În cea mai cunoscută carte din istoria omenirii, Biblia, „cuvântul” este întruchiparea divinității: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Textul citat deschide Evanghelia lui Ioan, a patra Evanghelie a Noului Testament al Bibliei. Aceleași cuvinte, dar sub o alta formă, se regăsesc și în Geneza, capitolul de început al Vechiului Testament: La început […] Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” și a fost lumină. Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Cuvintele „a zis” și „a numit” se repetă în toate cele 7 zile care prezintă Creația divină. În accepțiunea biblică locul cuvântului vorbit este alături de Creator și are rolul de a genera și defini realitatea înconjurătoare. Ideile, mentalitățile și percepțiile sunt definite prin cuvinte, fără acestea neputând exista. Cuvântul purtător de informație are puterea de a modela gândirea și mediul înconjurător în funcție de dorința emițătorului. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care, în timp, controlul limbii a căpătat o importanță aparte. În romanul „1984”, scriitorul George Orwell arăta că „Cel care controlează limba controlează gândirea”.
Răspândirea cuvântului scris
Inventarea tiparului, în anul 1450, de către germanul Johannes Guttenberg a deschis o nouă eră, aceea în care informația a devenit accesibilă publicului larg la o scară fără precedent în istorie. Creșterea cantității de informații nu le garanta însă cititorilor și acuratețea acestora. În încercarea de a-și crea o reputație sau de a-și atrage beneficii financiare, politice sau sociale, anumiți oameni s-au arătat dispuși să răspândească informații false, bazându-se pe dorința celorlalți de a cunoaște ultimele noutăți și descoperiri.
Chiar și în istoria cercetării științifice se regăsesc exemple de falsificări intenționate, cum ar fi preluarea unor descoperiri științifice sau a anumitor invenții prin furt intelectual și prezentarea acestora către publicul larg ca fiind o idee care aparține altcuiva decât autorului. Posibilitatea de a demonstra falsitatea unei teorii nu este un defect al metodei științifice, ci o calitate esențială, care se cere acelora care vor să releve adevărul în fața publicului.
Informațiile modificate sau false, care alcătuiesc dezinformarea, au fost dintotdeauna instrumente puternice în procesele de creare a identităților etnice și naționale în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și chiar ulterior. În spațiul european, falsurile „patriotice” sau „naționale” asociate cu descoperirile istorice reale au produs mișcări de masă în cadrul statelor. Pentru nașterea națiunilor moderne erau necesare istorii comune, dar și dușmani comuni. În acest scop, documentele falsificate, abuzurile unor instituții, precum și teoriile conspirației au fost folosite ca surse de informații veridice pentru a crea vinovați și a-i repudia definitiv pe cei care nu împărtășeau opiniile generalizate, cu consecințe devastatoare pentru aceștia pe termen lung.
Dușmanul adevărului
Unele dintre cele puternice campanii de dezinformare s-au manifestat în timpul marilor conflicte, transformând războiul în cel mai mare dușman al adevărului. În celebra lucrare „Arta războiului”, Sun Tzu, marele strateg chinez, prezintă principiile care măresc șansele de înfrângere a adversarului. Alături de cunoașterea de sine, cunoașterea adversarului, flexibilitatea strategiei utilizate sau evitarea confruntării directe, este subliniată importanța dezinformării și a diversiunii. Informațiile false sau distorsionate ajunse în posesia adversarului și preluate în strategia acestuia ca fiind reale vor duce inevitabil, într-un final, la înfrângerea armatelor sale.
Inspirate, parcă, din „Arta Războiului”, operațiunile aliate de dezinformare din cel de Al Doilea Război Mondial au contribuit exact la deznodământul prevăzut de Sun Tzu. Două dintre cele mai cunoscute operațiuni de inducere în eroare a adversarului prin furnizare de informații false merită amintite în acest context, deoarece succesul lor a influențat decisiv cursul războiului.
