Analiza comportamentului specific al unui stat implică, în mod necesar, și o cunoaștere detaliată a regimului său politic (democratic sau autoritar). Analiza geopolitică, prin raportare la un regim, permite identificarea unor valențe ale acțiunii statului cu impact teritorial. De exemplu, în cazul unui stat autoritar, acest tip de analiză explică în ce măsură politica sa externă are caracter ofensiv (expansionism regional sau global) ori defensiv (izolaționism absolut sau relativ). De asemenea, expune consecințele produse pe plan intern de procesul de centralizare a puterii, specific oricărui regim autoritar. Relevă, astfel, efectele politicii de control total al statului, ca rezultat al subordonării periferiei față de centru. Sesizează nuanțele aservirii periferiei prin interzicerea sau restricționarea autonomiei, în scopul anihilării tendințelor separatiste în raport cu puterea centrală.
Analiza geopolitică surprinde urmările acțiunii de direcționare hipercentralizată a evoluției sistemelor de populare, în special, urbană. Astfel, este expusă politica de obstrucționare a concurenței spațiale pentru a forma centre alternative de putere pe baza accesului natural la resurse, calitatea mediului etc. Analiza detaliază mecanismul de funcționare a relației dintre metropolă și releele urbane, angrenate în difuzarea puterii centrale la nivel regional. De asemenea, relevă efectele procesului de direcționare a căilor de comunicații către centru, prin care regimul își asigură accesul la punctele strategice din teritoriu, pentru a-și consolida puterea. Așa cum putem observa, analiza geopolitică a unui regim, deși este complexă, are direcții limitate de cercetare. În consecință, vom schița, în continuare, un profil al regimului autoritar din perspectiva filozofiei politice pentru a completa analiza respectivă.
Elita regimului
Autoritarismul constituie o formă arhaică de manifestare a statului și, implicit, de guvernare. Acesta își are originea în primele acțiuni de coagulare a comunităților umane în jurul triburilor, iar, în timp, complexitatea sa a crescut, cunoscând diferite forme de manifestare, precum autocrația sau totalitarismul. Autoritarismul reflectă, la nivel social, ordinea naturală, rezultată din asocierea carnasierelor în scopul utilizării, în comun, a forței brute, pentru a-și satisface instinctele fiziologice. Într-un stat autoritar, se detașează și se afirmă un cerc restrâns de putere care formează elita, pe baza unor legături comune în plan ideologic (politice, religioase) sau din oportunism (obținerea de beneficii sociale, economice). Elita acumulează masiv putere prin exploatarea funcțiilor și resurselor societății exclusiv în favoarea sa. Pentru a-și proteja interesele, capturează statul, controlând procesul decizional prin intermediul autorităților, cărora le atribuie competențe sporite.
Autoritarismul utilizează în exces funcția executivă care își subordonează puterea legislativă și judecătorească în beneficiul elitei. Nu există un mecanism de control, eficient sau real, a modului de exercitare a puterii executive sau, dacă există, are un caracter propagandistic. Pentru susținerea funcției executive, este supradimensionat aparatul structurilor de forță prin care este supravegheată populația și sunt reprimați contestatarii. Represiunea îi vizează pe cetățenii care își manifestă opoziția și pe exponenții regimului care formează disidența. Brutalitatea se poate exprima inclusiv prin măsuri severe cu rol exemplificativ, pentru a descuraja în perspectivă orice tentativă similară de contestare. Acțiunea punitivă se poate derula nu doar în raport cu oponentul în mod individual (condamnări penale, exil, suprimare fizică), ci și cu familia (excluziune socio-economică) sau chiar grupul căruia îi aparține (etnic, confesional etc.).
Liderul carismatic
Elita formează o verticală a puterii, reprezentată de un lider suprem (politic, militar, religios). Datorită necesității inițiale a unor lideri de a se coaliza pentru a schimba un regim anterior, exercitarea puterii se poate realiza și în comun de către un grup restrâns de conducători. Frecvent, între liderii grupului se dezvoltă, însă, o competiție, care, inevitabil, se manifestă violent. În timp, conflictul are ca rezultat impunerea supremației unuia dintre lideri care își asumă singur puterea. Datorită puterii acumulate, liderul joacă un rol esențial pentru funcționarea și chiar existența regimului. Pentru a-i legitima puterea absolută, pe care o exercită în plan politico-militar, îi sunt atribuite calități personale excepționale nu doar fizice, ci, mai ales, morale. Se invocă existența unei misiuni istorice pe care liderul carismatic trebuie să o îndeplinească sau chiar îi sunt atribuite puteri supranaturale.
