Realitatea multi-fațetată a amenințărilor non-statale cu care se confruntă lumea modernă și apariția internetului au evidențiat, din ce în ce mai mult, necesitatea unui parteneriat al instituțiilor din domeniul prevenirii și combaterii extremismului și radicalizării cu actorii non-instituționali reprezentați de comunitățile și asociațiile formale și informale angajate în viața publică, referiți generic în literatura de specialitate cu termenul de „societate civilă”.
Parteneriat pentru o lume mai sigură
Dacă implicarea instituțiilor abilitate în domeniul securității și ordinii publice în combaterea discursului radical sau extremist este una predominant reactivă, survenind adesea comiterii unor acte contrare valorilor protejate de lege prin coerciție, acțiunea societății civile se poate îndrepta în mod natural spre prevenție prin promovarea spiritului civic și a gândirii critice, promovarea incluziunii sociale și a reducerii decalajelor educaționale, dar și prin consolidarea sentimentului de putere și responsabilizarea maselor (empowerment) cu privire la mediul socio-economic.
Extremismul violent și terorismul, ca acțiuni justificate de ideologii sociale sau religioase radicale sau asociate cu acestea, constituie în mod fundamental acte de repudiere a valorilor democratice de toleranță, respect, incluziune și diversitate. Înainte de materializarea sub forma acțiunii, aceste acte violente sunt adesea precedate de activism radical manifestat prin discursuri sau mesaje și chiar aderență la grupuri care promovează intoleranța (religioasă sau îndreptată împotriva minorităților de orice tip). De multe ori, aceste atitudini sunt observabile în mediul familial și social din care face parte individul și inclusiv la nivelul comunităților social media în care acesta activează. Alături de instituțiile abilitate, în lumea actuală, profund marcată de progresul IT, societatea este pusă în fața unui nou câmp de luptă, în care provocările se multiplică exponențial, indivizii și organizațiile radicale acționând în cvasi-anonimitate în mediul virtual.
Respingerea violenței de limbaj
Eventuale nemulțumiri sau nerealizări personale sau de grup ori situații interpretate ca nedreptăți sociale pot conduce la adoptarea unui discurs extremist, folosirea unui limbaj impulsiv, proferarea de injurii la adresa comunităților minoritare, gândire dihotomică (de tip alb sau negru, bun sau rău), inferențe arbitrare și abstracțiuni selective, minimalizare, maximalizare și supra-generalizare, gândire emoțională, etichetare, vedere în tunel (concentrându-se doar pe partea negativă sau doar pe cea pozitivă, fără o analiză de ansamblu a situației). Astfel de manifestări oglindesc o serie de structuri cognitive disfuncționale în cadrul cărora credințele personale, confirmate sau întărite de opinia grupului social la care aderă individul, pot să se transforme în catalizatori ai radicalismului.
În discursul extremist, fie că este vorba de realitatea imediată, fie că vorbim despre fenomenul de trolling pe rețele sociale, publicul-țintă se poate afla în două ipostaze: de interlocutor activ sau de receptor pasiv de mesaj. Este la latitudinea fiecăruia să își asume un rol în presupusul dialog, însă asumarea unui rol activ reprobator de către o masă cât mai mare a publicului poate descuraja propaganda și oferi o alternativă de gândire critică pentru cei indeciși.
Nu întotdeauna un discurs extremist duce la acte de violență sau la terorism, însă limbajul de ură (hate speech – discurs îndreptat împotriva unei minorități sociale, religioase, etnice sau sexuale) necesită cel puțin sancționarea morală din partea publicului receptor și, în funcție de efectul produs asupra minorității vizate, sancțiuni legale.
Extremismul violent, radicalizarea și terorismul
În special din perspectiva respectului pentru drepturile omului și în mod particular a dreptului la liberă exprimare, nu orice fel de discurs radical necesită măsuri legale sau ingerința instituțiilor de aplicare a legii. Istoric, norme legale considerate adecvate la un moment dat au fost respinse prin discursuri considerate radicale la acea vreme și schimbate ulterior, ca de exemplu acordarea dreptului la vot femeilor sau abolirea sclaviei. În acest ultim caz schimbarea s-a produs în urma unei confruntări violente, care a luat forma războiului civil. Omenirea se află într-un proces continuu de conștientizare și adaptare. În același fel, normele sociale parcurg perioade de ajustare. Activismul civic, în special, poate să capteze nemulțumirile publice și să intervină acțional prin propunerea de amendamente și schimbări legislative care să facă posibilă corijarea aspectelor problematice semnalate de o parte a societății.
În general, extremismul violent se referă la actele de violență a căror justificare se face prin ideologii sociale, politice sau religioase extreme. Îndreptat împotriva celuilalt sau în sprijinul obținerii de drepturi, echității sau corijării inegalităților sociale pentru sine sau pentru grup, extremismul violent este, la nivel discursiv și acțional, o ingerință în drepturile fundamentale ale celorlalți.