Operațiunea Mincedmeat
Succesele din Nordul Africii, din 1942, le-au permis aliaților să se îndrepte către următoarea țintă. Cum invazia Franței dinspre Marea Britanie nu era posibilă în acel moment, cea mai evidentă cale de a pătrunde în Europa și a controla traficul în Marea Mediterană era o debarcare aliată în Sicilia, realitate evidentă inclusiv pentru germani. Preocupat de accesul la resursele din estul continentului, Hitler era mai predispus să se teamă de o invazie în Balcani. Aliații, cunoscând temerile dictatorului german, au ales să i le alimenteze cu informații false: au creat divizii fictive, au recrutat interpreți greci, au simulat mișcări de trupe și, împreună cu rezistența greacă, au executat atacuri asupra infrastructurii de transport. În cadrul acestei operațiuni ample, intitulată Barclay, care urmărea să îndepărteze atenția germană de la iminenta debarcare în Sicilia, a fost lansată o operațiune secundară spectaculoasă, Mincedmeat, care a contribuit decisiv la dezinformarea decidenților militari inamici. În 30 aprilie 1943, un pescar recuperează trupul unui fals ofițer britanic, ce plutea aproape de țărmul spaniol. La insistențele Abwehr, serviciul secret al armatei germane, autoritățile spaniole au fotografiat conținutul documentelor găsite asupra militarului decedat, iar acestea au ajuns, în final, în Germania. Mesajele decriptate de aliați au confirmat, ulterior, că germanii au fost convinși de veridicitatea informațiilor conținute de documente, referitoare la iminența unei invazii în Balcani sau în Sardinia. Dezinformarea a avut un atât de mare succes, încât în primele ore ale invaziei aliate în Sicilia germanii au continuat să creadă că aceasta nu este altceva decât o diversiune.
Operațiunea Fortitude
Din cele mai vechi timpuri, în timpul operațiunilor militare au fost folosite tehnici de camuflare a armelor sau luptătorilor, cu scopul evident de a oferi adversarului o imagine falsă asupra puterii de atac sau de ripostă. Însă și tehnica opusă a fost folosită cu succes, respectiv evidențierea numărului de forțe și mijloace de luptă.
Parte a unui plan mai amplu, intitulat Operațiunea Bodyguard, menit să îndepărteze atenția germanilor de la debarcarea în Normandia, Operațiunea Fortitude a făcut apel la o serie de capcane vizuale pentru inducerea în eroare a inamicului. Ceea ce au putut germanii să observe a fost o acumulare de forțe și echipamente în nordul și estul Angliei, capabile să susțină un atac de anvergură asupra coastei Norvegiei sau asupra regiunii Calais, din Franța. Drumuri, corturi, vehicule, tancuri și avioane gonflabile au creat imaginea unei concentrări de forțe. La succesul operațiunii au contribuit soldații care povesteau prin cârciumi, fără reținere, despre unitățile lor care se pregăteau de invazie, dar și anunțul numirii generalului George Patton, temut de germani după debarcarea din Sicilia, în fruntea unui grup de armată imaginar. Tabloul a fost completat de transmisiuni radio falsificate în care se vorbea despre invazia de la Calais, precum și de asigurările date germanilor în acest sens de agenții dubli aliați.
Deși nu trecuse decât un an de la debarcarea de succes din Sicilia, de asemenea rezultat al unei dezinformări bine puse la punct, germanii au căzut din nou victime unei operațiuni aliate bine concepute, considerând că debarcarea din Normandia este doar o diversiune.
Demoralizarea adversarului
Inducerea unor sentimente de nesiguranță, frică sau deznădejde a făcut, de asemenea, parte din campaniile de dezinformare utilizate în timpul războiului, Europa transformându-se, în timpul ultimei conflagrații mondiale, într-un câmp de luptă informațional. Pe aceste coordonate, dezinformarea a fost folosită atât de propaganda nazistă, cât și de cea aliată.
Două personaje ale căror nume au rămas în istorie creionează o imagine a războiului informațional din acea vreme. Pe de o parte, Mildred Gillars, de cetățenie americană, care își dorea o carieră în teatru, a devenit vocea din spatele transmisiunilor propagandistice germane destinate demoralizării soldaților americani de pe frontul european. Mildred, aflată în Germania în momentul declanșării războiului, ajunsese în această țară în 1934 cu intenția de a studia muzica. Cunoscută soldaților aliați sub numele de Axix Sally, ea exploata emoțiile luptătorilor cu ajutorul melodiilor americane și al insinuărilor pe marginea fidelității soțiilor sau iubitelor rămase acasă. Prin intermediul vocii sale erau transmise și avertismente referitoare la soarta care îi aștepta pe cei care ar fi îndrăznit să atace Europa. Capturată la Berlin, în 1946, Mildred Gillars a fost judecată și condamnată pentru trădare în Statele Unite, în 1949.