Liderul distribuie puterea între grupările / facțiunile care compun elita, preocupate să își sporească influența și să obțină privilegii. Tensiunile dintre facțiuni degenerează în conflicte care implică folosirea puterii acaparate la nivelul structurilor de forță sau a sistemului judiciar. Pot fi exploatate și legăturile cu medii de criminalitate organizată și teroriste, inclusiv pentru acțiuni de intimidare fizică sau asasinate. Conflictele sunt arbitrate de lider, interesat să mențină stabilitatea regimului și să își asigure loialitatea elitei. În general, exceptând monarhiile absolutiste, succesiunea liderului nu este reglementată. Se evită, astfel, coagularea unor nuclee alternative de putere și i se permite liderului să își joace eficient rolul de arbitru. În momentul succesiunii, tensiunile se amplifică și escaladează, iar facțiunile, în absența unui arbitru, concurează violent pentru a prelua conducerea regimului.
Limitarea drepturilor
Pentru protejarea regimului și conservarea privilegiilor elitei, accesul cetățenilor la resurse și funcții publice se realizează pe bază de clientelism, nu de performanță (meritocrație). Accesul este condiționat strict de disponibilitatea cetățenilor de a susține interesele regimului și de a forma clientela. Sunt agreați exclusiv indivizii cu aptitudini de executanți servili și care nu dau dovadă de calități manageriale sau gândire critică, incapabili să coaguleze nuclee alternative de putere. Clientela este recompensată cu privilegii specifice elitei, de care poate beneficia strict sub controlul regimului (călătorii în străinătate, investiții în paradisuri fiscale, accesul la bunuri și servicii preferențiale). Deși reglementat, procesul de exploatare a resurselor și funcțiilor se realizează conform unor norme interpretabile, având caracter subiectiv și netransparent, iar deciziile adoptate nu pot fi contestate.
Pentru a gestiona tensiunile sociale, regimul este nevoit să simuleze democrația în fața cetățenilor. Prin legislație, acordă drepturi civice generale, dar nu stabilește un mecanism prin care acestea să fie exercitate concret. Respectarea libertăților cetățenești de către regim are un caracter formal și propagandistic. Drepturile nu sunt garantate, în mod real, iar pentru a obstrucționa exercitarea lor se impun și se aplică, prioritar, interdicții și restricții, prin care regimul vizează să obțină controlul societății (limitând mobilitatea populației, libertatea cuvântului și a întrunirilor etc.). În scopul intimidării populației, se adoptă norme prin care se sancționează orice formă de contestare a regimului și a ideologiei sale. Deși asumat oficial, principiul egalității cetățenilor în fața legii nu funcționează, elita și clientela folosindu-se de putere pentru a influența deciziile administrative și judecătorești.
Cetățeanul supus
Regimul autoritar generează și perpetuează un mediu restrictiv și represiv pentru cetățeni. Puterea executivă este folosită discreționar, iar, în fața abuzurilor elitei și clientelei, cetățenii nu beneficiază de protecție legală. Impredictibilitatea modului de exercitare a puterii de către autorități erodează sentimentul de securitate a cetățenilor la nivel individual și colectiv. Brutalitatea fizică este completată prin campanii de manipulare psihologică a populației (dezinformare, propagandă). Regimul tinde să își afirme omnipotența și omnisciența prin aparatul represiv supradimensionat, pentru a induce teama de repercusiuni în cazul opoziției față de sistem. Statul autoritar urmărește să transforme cetățeanul într-un individ supus care trăiește senzația bunăstării în cadrul regimului său. Dorește și reușește, parțial, să îi creeze această senzație prin discursuri propagandistice, manifestări publice grandioase sau măsuri economice populiste.
