o criză a refugiaților care, pe termen mediu și lung, este capabilă să blocheze însuși proiectul european. Efectele crizei se pot face simțite pe următoarele dimensiuni:
– reusurecția partidelor de tip extrem în UE și care se opun, programatic, proiectului european;
– crearea de falii între „Vechea Europă” și „Noua Europă”, cea din urmă, cu excepția de ultim moment a Poloniei, opunându-se formal deciziilor politice ale Bruxelles-ului privind obligativitatea cotelor anunțate anterior de către liderii Franței, ai Germaniei și ai Comisiei Europene;
– riscul unei Europe tot mai anti-americane și mai pro-ruse, ca urmare a accederii la putere sau în preajma ei (prin coaliții sau sprijin parlamentar) al partidelor populiste sau de extremă dreaptă/ stangă;
– întărirea importanței Rusiei la nivel european, care devine, prin comparație cu regimurile și provocările de tip ISIS, partener de încredere, credibil și predictibil.
Dincolo de criza refugiaților și conexă cu aceasta, redeschiderea dosarului sirian este al doilea element cu potențial enorm de modificare a raportului de securitate Est/ Sud.
Redeschiderea dosarului sirian și problema vaselor comunicante
Criza refugiaților este doar unul dintre elementele care au redeschis dosarul sirian. Indiferent de interesele actorilor implicați sau de finalitatea acțiunilor acestora, este limpede că soluționarea sau negocierea finală pe dosarul sirian va viza, prin recul, și frontiera estică a UE și NATO. Este limpede în acest moment că așa-zisa „soluție” rusească nu e o soluție și că o rezolvare a complicatului dosar sirian trebuie făcută cu aducerea la masă, ca parte a dialogului și a soluției, a tuturor părților, inclusiv a majorității sunnite, complet neglijată de proiecția rusă. Iar partenerii europeni nu pot lipsi nici ei de la negocierea finală. Deocamdată, spațiul euroatlantic nu are o poziție consolidată și nici coerentă. SUA, prin vocea secretarului de stat pentru apărare, au declarat limpede că nu va exista nicio legătură între Siria și Ucraina, dar partenerii europeni au transmis alte mesaje, inclusiv că la Summitul Normandia se va discuta și dosarul sirian. Italia, Marea Britanie, Germania și-au nuanțat pozițiile, inclusiv în ceea ce privește rolul Rusiei în conflictul din Siria.
Chiar dacă suntem departe de oprirea ostilităților, devine tot mai clar că riscul unei conexiuni a celor două dosare, respectiv Ucraina și Siria, nu poate fi exclus.
Consecințele pe dimensiunea estică a securității nu vor întârzia, pentru că orice sporire a importanței dimensiunii sudice poate aduce după sine o atenuare a atenției euroatlantice pe dimensiunea estică.
Dacă se va ajunge la o negociere cu Rusia la masă, și e greu de imaginat alt scenariu, Moscova va negocia cu un ochi la Ucraina.
Ce se întâmplă cu spaţiul estic?
Evenimentul geopolitic cel mai important în regiune este crearea spațiului de frontieră euroatlantică, respectiv a ceea ce romanii numeau limes. Limes-ul este o „graniță”, dar nu o linie pur și simplu, delimitată limpede și vizibil, ci un spațiu de frontieră. Astăzi, asistăm la construcția/ acreditarea acestui spațiu. I se va spune „buffer zone”, „zonă gri”, „trade area”, „no man’s land” etc. – nu are mare importanță. Căci sunt doar denominații diferite pentru aceeași realitate (geo)strategică.
Un spațiu al nimănui, dar cu influențe diverse, fără identitate precisă, fără proiecte integraționiste limpezi, nici în Est, nici în Vest, în care fiecare dintre actorii mari cu interese în regiune încearcă să îl țină pe celălalt cât mai departe și să-și fixeze cât mai multe și solide ancore. Nu atât pentru a atrage aceste teritorii către sine, cât a împiedica pe celălalt să și le aproprie într-o formă sau alta. Se scontează pe o înțelegere între marii actori, fie și cu revolverele la spate, dar o înțelegere care va căpăta forma unui armistițiu, fie și pe termen scurt. Limes-ul încă se negociază, inclusiv în Siria. Opțiunile, cum am sugerat, sunt greu de conciliat.