Conceptul de radicalizare se referă la procesul prin care un individ trece, gradual, de la îmbrățișarea unor idei extremiste la adoptarea deplină, fără echivoc, a ideologiei și susținerea acesteia inclusiv prin justificarea sau glorificarea actelor de violență comise de ceilalți aderenți. Uneori, conceptul este folosit în moduri care presupun o legătură implicită între ideile radicale și violență, însă aceste interpretări sunt problematice nu doar pentru că nu toți cei care susțin idei radicale se angajează în comiterea de acte de violență, ci și pentru că dreptul la opinie este protejat ca fiind un drept fundamental al fiecărui individ. Implicarea structurilor de aplicare a legii la acest nivel devine astfel interpretabilă, în condițiile apariției unei contradicții între prevenirea actelor de violență discursivă și dreptul fundamental la opinie.
Luând ca exemplu ideologia legionară, multe din conceptele promovate fac apel la valori religioase creștine și la patriotism sau naționalism, niciuna dintre aceste valori nefiind ilegale sau reprobabile, dimpotrivă. Însă, pe terenul propice pregătit de aceste idei nobile au fost fundamentate cogniții care au făcut apologia purității etnice, a superiorității rasiale a albilor, antisemitismului, xenofobiei, care au servit ca justificare pentru crime și discursuri de ură. Cu toate acestea, nu putem fi adepții unei gândiri de tip totalitar care aplică fără discernământ același verdict prin generalizare. În afara contextului legionar, credința creștină și patriotismul rămân valori de referință pentru poporul român.
Reacții raționale
Radicalizarea care conduce la terorism este procesul dinamic prin care un individ ajunge să accepte violența ca fiind un mijloc legitim de acțiune în vederea atingerii unui deziderat. Aceasta poate determina individul să justifice, ofere sprijin sau să se angajeze în acte de terorism. În termeni specifici psihologiei, radicalizarea care conduce la terorism este înțeleasă ca fiind parcursul prin care procesele cognitive ale individului ajung să reflecte schimbări ale sistemului său de valori și credințe și să se materializeze în comportamente violente ca rezultat al gândirii dihotomice de tipul „noi împotriva celorlalți”.
Studii în domeniul psihologiei cognitiv-comportamentale au descris cele mai importante structuri cognitive evaluative generale implicate în psihopatologie (adică disfuncționale, iraționale) în termeni de gândire inflexibilă absolutistă din care derivă trei cogniții intermediare: catastrofarea, lipsa de toleranță la frustrare și evaluarea globală. Acestea se află în contradicție cu normalitatea definită în termeni de gândire flexibilă non-absolutistă (rațională, susținută de logică și dovezi) reprezentată de non-catastrofare, toleranța la frustrare și evaluarea contextuală. Ca prim pas, este important ca receptorii să filtreze critic mesajele care le sunt adresate, astfel încât ei să fie capabili să discearnă între cele raționale, corect susținute logic și bazate pe dovezi și cele infestate de deformări cognitive, catastrofice sau generalizatoare.
Pornind de la premisa că asumarea actelor de violență își are originea în cognițiile iraționale ale individului sau în aderența la ideologie fără apel la gândirea critică, apare întrebarea legitimă dacă procesul de de-radicalizare este posibil prin acțiunea asupra acelor cogniții și făcând apel la rațiune. Însușirea unor tehnici asemănătoare celor utilizate de psihoterapia cognitiv-comportamentală le-ar putea permite membrilor societății să contracareze propaganda extremistă în mediul online sau să opună rezistență agresiunii reprezentate de trolling. Reacția fermă a unei părți mari a publicului împotriva discursului de tip extremist sau propagandist ar putea conduce, dacă nu la de-radicalizarea individului, cel puțin la decontaminarea mediului de efectele nocive ale dezinformării sau propagării de teorii conspiraționiste și la limitarea numărului de aderenți.
Declanșatori ai radicalizării, extremismului violent și terorismului
O preocupare constantă a mediului academic și a profesioniștilor din intelligence a fost identificarea cauzelor care îi determină pe oameni să devină radicali, extremiști sau să comită atacuri teroriste. Cercetătorii au făcut apel la diferite științe – psihologia socială și cognitivă, relații internaționale, psihiatrie, teologie -, toate oferind răspunsuri multiple prin metode multiple. Literatura de specialitate a operat cu numeroase concepte explicative, analizând atât factorii de mediu (caracteristici socio-politice, problemele economice, izolarea socială, frustrarea cauzată de marginalizare sau lipsa incluziunii), cât și dinamica procesului, în încercarea de a sesiza punctele de cotitură și elementele catalizatoare. Printre factorii favorizanți a fost luată în calcul percepția pozitivă cu privire la organizațiile extremiste, care include susținerea ideologiei, sentimentul intens de apartenență la un grup sau chiar căutarea aventurii. Diferite modele au încercat să teoretizeze procesul radicalizării, unele împărțindu-l în pași secvențiali, de la starea de aparentă normalitate la violență extremă.
