În mai 1991, președintele George H. W. Bush l-a nominalizat pentru poziția de director al Agenției Centrale de Informații/CIA pe Robert Gates, primul lider al organizației provenit din ramură analitică și cel mai tânăr de până atunci (48 de ani). Încadrat în Agenție în 1966, Gates s-a afirmat drept cel mai titrat analist specializat în afaceri sovietice.
Crezul noului director: pentru a fi eficientă, Comunitatea de Informații/IC (Intelligence Community) trebuia să se schimbe la fel de repede și profund precum lumea în care acționa. Relația președintelui Bush cu CIA a fost influențată de interesul ridicat pentru politica externă, de experiența solidă în calitate de consumator de intelligence, dar și de cunoașterea intimă a Agenției pe care a condus-o pentru o scurtă perioadă de timp (între ianuarie 1976 și ianuarie 1977) și de care s-a atașat profund.
Eliminarea filtrelor în informarea președintelui
Bush a modificat radical mecanismul de informare a președintelui, în ceea ce privește atât frecvența și modul de derulare, cât și gestionarea documentului de informare dedicat – Sinteza Prezidențială Zilnică/PDB (President’s Daily Brief). Briefingul CIA a fost inclus în agendă ca prima activitate a zilei, de regulă în intervalul 07:30 – 08:20. Spre deosebire de predecesorii săi, care se rezumaseră să lectureze PDB ori să fi puși în temă, pe scurt, de către consilierii pentru securitate națională, Bush a fost primul președinte care a solicitat să fie informat de către un analist dedicat. Eliminarea „filtrelor” i-a permis să își formeze o percepție nemijlocită cu privire la cunoașterea furnizată de CIA.
Produsul analitic integrat concentra, în 8-10 pagini, principalele subiecte de politică externă cu relevanță pentru securitatea națională a SUA. În mod curent, brieferul îi prezenta și materiale care detaliau subiecte „de interes critic”. Președintele aprofunda aspectele aduse în atenție, adesea în prezența consilierului pentru securitate națională și a directorului CIA, care erau puși în temă cu privire la subiectele din PDB anterior informării președintelui. Briefingul CIA era urmat de o ședință a echipei restrânse de securitate națională, a cărei agendă era determinată, în mod frecvent, de subiectele din PDB.
Protecția surselor și metodelor de obținere a informațiilor
Bush nu ezita să își exprime propriile opinii cu privire la evaluările și prognozele Agenției. În aprilie 1990, informat despre evaluarea CIA potrivit căreia Daniel Ortega va câștiga alegerile prezidențiale din Nicaragua, Bush i-a spus brieferului: „Pariez pe o înghețată că te înșeli”. Președintele a avut dreptate, iar analistul a onorat pariul. Prin intermediul analistului dedicat, necesitățile de informare ale principalului beneficiar erau transmise echipei responsabile de elaborarea PDB, care relaționa cu experți din întreaga organizație, în funcție de subiectul de interes, pentru elaborarea răspunsurilor. Feedback-ul direct al președintelui a constituit un element deosebit de util pentru alimentarea oportună a agendei acestuia. Acest mod de lucru a permis Agenției racordarea directă la prioritățile administrației, iar profesioniștilor să perceapă că PDB își atinge scopul de suport în elaborarea politicilor publice și că eforturile lor sunt apreciate la cel mai înalt nivel.
Pentru a menține un nivel ridicat de încredere între agenția de intelligence și Executiv, președintele a instituit un control strict asupra diseminării produsului analitic către alți beneficiari (vicepreședintele, secretarul de Stat, secretarul Apărării, președintele Statului Major Interarme), PDB fiindu-le prezentat, de o manieră similară, de către brieferi dedicați, care asigurau o protecție adecvată a surselor și metodelor de obținere a informațiilor sensibile.
Relația lui George H. W. Bush cu CIA este descrisă de către memorialiști drept cea mai productivă prin raportare la toți cei nouă președinți pe care Agenția îi avusese ca beneficiari de la înființare, în 1947. Un rol important în această privință l-a avut accesul nemijlocit al directorului general pentru informații la președinte (până la Bush, singurul care agrease interacțiunea cotidiană cu CIA a fost președintele Gerald Ford).