De cealaltă parte, Marlene Dietrich, născută în 1901 în Germania, era deja o celebritate la Hollywood în momentul izbucnirii războiului. Cererile personale ale lui Hitler de a reveni să lucreze în Germania celui de-al Treilea Reich au fost respinse de actrița care obține cetățenia americană în 1937. Contribuția sa la efortul american de război a constat în spectacole susținute în fața trupelor aliate, precum și în înregistrarea unor melodii în limba germană, cu tematică antinazistă, pentru Office of Strategic Services (OSS). Cuvintele care însoțesc portretul Marlenei Dietrich pe site-ul CIA, amintind de interpretarea cântecului „Lili Marlene”, descriu cel mai bine inițiativele de demoralizare a adversarului: „Astfel de melodii puteau ușor să deprime chiar și pe cel mai neclintit soldat, iar exact acesta era scopul lor”. Același site amintește de Raportul de evaluare a bombardamentelor strategice în care se remarca faptul că efectul programelor radio destinate publicul german era la fel de devastator ca un raid aerian. Spre deosebire de povestea lui Mildred Gillars, cea a Marlenei Dietrich are un final fericit. În 1945 ea primește una dintre cele mai înalte decorații civile din Statele Unite, Medal of Freedom, iar apoi își continuă cariera cinematografică.
În timpul conflictelor, informația și-a confirmat rolul decisiv în obținerea victoriei, fie că a fost falsă sau adevărată. Informațiile adevărate cu privire la temerile lui Hitler au permis aliaților să îi furnizeze acestuia informații false despre cursul campaniei militare. Consecințele pe termen lung au fost rezultatul capacității de a discerne între cele două tipuri de informație.
Emoția cuvintelor
În prezent, în „societatea post-adevărului”, accentul cade mai puțin pe faptele reale, pe adevăr, pe rațiune și bun-simț, și mai mult pe informațiile care intră în sfera senzaționalului, care impresionează, care produc emoții.
Spre deosebire de mijloacele de comunicare din trecut, cele pe care le avem la dispoziție în prezent ne permit accesul direct la tot felul de informații. În multe cazuri acestea nu sunt supuse vreunui filtru în privința veridicității sau autenticității, iar prima reacție pe care o avem atunci când intrăm în contact cu ele este una emoțională. Deși informațiile de tip fake-news nu sunt o invenție a unei anumite epoci, în prezent volumul și răspândirea lor sunt amplificate de mijloacele de comunicare rapidă disponibile, într-o mare varietate, pe numeroase dispozitive, de cele mai multe ori mobile. Multitudinea canalelor de transmitere și a surselor care le emit face dificilă stabilirea gradului de credibilitate a informațiilor care pot fi trunchiate, scoase din context, modificate sau complet inventate.
Contrar dictonului „Crede și nu cerceta”, atribuit în mod eronat Bibliei, era digitală impune o examinare atentă a conținutului la care suntem expuși. Făcând recurs, în continuare, la filozofia textelor sacre, am putea să ne îndreptăm atenția către falșii profeți invocați în Noul Testament. Confruntați cu avalanșa de cuvinte, idei și date venite cu rapiditate din toate părțile, putem fi tentați să renunțăm la disocierea informațiilor adevărate de cele alterate sau false. Dacă rezistăm acestei prime tentații, putem descoperi metode care ne pot ajuta să ne orientăm eficient în peisajul informațional actual: stabilirea credibilității sursei, recunoașterea propriilor prejudecăți care ne determină să alegem anumite informații, adoptarea unei atitudini critice când suntem expuși la informații care ne provoacă emoții puternice. Evaluarea critică a fiecărei informații pe care o primim reprezintă un efort benefic nu doar în plan individual, ci și pentru grupul sau societatea din care facem parte.
Abstract
The Bible, the most famous book in human history, identifies the word with the Divinity: „In the beginning there was the Word, and the Word was with God, and the Word was God”. The word which has the power to shape and define the surrounding reality started to spread on a large scale with the invention of the printed press in 1450. Information contained in words was used to deceive the enemy and achieve victories on the battlefield since ancient times. Currently, with the globalization of information through the Internet of high speed, disinformation and misinformation started to spread across at an unprecedented scale. The array of delivery channels and of sources makes it hard to tell which information is false or real, which is altered or out of context. Establishing the trustworthiness of the source, admitting our own biases and trying to develop critical faculties can help us navigate through the ocean of information. These are worthy efforts not just for each of us, but for the whole society.
Autor: Marina Mădălina Maria