Oamenii de știință au fost de acord că între momentul în care este atinsă starea de radicalizare și momentul comiterii de acte violente se află un element declanșator care determină individul să accepte sacrificiul violent pentru o cauză sau ideologie. Unele dintre modelele propuse au explicat și faptul că, odată angajat pe calea radicalizării, individul devine mai puțin sensibil la de-radicalizare, atât din cauza efectului de turmă sau al încurajărilor comportamentale pe care le recepționează de la grup, cât și din cauza permanentizării convingerilor rigide cu privire la tabăra adversă. Teoreticienii acestor modele au căzut de acord că există medii vulnerabile pentru ideologia extremistă și că, odată identificate, persoanele din aceste medii ar trebui să beneficieze de asistență și de programe care să le ajute să rămână în afara ariei de influență a organizațiilor extremiste.
Retorica extremistă are la bază, fără echivoc, crearea și amplificarea sentimentului de injustiție resimțit de indivizi („este nedrept, este injust”), precum și identificarea unui vinovat pentru situație („este vina lor, sunt răi, mă/ne nedreptățesc”). De exemplu, respingerea migranților de către o parte a societății vest-europene ar putea avea la origine tendința de culpabilizare a acestora din cauza șomajului în rândul tinerilor autohtoni. De asemenea, incapacitatea unor membri ai societății de a stabili relații de cuplu poate fi atribuită faptului că persoanele de celălalt sex sunt atrase de migranți.
Comunitatea raționamentelor eronate
Practic, la o analiză atentă, avem de-a face cu insuccese pe care indivizii nu și le asumă („sunt șomer pentru că îmi lipsește educația necesară – este necesar să mă instruiesc pentru jobul dorit”) și pentru care îi blamează pe alții („sunt șomer pentru că ei îmi iau jobul sau pentru că ei sunt dispuși să lucreze pentru bani mai puțini”). Combaterea acestor linii de mesaj este posibilă pe termen lung prin intervenții în mediile vulnerabile, sub forma cursurilor de instruire sau recalificare pentru șomeri, educației pentru persoanele din medii vulnerabile, stimulării absorbției pe piața muncii a tinerilor, educației incluzive.
Din punct de vedere psihologic, reacția încurajatoare a grupului stimulează comportamentul individual. Cu cât mai mulți indivizi vor împărtăși aceeași opinie sau vor adera la aceeași idee, cu atât mai puțin plauzibil este ca vreunul dintre ei să exprime păreri contrare în grup și cu atât mai solide vor fi raționamentele eronate de tipul celor amintite mai sus, facilitând tranziția lor spre convingeri rigide. Epoca actuală, profund marcată de efectele internetului și ale social media, înlesnește interacțiunile în grupuri, creând bule pentru persoane cu aceleași opinii și ajutându-le să se izoleze de opiniile contrare. Un utilizator care se va opune tendinței manifestate în grup va fi atacat și eliminat din respectiva comunitate, iar influența sa va deveni nesemnificativă. Astfel, devine necesară identificarea unor strategii de dialog alternative. Urmând principiul acțiunii și contra-acțiunii, același internet, care poate aduce laolaltă oameni din întreaga lume, poate crea spații în care persoane care împărtășesc aceleași convingeri să se izoleze de restul societății și să creeze un microunivers în care toate ideile să conveargă spre același rezultat – radicalizarea. Practica abordată de metodele psihoterapiei cognitiv-comportamentale pornește de la identificarea cognițiilor iraționale (gânduri automat negative) ale persoanelor din aceste grupuri vulnerabile la radicalizare, pentru a stabili apoi strategii de dialog și intervenție non-invazive, care vor avea o rată mai mică de respingere datorită faptului că nu se opun categoric convingerilor individului.
Modalitățile de intervenție pot cuprinde tehnici directive (demers logic, empiric, pragmatic), cu probabilitate destul de mare de a fi respinse de mediul vizat, dar și tehnici mai puțin directive (umorul, ironia și autoironia) sau chiar nedirective (metafore, povești, jocuri) – cu șansă mai mare de a oferi rezultate, determinând subiecții să evalueze critic enunțurile categorice, în special dacă sunt punctate fisurile de logică pe care acestea le conțin.
Abstract
When it comes to fighting social media radical thinking, civil society can choose two roles: a simple passively assisting one, and an active dialogue role – not only of intervening with corrective action, but critically analyzing the speech, resisting biases, asking clarifying questions, getting to the root of the problem with diplomacy and style. Psychologically, one should not categorically contradict the radical way of thinking, which would lead to exclusion from group discussion or to being attacked by troll-armies, but rather find a common ground to start the debate with: an expression of agreement, parables, and use of humor (memes and cartoons) could represent more appropriate strategies.
Not all the extremist speeches lead to violence or terrorist acts, but hate speech needs, if not legal sanction, at least the moral sanction of the public.
Assuming the main catalyst of violent behavior originates in irrational cognitions of the individual or in the lack of critical thinking while adopting ideologies, there is the legitimate question if the deradicalization process could be possible if the thinking process itself is questioned. Could the public learn to use cognitive-behavioral techniques in order to fight extremist propaganda online or to resist troll aggression? The categorical reaction of a critical part of the public against extremist/ propaganda speech, might lead, if not to deradicalization, at least to the decontamination of the social media environment.
Autor: Maria Cosmina Țîrlea