„O junglă plină de șerpi veninoși”
Gates a demisionat atunci când a devenit evident că noul președinte, Bill Clinton, se afla în căutarea propriului director. Alesul, James Woolsey, care a preluat funcția în februarie 1993, nu era un cunoscut al președintelui, fiindu-i recomandat datorită rolului în negocierile privind controlul armamentelor după încheierea Războiului Rece. Cu ocazia audierii în Senat, Woolsey a folosit o metaforă care a rămas în istoria Agenției: „am luptat împotriva unui dragon uriaș vreme de 50 de ani. L-am ucis, apoi ne-am regăsit într-o junglă plină de șerpi veninoși”. Noile amenințări – terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul internațional de droguri -, mult mai perfide, se prefigurau a fi mai greu de înțeles și de neutralizat.
Preocupat în principal de economie, guvernatorul de Arkansas a neglijat domeniul securității naționale, care îi era în întregime străin. Clinton a beneficiat de primul briefing din partea Agenției în septembrie 1992, în calitate de candidat la președinție. După câștigarea alegerilor, briefingurile au devenit zilnice, analiștii făcând eforturi pentru a-l familiariza pe noul șef al administrației cu activitatea de intelligence și produsele ei. Printre subiectele incluse în PDB, la solicitarea beneficiarului, s-au regăsit proliferarea armelor de distrugere în masă, Haiti, Republica Bosniei și Herțegovinei și Somalia.
În etapa de tranziție între administrații, Bush a evidențiat utilitatea briefingurilor cotidiene și i-a recomandat lui Clinton să mențină interacțiunea directă cu profesioniștii. După instalarea la Casa Albă, președintele a beneficiat de briefinguri detaliate privind organizarea IC, programele sensibile de culegere de informații implicând surse secrete umane și tehnice, precum și acțiuni sub acoperire. La fel ca în cazul altor beneficiari, Clinton a apreciat drept utile elementele grafice: hărți, diagrame, imagini.
Dezastru iminent
Treptat, agenda încărcată a președintelui a determinat restrângerea briefingurilor CIA la 2-3 pe săptămână și, în final, la eliminarea acestora. O evoluție similară au avut și informările prezentate consilierului pentru securitate națională. Clinton a continuat să lectureze PDB, făcând frecvent adnotări pe documentul de informare (care se întindea, în medie, pe 12 pagini), inclusiv sub forma unor întrebări. Au existat și situații în care președintele s-a plâns că PDB includea aspecte pe care le citise deja în alte surse.
Din nefericire, diminuarea atenției acordate cunoașterii furnizate de serviciile de informații va avea consecințe grave. Pe 3 octombrie 1993, două elicoptere Black Hawk au fost doborâte în capitala Somaliei, iar misiunea de salvare s-a soldat cu uciderea a 18 militari americani. Investigații ulterioare au evidențiat că CIA furnizase Casei Albe, cu șase zile înainte, o notă intitulată „Dezastru iminent”, în care avansa scenariul organizării unei ambuscade de către liderul uneia din facțiunile angrenate în războiul civil, însă avertismentul fusese ignorat. În acel context, Consiliul consultativ pentru informații externe al președintelui a recomandat reluarea briefingurilor cotidiene.
Incompatibilitatea dintre Clinton și Woolsey i-a împiedicat să dezvolte o relație profesională mai strânsă. În singura întâlnire în care a discutat singur cu președintele, Woolsey i-a transmis că, în viziunea lui, CIA este un instrument de implementare, și nu de elaborare a politicilor administrației. Dezamăgit, la finele mandatului, Woolsey s-a confesat unui ziarist: „Chestiunea nu constă în a afla dacă am o relație proastă cu președintele. Pur și simplu ea nu exista”. Potrivit unei anecdote care circula printre angajații Agenției, la manșa avionului de mici dimensiuni prăbușit accidental pe peluza de sud a Casei Albe, în septembrie 1994, se afla directorul lor, care încerca să obțină o întrevedere cu președintele.
O haltă la Langley
Daunele considerabile provocate de trădarea, în favoarea URSS/Federației Ruse, a ofițerului de caz Aldrich Ames au zguduit din temelii CIA, determinând demisia lui Woolsey în seara de Crăciun a anului 1994. Următorul director, John Deutch, profesor de chimie la reputatul MIT (Institutul de Tehnologie Massachusetts), nu și-a dorit să conducă Agenția, acceptând propunerea doar pentru că președintele i-a dat de înțeles că șefia Departamentului Apărării, pe care o viza, era condiționată de o haltă la Langley. Spre deosebire de predecesorul său, Deutch a fost prezent frecvent la Casa Albă. Președintele îi aprecia compania și sfaturile, chiar dacă, de regulă, directorul CIA se abținea să le ofere, considerând că rolul său este doar de a furniza suport pentru decizie. „Ei bine, John, știu că nu poți avea o opinie în această privință”, îi plăcea lui Clinton să glumească, „Dar totuși ce crezi?”.