Este o bătălie de valori, de viziuni, nu doar de interese imediate. Doctrina Brejnev a „suveranității limitate”, resuscitate astăzi de președintele Putin, a funcționat. Rusia a câștigat prima rundă în Ucraina, cu costuri relativ mici. A anexat Crimeea, a blocat Kievul și vrea să împingă Ucraina într-un scenariu federalist, prin care întregul este ghidonat de partea controlată de Moscova. Problema Rusiei este de a-și minimaliza costurile de aici înainte, pentru că efectele crizei economice sunt greu de suportat pe termen lung. În ciuda rezilienței populației ruse la stres și deprivare, Moscova are nevoie de un acord cu Occidentul, dar linia roșie este blocarea înaintării frontierei euroatlantice, respectiv menținerea controlului asupra Ucrainei prin intermediul regiunilor controlate de către separatiști (Donbas).
Crimeea a ieșit din discuție, chiar și Occidentul, legând sancțiunile mai degrabă de Acordurile de la Minsk, în care regiunea anexată nu este pomenită în niciun fel. Pârghiile Rusiei în Ucraina sunt directe – respectiv prezența militară hibridă pe teren, concentrare de trupe la frontieră și pârghiile economico-financiare – dar și indirecte, respectiv dificultățile financiare enorme ale Kievului și, nu o dată, tensiunile interne politice din Ucraina, generate de o criză economică care face ca țara să fie cotată de agențiile internaționale cu rating-uri mai mici decât ale Greciei.
În acest moment, concomitent cu implicarea fără precedent a Rusiei în Siria, se constată o subită „liniștire” a insurgenților din regiunea Donbas controlată de separatiști. Simplu fapt că intervenția Rusiei în Orientul Mijlociu se face prin atenuarea presiunii pe dimensiunea estică e un semnal esențial. Anume, că Rusia își joacă în Siria nu doar poziția la masa marilor puteri globale, dar și statutul și interesele în ceea ce Moscova numește „străinătatea apropiată”.
Singura chestiune nesoluționată pe dimensiunea estică de securitate este Republica Moldova.
Republica Moldova, încotro?
Principală problemă a Chișinăului în acest moment este, la nivel de populație, o enormă criză de încredere în clasa politică, care se extinde și asupra încrederii în proiectul european (procentul din sondaje a scăzut sub 50%). „Furtul secolului” – respectiv dispariția miliardului din băncile moldovenenești (la un buget actual de circa 1 miliard și jumătate!!!) -, lipsa oricărui vinovat și efectele economice în lanț au generat o stare de nemulțumire fără precedent. Coaliția pro-europeană aflată la guvernare (AIE 3) se află într-o profundă criză de încredere, iar zecile de mii de oameni ieșiți pentru a protesta (mitingul din 4 octombrie 2015) își descarcă frustrarea în PMAN, într-o manifestare civică cu un potențial de proiect politic (Platforma DA). Platforma DA este expresia unei nemulțumiri profunde, nu pro-rusești, nici pro-românești, ci pro-europene de tip moldovenesc, care vrea o soluție de tip „prin noi înșine” și cere alegeri anticipate prin care să fie propulsate – clamează liderii ei – forțe politice sincere, necorupte și neimplicate în scandalurile de până acum. Pe de altă parte, forțele pro-ruse din R. Moldova, reprezentate de două partide (Partidul Nostru și Partidul Socialiștilor), au scos și ele oameni în stradă, dar n-au forțat până acum o schimbare de regim de tip „7 aprilie“. De ce se abține Rusia? În acest moment, Rusia e implicată în negocierile din Siria, având pe cap de gestionat, inclusiv financiar, chestiunea ucraineană, Donbasul, Crimeea și Transnistria. Este foarte greu pentru Moscova acum să genereze o mișcare de protest la Chișinău, care ar fi foarte greu de explicat partenerilor ei de negociere internațională. În acest moment, Rusia nu are niciun motiv să dea o lovitură de stat în Republica Moldova, pentru că n-ar putea-o gestiona nici politic, nici financiar. Dar e prezentă pe teren, ține situația din R. Moldova în criză, pentru că dintr-o criză poți să câștigi la eventualele negocieri și poți să blochezi ca alte revoluții nefavorabile Rusiei să se petreacă acolo. Rusia se uită la Republica Moldova, dar prin grila ucraineană și siriană. Deocamdată, e mai degrabă element de negociere, cu o singură linie roșie nenegociabilă, nu odată anunțată de oficialii ruși: linia Nistru.