Cetățenii sunt acceptați exclusiv ca membri ai unei societăți controlate total, astfel că regimul urmărește să îi înregimenteze într-un partid de masă (unic sau dominant) ori în organizații afiliate (asociații de tineret, femei, sindicate etc.). Reprezentând interesele regimului, partidul acordă privilegii cetățenilor care acceptă înregimentarea, iar din rândul lor își alege clientela. Nu tolerează opoziția politică reală și își asumă o ideologie prin care își clamează superioritatea și infailibilitatea. Pentru a-i consolida influența, populația este îndoctrinată masiv, iar societatea este politizată complet (economic, științific, cultural, sportiv). Cetățenii neînregimentați sunt integrați forțat prin folosirea dependențelor socio-economice (carieră profesională, asistență socială etc.). Oamenii pot fi supuși chiar experimentelor sociale pe bază ideologică, utilizate și ca instrumente de reprimare a opoziției și disidenței.
Guvernarea precară
Pe termen scurt, prin centralizarea puterii și valorificarea complexului de resurse umane și naturale pentru susținerea unor proiecte de integrare socio-economică la nivel colectiv, regimul poate crea o relativă stabilitate și prosperitate, ca rezultate ale unui progres limitat și temporar. Guvernarea precară este rezultatul managementului public defectuos al elitei, cu sprijinul clientelei, care provoacă degradarea constantă a mediului natural și social, prin exploatarea necontrolată a resurselor. Astfel se adâncesc inegalitățile socio-economice, mascate sub iluzia egalitarismului susținută prin propagandă. Compromiterea sistemului instituțional responsabil de funcționarea infrastructurii critice și a serviciilor publice esențiale vulnerabilizează cetățenii. Guvernarea precară generează riscuri specifice fenomenului subdezvoltării (sărăcie, foamete, depopulare, crize sociale, riscuri ecologice) pe care regimul le ignoră.
Prin erodarea sistemului de protecție instituțională a societății, guvernarea provoacă amenințări majore la adresa securității cetățenilor, care iau forma corupției, traficului ilegal sau criminalității. Clientela implicată în administrarea statului formează rețele de corupție, subordonate elitei. La rândul său, elita se asociază cu actori non-statali (grupări mafiote) pentru a-și consolida puterea. Guvernarea precară favorizează amenințările grave la adresa securității cetățenilor provenite din exteriorul statului (spionaj, terorism, criminalitate organizată transfrontalieră). Entități statale și non-statale speculează disfuncțiile și vulnerabilitățile instituționale, pentru a le potența gradul de pericol și a le converti în breșe de securitate. Actorii externi acționează pentru a prelua controlul unor segmente de infrastructură strategică sau chiar statul în sine, folosindu-se inclusiv de rețelele de corupție sau de crimă organizată asociate cu elita.
Regresul istoric
Pe termen lung, orice stat autoritar regresează periculos în planul existenței sale. Însă regresul acestuia nu este un proces accelerat, ci unul în cadrul căruia coboară treptat pe scara istoriei. Degenerarea se produce în trei faze în care statul își diminuează etapizat capacitatea instituțională, până la nivelul disoluției funcțiilor sale vitale. Inițial, statul devine nefuncțional, continuând-și involuția, în mod accelerat, din cauza fragilizării pentru ca în final să eșueze până la limita dezintegrării. Astfel, pe treapta de sus a involuției se află statul nefuncțional, rezultat al managementului defectuos al resurselor publice, practicat de către clientelă în beneficiul elitei. Dezvoltarea societății fie stagnează, fie înregistrează punctual progrese nesemnificative în anumite domenii. Se deschide perspectiva iminentă a subdezvoltării pe fondul diminuării gradului de sustenabilitate socio-economică.
Pe treapta de mijloc se situează statul fragil, rezultat concret al cronicizării incapacității administrării eficiente și echitabile a resurselor societății. Inegalitățile se accentuează, iar infrastructura critică și serviciile publice esențiale se degradează grav. Deteriorarea indicatorilor socio-economici marchează, astfel, debutul fenomenului de subdezvoltare. Pe treapta de jos, se află statul eșuat ca urmare a cronicizării procesului de fragilizare și a accelerării disoluției instituționale. Autoritățile asigură doar la nivel minim funcționarea infrastructurii critice și a serviciilor publice esențiale. Statul se confruntă cu o penurie de resurse pentru susținerea activității socio-economice, fond pe care fenomenul subdezvoltării se accentuează. Odată cu fragilizarea și, mai ales, eșuarea statului, legitimitatea regimului este contestată masiv de către cetățeni care se opun prin rezistență pasivă sau chiar violent.