Intrarea lui Deutch în rândul membrilor Cabinetului a fost primită cu rezerve de profesioniști, care valorizau independența analizelor și considerau că directorul lor trebuia să aibă capacitatea de a susține și asuma, în Biroul Oval, inclusiv acele evaluări de intelligence care contraveneau politicii administrației.
Temerile nu s-au confirmat, Deutch manifestând obiectivitate în livrarea cunoașterii secrete către președinte. El a impus înlocuirea estimărilor informative de mari dimensiuni, care diluau elementele principale de mesaj, cu produse de informare concise și concrete, adaptate dinamicii accentuate a amenințărilor la adresa securității.
O afirmație dintr-un interviu acordat publicației „New York Times”, conform căreia angajații CIA nu sunt la fel de competenți ca ofițerii în uniformă (cu referire la militarii Departamentului Apărării; Deutch ocupase anterior funcția de adjunct al secretarului Apărării), l-a pus pe Deutch în stare de conflict cu proprii subordonați. Membri influenți ai Congresului au luat apărarea profesioniștilor, susținând că „țara are nevoie de mai mulți James Bond”, iar Deutch a demisionat din Agenția cu a cărei cultură organizațională nu a reușit să fie compatibil.
Anticiparea amenințării Al-Qaeda
Pentru a detensiona situația, în martie 1997 Clinton a optat pentru nominalizarea la conducerea CIA – pe care secretarul de stat Madeline Albright o comparase cu un „copil bătut”, ce încasase lovituri atât de la Congres, cât și de la administrațiile anterioare – a directorului adjunct George Tenet. Acesta era cunoscut la nivelul legislativului prin prisma poziției anterioare de director al structurii de experți de pe lângă Comisia Specială a Senatului pentru Controlul Serviciilor de Informații. În scurt timp, Tenet a devenit o figură indispensabilă pentru Clinton, care, spre deosebire de președinți precum Eisenhower ori Kennedy, nu dorea ca CIA să transforme lumea ori să desfășoare acțiuni acoperite riscante, ci să fie receptivă la agenda sa de politică externă. Carismatic, extrovertit, direct, abil în comunicarea publică, Tenet a reușit să stabilească o relație personală, bazată pe încredere, cu președintele. O realizare importantă pentru liderul unui serviciu de informații, în condițiile în care lipsa accesului la principalul beneficiar făcea irelevantă acuratețea evaluărilor.
Tenet a acordat o atenție sporită elaborării și prezentării principalului document de informare a președintelui. Ziua sa de muncă începea la ora 22, prin revizuirea proiectului PDB ce urma să fie prezentat a doua zi. Frecvent, directorul CIA îi transmitea redactorului din tura de noapte sugestii de optimizare, aprofundare sau eliminare a unor aspecte. Varianta finală a PDB îi era prezentată în mașină, în drumul spre biroul alocat analistului detașat pe lângă președinte. Împreună cu acesta, Tenet parcurgea produsul analitic, încercând să anticipeze potențiale întrebări ale beneficiarului. Briefingul debuta în jurul orei 8 și dura, de regulă, o jumătate de oră.
În demersurile de informare, Agenția a anticipat corect amenințarea reprezentată de Al-Qaeda, emițând avertizări timpurii către decidenții responsabili de securitatea națională. Până la finalul administrației Clinton, Stația Alec (The Bin Laden Issue Station), prima structură dedicată monitorizării unei singure persoane (Osama bin Laden) din cadrul CIA, înființată în 1996, a propus zeci de operațiuni de capturare ori anihilare a liderului Al-Qaeda, însă acestea nu au fost autorizate de către președinte.
(va urma)
Abstract
Robert Gates, the first director of the CIA to come from the analytical branch, was guided by the belief that intelligence should satisfy the needs of consumers. During his tenure, George W. Bush, the only President who led the Agency, was briefed directly by experienced analysts, at his request. His successor, James Woolsey, did not resonate with President Bill Clinton, so they did not develop a relationship. Clinton preferred reading of the President’s Daily Brief instead of having a direct interaction with those responsible for the briefing activity. The following director, John Deutch, was a constant presence at the president’s briefings, where his competence and advice were appreciated. George Tenet, the second longest-serving director of the CIA, managed to establish a trusting relationship with the president, paying close attention to the preparation and presentation of the intelligence product dedicated to the main beneficiary.
Autor: dr. Horațiu Blidaru