Provocarea și oportunitatea estică
Eventualul eșec al protestelor din stânga Prutului nu va anula, însă, nemulțumirea publică. Efectul va fi doar consumarea și a acestei (teoretice) alternative, respectiv șansa ca societatea civilă să compenseze eșecurile clasei politice. Ceea ce va rămâne este o pulverizare a speranțelor că R. Moldova poate, din resurse interne (clasă politică sau societate civilă), să genereze schimbarea așteptată de populație. Va urma o alegere pe care R. Moldova va trebui să o facă curând, fie că vrea, fie că nu: opțiunea euroatlantică prin intermediul și parteneriatul României și opțiunea eurasiatică prin intermediul Federației Ruse. Terțul este exclus. (Cu mențiunea că Rusia nu îi poate oferi sprijin financiar sau investițional nici pe termen scurt, nici mediu, deci „opțiunea eurasiatică” se va compromite și ea, în scurtă vreme.)
Din punctul de vedere al României există o singură miză reală. Menită să rămână cel puțin 10 ani stat de frontieră euroatlantică, va fi obligată să gestioneze, practic, trei frontiere într-una singură: frontiera națională, frontiera europeană și frontiera NATO. Bucureștiul nu are posibilități de negociere pe dimensiunea mare a relației SUA-UE (Germania)-Rusia menționate mai sus. Trebuie să facă, însă, un singur lucru: să se asigure că dincolo de frontiera sa estică nu se creează nicio situație și mai amenințătoare decât cea prezentă.
Din această perspectivă, este obligația morală și strategică a României să pună pe masa elitelor politice de pe ambele maluri ale Prutului un proiect realist de ancorare ireversibilă a R. Moldova de Vest și de reducere a decalajelor între cele două maluri ale Prutului. Primul pas este un gest politic, de tip „Pactul de la Snagov pentru R. Moldova”, o reiterare a Pactului de la Snagov din 1995, cel care a stat la baza consensului politic pentru integrarea euroatlantică a României. Pe baza acestui consens politic, al doilea pas este gândirea unui „Plan Marshall” al României pentru R. Moldova, printr-un parteneriat între stat, companii și investitori privați (un „Fond Moldova” de tipul Fondului Proprietatea). Pe acești doi piloni se va gândi o strategie de investiții care să cuprindă: vehicule și proiecte de investiții pe termen lung, investiții în titluri de stat (condiționate de reforme și acord cu FMI), în infrastructura rutieră și feroviară și coridoare de infrastructură Iași-Chișinău și Galați-Chișinău, achiziția a 50% din sistemul bancar, investiții în alimentarea cu apă, canalizare și managementul deșeurilor etc.
Indiferent de raportul dintre dimensiunea sudică și estică de securitate, România, ca stat de frontieră euroatlantică, va trebui să răspundă provocării estice. Dar, în acord cu partenerii săi euroatlantici, în consens cu cetățenii săi și în parteneriat cu elitele politice de la Chișinău, România poate și trebuie să se pregătească de pe acum pentru o bună și eficientă întâlnire cu consecințele evenimentelor de amploare care se derulează în jurul ei, pe care nu le poate controla, dar ale căror consecințe le poate fructifica. Este ceea ce a făcut de fiecare dată în istorie.
Autor: Dan Dungaciu