Eșuarea internă
În cursul procesului de involuție, regimul devine din ce în ce mai brutal și abuziv pe plan intern. Încercând să limiteze efectele cronicizării fenomenului de subdezvoltare, regimul compensează eșuarea sa socio-economică prin intensificarea activităților propagandistice și militare. În același timp, dezvoltând complexul „cetății asediate”, regimul invocă acțiunea fictivă a unor sabotori interni și externi. Nu își asumă responsabilitatea pentru eșecul cauzat de incompetența și ineficiența gestionării statului în beneficiul elitei de către clientelă. Prin controlul total exercitat în domeniul mediatic, regimul dezinformează populația, distorsionând grav realitatea. Prin aparatul represiv, declanșează o „vânătoare de vrăjitoare” pentru identificarea unor „țapi ispășitori” în rândul comunităților neagreate și etichetate arbitrar ca ostile. Scopul campaniei este să intimideze cetățenii și să le inducă sentimentul că nu regimul este vinovat de eșuarea statului.
Neimplicând un act de justiție reală, „vânătoarea de vrăjitoare” produce numeroase victime nevinovate, a căror persecuție este justificată propagandistic ca unică soluție salvatoare. Regimul își intensifică rigiditatea ideologică pentru a motiva severitatea campaniei sale punitive. Pentru a-i face complici ai represiunii, le solicită cetățenilor, sub pretextul eficienței combaterii elementelor ostile, să îi susțină acțiunile (în special prin delațiuni, demascări publice). Insistă pe nevoia statului ca populația să consimtă la sacrificii economice și să renunțe la orice formă de exercitare a libertăților. Dispune, astfel, măsuri impopulare pentru a stopa declinul economic, concomitent cu restricționarea sau interzicerea drepturilor civice, pentru a controla tensiunile sociale. Cu riscul agravării climatului socio-economic, statul este militarizat excesiv, însă acțiunea este asumată ca o garanție esențială pentru supraviețuirea regimului.
Agresivitatea externă
Din cauza eșuării sale interne, statul autoritar devine tot mai agresiv pe plan extern. Dorește să reducă decalajul față de societățile avansate, democratice, care îi inspiră temerea că, prin sistemul lor de valori, bazat pe libertate și prosperitate, pot deveni modele pentru cetățenii săi și îi pot determina să acționeze contra regimului. Dispune, astfel, măsuri complexe pentru a declanșa procese cu potențial regresiv ce erodează fundamentul democratic al societăților vizate și, implicit, le subminează dezvoltarea socio-economică. În acest registru se înscriu operațiunile subversive (spionaj, sabotaj, dezinformare, atacuri cibernetice), ingerințele în procesul electoral, dependențele economice sau energetice, manipularea capitalului, politica de dumping, acapararea piețelor de desfacere și a infrastructurilor strategice, campaniile de denigrare la nivel internațional, tensionarea climatului etno-lingvistic, stimularea populismului etc.
Pentru a intimida, statul autoritar adoptă un discurs de politică externă agresiv prin care reclamă necesitatea revizuirii ordinii internaționale în favoarea sa. Mistifică istoria, raportându-se la evoluții din trecut (etno-lingvistice, religioase) care nu mai au relevanță similară pentru prezentul socio-cultural. În scopul susținerii pretențiilor sale, statul autoritar denaturează realitatea obiectivă într-un mod absurd. Pretinde ca responsabilitatea pentru situația tensionată pe care a generat-o să nu fie reținută în sarcina sa, ci a statului pe care îl agresează. Pentru a intimida, adoptă și măsuri de forță în plan militar: accelerarea procesului de înarmare (inclusiv nucleară), alimentarea conflictelor armate, crearea de baze în proximitate. Din cauza agresivității sale, din ce în ce mai mulți actori de pe scena internațională percep statul autoritar ca pe un factor generator de insecuritate și se distanțează de acesta pentru a-l izola.
Abstract
The analysis of an authoritarian state’s specific behavior necessarily involves a detailed insight into its political regime. Geopolitical analysis has limited research directions on this subject and has to be completed with a political philosophy-based assessment. Such a profile of the authoritarian state reveals the manifestation of a brutal and abusive regime that is perceived as aggressive and isolated beyond borders.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
